Prima întâlnire cu cititorii, acum câteva zile. Am fost, sincer, emoţionat. Mă aşteptam să vină vreo doi prieteni jurnalişti, au venit, au mai venit şi alţii, chiar am pus-o de un dialog deştept (nu eu am fost cauza nivelului elevat al discuţiei). Normal că am vorbit despre alegeri, politică, vreo şaptezeci şi trei la sută din timp. Dar am vorbit, serios, şi despre ce înseamnă presă, jurnalism şi publishing în era Facebook şi Twitter.
Pentru că lucrurile s-au schimbat cu totul. Această democratizare a exprimării opiniilor, platformele unde poţi să îţi expui părerile liber, asta nu ne-a făcut pe toţi jurnalişti? Sau psihologi? Oare nu e periculos să ai chiar atât de multă libertate de expresie? Unde se termină jurnalismul şi opinia, şi unde începe calomnia şi manipularea? Unde e capătul? Există un capăt?
E un subiect oarecum fără sfârşit, cu multe unghiuri, şi umbre, şi pete de culoare. Dacă luăm, în primul rând, factorul receptor, numerele sunt inimaginabile. Ai, virtual, posibilitatea să te exprimi întregii lumi. Audienţa ta e globală, nu se rezumă în nici un fel. Limita e cerul, şi nici măcar acela. Poţi transmite orice, calitatea mesajului, într-un final calitatea ta pe lumea asta e măsurată în biţi şi like-uri, în vizualizări şi logaritmi de trafic on line. Viteza de propagare a devenit infernală, viralul e cuvântul zilei, ca urmare, în această orgie informatică, se pune întrebarea clară: cum pot discerne? Pot face o alegere liberă la ce intră în cerebelul meu? Sau e, ca întotdeauna, cel mai zgomotos, cel mai şocant, cel mai colorat, cel mai agresiv?
Statisticile arată un adevăr absolut paradoxal: videoclipuri cu pisici şi cele cu execuţii de la ISIS. Urmează blogurile de modă şi trend, urmate îndeaproape de paginile de socialite (ştiţi, tipele alea care nu fac nimic şi au milioane de dolari şi miliarde de vizualizări). Pe undeva, pe la capătul curcubeului, sunt analiştii politici, sociali şi ecologiştii moderaţi. În general, moderaţia nu prea e un cuvânt agreat de mişcarea asta digitală. E o supradoză de stimuli, şi aia exagerată, ceva să te facă să fugi tot mai departe de realitatea, care ţi se pare hiperfadă. Din nou, nu ştiu dacă e bine sau rău. Încep să cred că sunt doar un bătrân care nu mai înţelege nimic. Deja muzica de acum, de la tv, sună la fel, oamenii se îmbracă ciudat, se fac tranzacţii imense pe monezi calculate în impulsuri electrice, avem milionari de 20 de ani care nu au creeat nimic, niciodată. E o lume întoarsă, a imaginilor distorsionate, a oglinzilor sparte…
Spre deosebire de mulţi, cred că e un lucru bun, cu care încă nu ne-am obişnuit. Exact ca şi căprioarele, care nu pot estima încă viteza maşinilor, şi mor pe capete pe şosele, tot aşa şi noi, ăştia din garda ceva mai veche, nu ne ştim încă descurca printre variabilele unui univers foarte digitalizat.
Dar învăţăm. Destul de repede.
1 comentariu. Leave new
Zici ca esti ca un batran care nu intelege nimic. Eu nu cred ca esti ca unul. E simplu, sunt informatii care ofera o finalitate si altele fara finalitate. Alea cu analistii, sociologii si ecologistii sunt fara finalitate, sunt doar pareri. Finalitatea apartine decidentului politic care nu este presat sa de presa. Vedeti, voi nu faceti presa, voi doar va dati cu parerea, voi nu urmariti nimic, nu va propuneti nimic, nu participati activ si concret la schimbare.