Nu știu cum sunteți voi, da’ mie mi-a-ntors stomacu’ pe dos campania asta electorală, mai ales când a început să se țină dincolo de viață, sănătate și chiar deasupra cadavrelor încă călduțe. În lipsă de un orice palpabil făcut pentru bucureșteni, matracuca cocoțată-n fruntea Primăriei Generales-a trezit vorbindcu relaxare despre transplanturile de plămâni, de maniera în care citea știrile de pe prompter în vremurile ei de glorie.
Pulimea a plecat după fentă, ‘geaba au încercat oamenii cu experiență, în temă și cu pregătirea necesară să explice că, contrar aparențelor, chiar nu avem niciun spital pregătit pentru o asemenea intervenție; mnuuu, Cioloș ne omoară și Voiculescu face trafic cu plămâni. Că asta e cea mai simplă expicație și prostului nu-i plac explicațiile complicate, care-l încurcă.
Știrea cu suspiciunile asupra faptului că unii cu bani și cu influență își cumpără organe nu a generat atâta vâlvă, că românu’ e obișnuit să fie călcat pe cap de ăia cu bani și influență și se pare că se și complace în situația asta.
Dar un exemplu mai dramatic și mai palpabil despre cum politrucii calcă pe cadavre pentru capital electoral e cazul unui
„Interesează pe cineva?” e noua formulă prin care nimurucii internetului îşi introduc noile articole despre elitele cu legături mioritice. Un fel de „mândru că sunt român, şi eu îndrăznesc să cred în România”, varianta remixată. Un medaliat cu aur la olimpiada internaţională de matematică; un elev excepţional de pe la vreo facultate de renume mondial, un doctor foarte apreciat de pe la vreun spital cu apă caldă, un corporatist sclipitor prin vreo subsidiară a vreunei multinaţionale din Vest.
„Interesează pe cineva?” Nu! Mă rog, cel puţin pe niciun român cu minim doi neuroni funcţionali, decât în situaţia în care îl cunoaşte personal şi/sau a contribuit cu ceva la succesul elitistului. Altfel nu e niciun motiv de mândrie, cum ar crede ăia care nu stau prea bine cu asocierile logice, ci unul de ruşine.
În primul rând, pentru că oamenii ăia nu prea au realizat nimic în România şi sigur că s-ar fi ratat complet dacă ar fi rămas p-aici. Dacă olimpiada internaţională de mate s-ar ţine în România, probabil premiu’ ar fi dat pe
Dacă ai dat click pe linku’ ăsta, e foarte probabil să ai habar că sunt o persoană destul de acidă. Nu menajez pe nimeni de critici, nici măcar pe mine. Fac mișto de proști și îi înjur cu năduf; pentru că dacă ești prost în ziua de azi, în 90% din cazuri e vorba de o alegere, nu de o întâmplare.
Nu de puține ori sunt interpelat/criticat/sfătuit/dojenit că ar fi cazul să-mi văd de treabă, să las oamenii în pace, că sunt arogant, că nu sunt eu vreo instanță morală care să judece și că oricum nu mă ascultă nimeni. Just, instanță morală nu îs, da’ mi-am arogat eu rolul ăsta, după ce am citit vreo trei etichete de borcane și-am încetat să mai cred în Zâna Măseluță.
Că proștii nu mă ascultă, iar e just; că, printre alte caracteristici, prostul e mai sigur pe el decât orice învățat. Și să-i spui că e prost e exact cum i-ai spune unui mort că e mort. Și nici arogant nu cred că sunt, din moment ce nu îmi arog calități, doar critic defectele altora, dar asta e altă discuție.
Să trecem la miezu’ problemei și să vă explic de ce mă deranjează pe mine că majoritatea românilor sunt proști; sigur că nu m-ar deranja dacă proștii ar sta la ei acasă, și-ar asculta manelele în căști, și-ar scuipa cojile de semințe în buzunar șamd. Doar că nu fac aceste lucruri și nici n-ai cum să le explici că greșesc, că ei sunt deținătorii adevărului suprem.
Mă interesează să nu fii prost, spre exemplu, în momentul în care mergi la vot; că votul tău pe o umbrelă sau pe un mers gratis la moaște îl anulează pe al meu, dat cu bună credință, pentru a ne fi mai bine tuturor, inclusiv ție. Știu, ție îți e greu să filtrezi, orbit de culoarea găleții de pe cap și bucuros că ai cu ce căra apă de la fântână la iarnă, dar unii gândesc mai departe de atât.
Dar, lăsând la o parte lucrurile abstracte, pe care sigur nu le prea pricepi, să trecem la situații mai palpabile în care prostia ta mă afectează.