Acționarii? Care acționari?
Continui să depăn firul amintirilor din zona ziaristicii. Când am ajuns în redacție, mă așteptam să fie o atmosferă mai rigidă, mai ierarhizată. În fond, veneam la ziar dintr-un alt mediu, industrial, unde organigrama era bine pusă la punct, aproape ca în armată, iar în fața superiorului aveai trei variante de răspuns: „Da, domnule director/inginer/maistru”, „Nu, domnule director/inginer/maistru” și „N-am nici o scuză, domnule director/inginer/maistru”.
La ziar, era, într-adevăr, o ierarhie, dar bazată pe repartizarea muncii.
Fiecare, piramidal, știa ce trebuie să facă și, venea în plus, cu inspirația, inventivitatea, cultura generală și talentul proprii. Acolo directorul, redactorul șef sau șeful de secție erau cu funcția doar la ședințe și când ne dădeau sarcini. În rest, eram colegi, colaboram, făceam schimburi de informații. Scriu asta pentru că mi s-a adus un reproș, după primele două episoade, că despre acționari de ce nu scriu. Ce să scriu, că nici nu-I cunoșteam…
De fapt, cu doi dintre acționari interacționam zilnic: Tristan Mihuța și Ovidiu Balint, care pe lângă funcțiile din ziar avea și acțiuni. Ca o paranteză, deși procentual nu părea cine știe ce, capitalul social era unul imens pentru acele vremuri – 1,2 miliarde de lei – deci 1% însemna 12 milioane. Ca o comparație, eu atunci aveam salariul de 450.000 de lei, ca redactor.
Cu alți doi acționari mă cunoșteam, dar fără nici o legătură cu ziarul.
Petre Burcă mă știa de când aveam vreo 5 ani. A fost șeful mamei mele în anii ’70-’80. Apoi, pe Ioan Faur îl știam după soția lui, Ileana, cu care vreme de câteva luni am fost coleg la Petrol.
În rest, pe cei de la B.A.Z.A i-am cunoscut parcă la un meci de fotbal, de Kașlik de la Internext știam prin intermediul lui Notaros, iar de Dimitrie Muscă știam din presă. Nu-I știam pe acționari, dar nici n-am avut de ce să-I cunosc. Asta pentru că nu se punea nici un fel de presiune pe noi, ziariștii, când scriam. Lucram într-un departament sensibil, cel politic, dar n-am avut niciodată poruncă de „sus” să abordez un subiect într-un fel sau altul. Aveam o libertate pe care cred că puține ziare le aveau pe atunci în România.
Cred că mult mai „acționari” erau cei din jurul meu. Pe Mihuța și Balint i-am amintit. Notaros era mai sfătos, Vali Mărginean mai tranșant.
În plus, prin redacție am învățat multe de la Jeni Bărdaș și Ica Bunaciu.
Jeni deborda de entuziasm și imaginație. Avea talentul de a da titluri cu «vino-ncoa’». Ica era mai metodică, mai tipicară aș spune. Despica firu-n patru, dar știrea era știre, respecta „ce, cine, când, cum, unde, ”, adică întrebările de bază, acel „necesar și suficient” al unei știri bine făcute. Și, în plus, Ica avea și o agendă bine pusă la punct. Scrisă cu pixul pe hârtie, să fim bine înțeleși. Peste ani, îi mai spuneam câte unul dintre noi să își facă o agendă electronică, în calculator, că e mai sigură, mai la îndemână, se poate modifica și actualiza oricând. Ica, tot pe tradițional.
Și, într-o zi, poc, se ia curentul. Ceva defecțiune. Noi, să sunăm la Electrica, la deranjamente. Numai că numărul… era în calculator, care funcționa pe… curent! Și-atunci a apărut Ica, cu un zâmbet triumfător pe față și cu agenda în mână: „No, puiuți?”.
Că ne convenea sau nu, s-a dovedit încă o dată că scripta manent!
Cu alte întâmplări încerc să vă mai surprind săptămâna viitoare…
Începuturile mele ziaristice n-au fost tocmai normale, liniare, după un șablon care se perpetuează și în ziua de astăzi, la anumite caste: poliție, avocatură, medicină etc. Adică o moștenire din tată-n fiu.
Tata ziarist cu ștate vechi, m-a împins înainte de a termina liceul.
M-a mai dus cu el la meciuri, m-a mai trimis pe mine singur, mă rog, pe la liga a treia sau a patra. N-am vrut, totuși, să devin ziarist. Mi se părea povara prea grea, ca o perpetuă competiție. Așa că m-am făcut sondor. Asta scria pe angajarea mea, deși am lucrat ca dispecer și, apoi, laborant. Asta până în 1997 când…
Nevastă-mea găsește ceva anunț, un fluturaș parcă, cu textul „Angajăm redactori”. Zis și făcut. Adică ea a zis, eu am făcut. M-am prezentat la concurs. Acolo (la restaurantul Bucegi), o sală mare, plină ochi. Sunt luat în evidență mi se pune în față o foaie de hârtie și… spor la lucru.
Testul avea mai multe puncte: un reportaj, o știre (parcă) și… 10 întrebări adresate lui Dorel Zăvoianu, redactorul șef de la „Adevărul”.
Eu, convins că dau concurs la Adevărul, îl iau puțin în tărbacă pe domnul Zăvoianu, chitit fiind să NU reușesc să trec examenul. Pe-atunci, gândul de a fi ziarist mă scotea din zona mea de confort. Dar…
Urma să fiu anunțat telefonic a doua zi, dacă am reușit să trec examenul. Telefon fix, să fim bine înțeleși. A doua zi, nici un țâr-țâr. No, m-am gândit eu, am satisfăcut capriciul nevestei, dar mi-am realizat și scopul propriu. Eram convins că de la tirul încrucișat cu întrebările la adresa lui „Zăvo” mi se trage. Și, cum nu mai aveam nevoia de așteptare, plec din oraș, tocmai la Mănăștur, să ajut un coleg la cules de porumb. Normal și previzibil, telefonul a sunat exact când eram eu plecat. Așa că la angajare s-a dus… un prieten, ca să nu fie absența mea considerată un refuz. Abia după încă o zi am ajuns să fac joncțiunea cu echipa ce, ulterior, mi-a devenit a doua familie.
În redacție se lucra deja la „rece”.
Eu mi-am dorit să merg la sport, dar echipa era deja formată, cu Andrei Ando șef de secție, Seba Șiclovan, Daniel Berar, Attila Schneider și Steli Rotar redactori. Echipă puternică, care îmbina experiența lui Ando, Schneider și Rotaru cu ambiția lui Șiclovan și a lui Berar. Așa că am ajuns la politic, unde Doru Sinaci era singurul cu experiență. Noi, ceilalți, nu prea știam cu ce se mănâncă meseria. Aveam doi colegi de secție, Claudiu Horeanu și Sorin Ardelean, dar și o pagină cât un cearșaf.
Fiecare aveam calculatorul nostru, plus cinci culegători (n-aș spune dactilografi, pentru că erau oameni care stăpâneau limba română, care nu se sfiau să ne corecteze articolele, pe principiul „mai mulți ochi mai multe văd”). Eu, care am văzut calculator doar în poze și în filme, mă simțeam în redacție ca ardeleanul care a văzut pentru prima dată girafa!
Deși acasă aveam mașină de scris, iar tastatura era relativ identică, practic eram într-un univers nou!
Solitaire mi se părea fascinant, aveam și un joc cu bile și, de asemenea, ceva shutter. Dar cel mai mult mă îngrozea faptul că sunt coleg și tratat de la egal la egal cu oameni care formează opinii, care sunt vedete în societatea arădeană, în adevăratul sens al cuvântului. I-aș aminti, aleatoriu, pe Mihuța sr., Notaros, Balint, Mărginean, Jeni Bărdaș, Cami Tuduce-Berar, Ica Bunaciu, Mișu Balint, regretatul Dan Maghiș, Ando, Paula Bulzan, Romana Dănilă, Doru Sinaci și, de asemenea, dintre cei noi, Romi Dubăț, Clau Horeanu, Seba Șiclovan și lista rămâne deschisă. Astea au fost începuturile mele. Apoi, prima mea știre, prima știre… semnată, primul dialog cu un ministru, „botezul” de la Burcă. Dar, cam atât pentru azi…
Mă înclin cu respect în fața patronului meu în ale ziaristicii, Măria Sa cititorul! Pe data viitoare.
Notă: Fotografia care însoțește acest foileton nu este aleasă întâmplător; mă ilustrează pe mine în zilele astea, rubicond, cam la 85 de kile (în ’97, la debut, sfidam cântarul, aveam maxim 60 de kilograme) și, mai ales, cu o goarnă istorică.Cu această goarnă au fost îndemnați muncitorii de la IAMMBA să iasă în stradă, la Revoluție, cu această goarnă a fost mulțimea ținută în priză în momentele în care nu era sigură reușita Revoluției. Simbolic, această goarnă mi-a dat libertatea de a scrie, și acum 25 de ani, și acum!