Prima întâlnire cu cititorii, acum câteva zile. Am fost, sincer, emoţionat. Mă aşteptam să vină vreo doi prieteni jurnalişti, au venit, au mai venit şi alţii, chiar am pus-o de un dialog deştept (nu eu am fost cauza nivelului elevat al discuţiei). Normal că am vorbit despre alegeri, politică, vreo şaptezeci şi trei la sută din timp. Dar am vorbit, serios, şi despre ce înseamnă presă, jurnalism şi publishing în era Facebook şi Twitter.
Pentru că lucrurile s-au schimbat cu totul. Această democratizare a exprimării opiniilor, platformele unde poţi să îţi expui părerile liber, asta nu ne-a făcut pe toţi jurnalişti? Sau psihologi? Oare nu e periculos să ai chiar atât de multă libertate de expresie? Unde se termină jurnalismul şi opinia, şi unde începe calomnia şi manipularea? Unde e capătul? Există un capăt?
E un subiect oarecum fără sfârşit, cu multe unghiuri, şi umbre, şi pete de culoare. Dacă luăm, în primul rând, factorul receptor, numerele sunt inimaginabile. Ai, virtual, posibilitatea să te exprimi întregii lumi. Audienţa ta e globală, nu se rezumă în nici un fel. Limita e cerul, şi nici măcar acela. Poţi transmite orice, calitatea mesajului, într-un final calitatea ta pe lumea asta e măsurată în biţi şi like-uri, în vizualizări şi logaritmi de trafic on line. Viteza de propagare a devenit infernală, viralul e cuvântul zilei, ca urmare, în această orgie informatică, se pune întrebarea clară: cum pot discerne? Pot face o alegere liberă la ce intră în cerebelul meu? Sau e, ca întotdeauna, cel mai zgomotos, cel mai şocant, cel mai colorat, cel mai agresiv?
Statisticile arată un adevăr absolut paradoxal: videoclipuri cu pisici şi cele cu execuţii de la ISIS. Urmează blogurile de modă şi trend, urmate îndeaproape de paginile de socialite (ştiţi, tipele alea care nu fac nimic şi au milioane de dolari şi miliarde de vizualizări). Pe undeva, pe la capătul curcubeului, sunt analiştii politici, sociali şi ecologiştii moderaţi. În general, moderaţia nu prea e un cuvânt agreat de mişcarea asta digitală. E o supradoză de stimuli, şi aia exagerată, ceva să te facă să fugi tot mai departe de realitatea, care ţi se pare hiperfadă. Din nou, nu ştiu dacă e bine sau rău. Încep să cred că sunt doar un bătrân care nu mai înţelege nimic. Deja muzica de acum, de la tv, sună la fel, oamenii se îmbracă ciudat, se fac tranzacţii imense pe monezi calculate în impulsuri electrice, avem milionari de 20 de ani care nu au creeat nimic, niciodată. E o lume întoarsă, a imaginilor distorsionate, a oglinzilor sparte…
Spre deosebire de mulţi, cred că e un lucru bun, cu care încă nu ne-am obişnuit. Exact ca şi căprioarele, care nu pot estima încă viteza maşinilor, şi mor pe capete pe şosele, tot aşa şi noi, ăştia din garda ceva mai veche, nu ne ştim încă descurca printre variabilele unui univers foarte digitalizat.
Dar învăţăm. Destul de repede.
PMP Arad a făcut, miercuri, un scurt bilanţ al alegerilor locale, în urma cărora partidul a intrat în Consiliul Judeţean cu doi consilieri judeţeni, Florin Remeţan şi Cătălin Rus, dar a rămas pe dinafara Consiliului Local Municipal. Preşedintele PMP a declarat că este foarte grav că partidul nu a intrat în Consiliul Local Municipal şi că e la fel de grav faptul că nu a reuşit să câştige încă un mandat de consilier judeţean. Ca urmare, Remeţan a anunţat şi că, în dulcele stil clasic, vor cădea capete, chiar dacă nu neapărat capul lui Sami Caba, cerut cu insistenţă, imediat după alegeri, de unii membri PMP. Mai departe, s-au făcut analize, s-a mai prezentat şi un primar PMP, singurul din judeţ. În mare, a fost o conferinţă de presă bună, cu un candidat la primărie pus, la propriu, la colţ, şi cu o foarte ciudată paralelă legată de zborul cocorilor, în formaţiune V, în care, la un moment dat, cel din urmă ia locul obositului loc unu, în fruntea zburătoarelor.
Cel mai interesant, după părerea mea, a fost un aspect nu foarte sesizat de către cei prezenţi, şi anume negocierile pentru Consiliul Judeţean, duse cu PNL. Momentul a fost minunat, încă o dată, pentru cei care l-au sesizat. Calculele lui Florin Remeţan erau simple: dacă UDMR bate palma cu PSD, liberalii vor avea nevoie maximă de PMP, astfel că se puteau produce schimbări semnificative. Cum ar fi cel puţin o vicepreşedenţie de CJ pentru omul lui Băse.
Au fost douăsprezece ore de super bucurie pentru Remeţan. Posibilitatea care se întrevedea era nemaivăzută. Acum, sincer, ştiu că multă lume nu îl înghite pe Florin. Sunt sigur că există şi motive. Omul nu e fun, e un socialist travestit în creştin-democrat-popular-social democrat-liberal şi mai ştie Dumnezeu ce. La PSD, are un colţ numai al lui, unde se joacă darts pe faţa sa, pe puncte (nu am văzut asta, dar sunt sigur că există). În fine, a spune că Florin Remeţan e un tip complicat şi controversat e, oarecum, prea puţin. Cu toate astea, e un organizator excelent, are momente când e aproape uman, munceşte enorm şi are prieteni destul de influenţi. Şi, câteodată, aproape are simţul umorului. Şi iubeşte literatura română, are un anume patriotism adevărat, care e real, cu acea melancolie autodistructivă şi inutilă, profund românească.
Mie, unul, îmi place patima cu care vrea să rămână în viaţa politică. Îmi aminteşte de situaţia Imperiului Otoman, după războiul din Crimeea, când toată lumea se aştepta ca uriaşa structură să colapseze, şi nu s-a întâmplat pentru încă 65 de ani. Aşa şi cu Florin. E ca şi piesa lui Gary Numan, Cars. Merge întruna. Într-un fel, Remeţan e iepuraşul Duracell al politichiei arădene. Sunt aproape sigur că el va stinge lumina la toate partidele de aici. Cvasi totalitatea jurnaliştilor arădeni, specializaţi în sport şi politică erau siguri că îi vor auzi cântecul de lebădă. Sau, în cazul acesta, de cocor. S-au înşelat. Remeţan continuă. Are o capacitate uriaşă de a încasa dezamăgări şi înfrângeri, şi a merge cu obstinaţie mai departe. Destinaţia e oarecum necunoscută, dar totuşi, de lăudat stilul de boxer care-şi oboseşte adversarii prin rezistenţa la pumni.
Din păcate, cel puţin pentru el, maghiarii au răspuns din nou prezent la strigarea emisă pe gaura gurii de către zeitatea locală. Nu pot spune că a fost o surpriză, în nici un caz una plăcută, să văd cum o minoritate etnică ajută o minoritate caracterială, aflată la minim, să ia frâiele puterii, nişte frâie, de data asta, destul de roase, la o căruţă vai de mama ei, pe gheaţă subţire şi nişte gloabe de tot râsul. Cam asta ar fi, aşa, plastic, imaginea. Va fi greu pentru Florin, dar e obişnuit cu astfel de căderi în noada curului, îşi va reveni. Interesante vor fi următoarele sale mişcări. Va supravieţui rezultatelor crunte din alegeri şi scandalului legat de condamnarea fratelui marinarului? Va fi în cercul sau pătratul puterii? Va negocia cu opoziţia? Va juca la capeţi? Va rămâne cocor şef la PMP Arad? Va reînvia politic, ca o pasăre Phoenix încruntată? Doar timpul o va spune.
Alte douăsprezece ore. Poate, în sfârşit, de glorie.