Cum m-am măritat cu ziaristica (I)

teofil grădinaru
Distribuie:

Începuturile mele ziaristice n-au fost tocmai normale, liniare, după un șablon care se perpetuează și în ziua de astăzi, la anumite caste: poliție, avocatură, medicină etc. Adică o moștenire din tată-n fiu.

Tata ziarist cu ștate vechi, m-a împins înainte de a termina liceul.

M-a mai dus cu el la meciuri, m-a mai trimis pe mine singur, mă rog, pe la liga a treia sau a patra. N-am vrut, totuși, să devin ziarist. Mi se părea povara prea grea, ca o perpetuă competiție. Așa că m-am făcut sondor. Asta scria pe angajarea mea, deși am lucrat ca dispecer și, apoi, laborant. Asta până în 1997 când…

Nevastă-mea găsește ceva anunț, un fluturaș parcă, cu textul „Angajăm redactori”. Zis și făcut. Adică ea a zis, eu am făcut. M-am prezentat la concurs. Acolo (la restaurantul Bucegi), o sală mare, plină ochi. Sunt luat în evidență mi se pune în față o foaie de hârtie și… spor la lucru.

Testul avea mai multe puncte: un reportaj, o știre (parcă) și… 10 întrebări adresate lui Dorel Zăvoianu, redactorul șef de la „Adevărul”.

Eu, convins că dau concurs la Adevărul, îl iau puțin în tărbacă pe domnul Zăvoianu, chitit fiind să NU reușesc să trec examenul. Pe-atunci, gândul de a fi ziarist mă scotea din zona mea de confort. Dar…

Urma să fiu anunțat telefonic a doua zi, dacă am reușit să trec examenul. Telefon fix, să fim bine înțeleși. A doua zi, nici un țâr-țâr. No, m-am gândit eu, am satisfăcut capriciul nevestei, dar mi-am realizat și scopul propriu. Eram convins că de la tirul încrucișat cu întrebările la adresa lui „Zăvo” mi se trage. Și, cum nu mai aveam nevoia de așteptare, plec din oraș, tocmai la Mănăștur, să ajut un coleg la cules de porumb. Normal și previzibil, telefonul a sunat exact când eram eu plecat. Așa că la angajare s-a dus… un prieten, ca să nu fie absența mea considerată un refuz. Abia după încă o zi am ajuns să fac joncțiunea cu echipa ce, ulterior, mi-a devenit a doua familie.

În redacție se lucra deja la „rece”.

Eu mi-am dorit să merg la sport, dar echipa era deja formată, cu Andrei Ando șef de secție, Seba Șiclovan, Daniel Berar, Attila Schneider și Steli Rotar redactori. Echipă puternică, care îmbina experiența lui Ando, Schneider și Rotaru cu ambiția lui Șiclovan și a lui Berar. Așa că am ajuns la politic, unde Doru Sinaci era singurul cu experiență. Noi, ceilalți, nu prea știam cu ce se mănâncă meseria. Aveam doi colegi de secție, Claudiu Horeanu și Sorin Ardelean, dar și o pagină cât un cearșaf.
Fiecare aveam calculatorul nostru, plus cinci culegători (n-aș spune dactilografi, pentru că erau oameni care stăpâneau limba română, care nu se sfiau să ne corecteze articolele, pe principiul „mai mulți ochi mai multe văd”). Eu, care am văzut calculator doar în poze și în filme, mă simțeam în redacție ca ardeleanul care a văzut pentru prima dată girafa!

Deși acasă aveam mașină de scris, iar tastatura era relativ identică, practic eram într-un univers nou!

Solitaire mi se părea fascinant, aveam și un joc cu bile și, de asemenea, ceva shutter. Dar cel mai mult mă îngrozea faptul că sunt coleg și tratat de la egal la egal cu oameni care formează opinii, care sunt vedete în societatea arădeană, în adevăratul sens al cuvântului. I-aș aminti, aleatoriu, pe Mihuța sr., Notaros, Balint, Mărginean, Jeni Bărdaș, Cami Tuduce-Berar, Ica Bunaciu, Mișu Balint, regretatul Dan Maghiș, Ando, Paula Bulzan, Romana Dănilă, Doru Sinaci și, de asemenea, dintre cei noi, Romi Dubăț, Clau Horeanu, Seba Șiclovan și lista rămâne deschisă. Astea au fost începuturile mele. Apoi, prima mea știre, prima știre… semnată, primul dialog cu un ministru, „botezul” de la Burcă. Dar, cam atât pentru azi…

Mă înclin cu respect în fața patronului meu în ale ziaristicii, Măria Sa cititorul! Pe data viitoare.

Notă: Fotografia care însoțește acest foileton nu este aleasă întâmplător; mă ilustrează pe mine în zilele astea, rubicond, cam la 85 de kile (în ’97, la debut, sfidam cântarul, aveam maxim 60 de kilograme) și, mai ales, cu o goarnă istorică. Cu această goarnă au fost îndemnați muncitorii de la IAMMBA să iasă în stradă, la Revoluție, cu această goarnă a fost mulțimea ținută în priză în momentele în care nu era sigură reușita Revoluției. Simbolic, această goarnă mi-a dat libertatea de a scrie, și acum 25 de ani, și acum!

 

Categorie: Memorii
Etichete: Andrei Ando, Attila Schneider, Cami Tuduce-Berar, Cum m-am măritat cu ziaristica (1), Daniel Berar, Doru Sinaci, Ica Bunaciu, ISTORIA PRESEI ARADENE, Jeni Bărdaș, Lajos Notaros, marginean, MEMORII, Mihuța sr., Mișu Balint, Ovidiu Balint, Paula Bulzan, regretatul Dan Maghiș, Romana Dănilă, Seba Șiclovan, Steli Rotar, Teofil Gradinaru
Distribuie:
Articolul anterior
Eusebiu Pistru a fost ales prim-vicepreședinte al PSD Arad
Articolul următor
Trei spectacole de excepție vor avea premiera în luna decembrie, pe scena Teatrului Național din Timișoara

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

strada sabinelor nr 8 pr

Doamna Oltea Semeniuc – femeia uitată până și de Dumnezeu pe strada Sabinelor, nr.8. Umilită de autorități, își duce cu demnitate povara și nu vrea nimic din ce nu i se cuvine. „Să mă omoare aici, în fața casei în care stau din 1989? Asta vor?”

S-au scris zeci de materiale pe tema demolărilor din zona Mărului, respectiv strada Sabinelor din municipiu. S-au epuizat temele de comunicate de presă pe tema proiectului „Revitalizarea Zonei Strada Mărului…