Acționarii? Care acționari?
Continui să depăn firul amintirilor din zona ziaristicii. Când am ajuns în redacție, mă așteptam să fie o atmosferă mai rigidă, mai ierarhizată. În fond, veneam la ziar dintr-un alt mediu, industrial, unde organigrama era bine pusă la punct, aproape ca în armată, iar în fața superiorului aveai trei variante de răspuns: „Da, domnule director/inginer/maistru”, „Nu, domnule director/inginer/maistru” și „N-am nici o scuză, domnule director/inginer/maistru”.
La ziar, era, într-adevăr, o ierarhie, dar bazată pe repartizarea muncii.
Fiecare, piramidal, știa ce trebuie să facă și, venea în plus, cu inspirația, inventivitatea, cultura generală și talentul proprii. Acolo directorul, redactorul șef sau șeful de secție erau cu funcția doar la ședințe și când ne dădeau sarcini. În rest, eram colegi, colaboram, făceam schimburi de informații. Scriu asta pentru că mi s-a adus un reproș, după primele două episoade, că despre acționari de ce nu scriu. Ce să scriu, că nici nu-I cunoșteam…
De fapt, cu doi dintre acționari interacționam zilnic: Tristan Mihuța și Ovidiu Balint, care pe lângă funcțiile din ziar avea și acțiuni. Ca o paranteză, deși procentual nu părea cine știe ce, capitalul social era unul imens pentru acele vremuri – 1,2 miliarde de lei – deci 1% însemna 12 milioane. Ca o comparație, eu atunci aveam salariul de 450.000 de lei, ca redactor.
Cu alți doi acționari mă cunoșteam, dar fără nici o legătură cu ziarul.
Petre Burcă mă știa de când aveam vreo 5 ani. A fost șeful mamei mele în anii ’70-’80. Apoi, pe Ioan Faur îl știam după soția lui, Ileana, cu care vreme de câteva luni am fost coleg la Petrol.
În rest, pe cei de la B.A.Z.A i-am cunoscut parcă la un meci de fotbal, de Kașlik de la Internext știam prin intermediul lui Notaros, iar de Dimitrie Muscă știam din presă. Nu-I știam pe acționari, dar nici n-am avut de ce să-I cunosc. Asta pentru că nu se punea nici un fel de presiune pe noi, ziariștii, când scriam. Lucram într-un departament sensibil, cel politic, dar n-am avut niciodată poruncă de „sus” să abordez un subiect într-un fel sau altul. Aveam o libertate pe care cred că puține ziare le aveau pe atunci în România.
Cred că mult mai „acționari” erau cei din jurul meu. Pe Mihuța și Balint i-am amintit. Notaros era mai sfătos, Vali Mărginean mai tranșant.
În plus, prin redacție am învățat multe de la Jeni Bărdaș și Ica Bunaciu.
Jeni deborda de entuziasm și imaginație. Avea talentul de a da titluri cu «vino-ncoa’». Ica era mai metodică, mai tipicară aș spune. Despica firu-n patru, dar știrea era știre, respecta „ce, cine, când, cum, unde, ”, adică întrebările de bază, acel „necesar și suficient” al unei știri bine făcute. Și, în plus, Ica avea și o agendă bine pusă la punct. Scrisă cu pixul pe hârtie, să fim bine înțeleși. Peste ani, îi mai spuneam câte unul dintre noi să își facă o agendă electronică, în calculator, că e mai sigură, mai la îndemână, se poate modifica și actualiza oricând. Ica, tot pe tradițional.
Și, într-o zi, poc, se ia curentul. Ceva defecțiune. Noi, să sunăm la Electrica, la deranjamente. Numai că numărul… era în calculator, care funcționa pe… curent! Și-atunci a apărut Ica, cu un zâmbet triumfător pe față și cu agenda în mână: „No, puiuți?”.
Că ne convenea sau nu, s-a dovedit încă o dată că scripta manent!
Cu alte întâmplări încerc să vă mai surprind săptămâna viitoare…
