Cu cazul Aglaia (nenorocita aceea de boschetară, pentru că asta era, de fapt, nici nu putea să aibă un alt nume), reuşisem să-mi fac încălzirea pentru coborarea în iad. Cazul Aglaia îmi trezise şi stârnise interesul pentru implicarea socială. Mă anunţasem deja la Vlad, care-şi frânsese palmele, de bucurie. Nu înainte ca Monika să încerce să desfiinţeze, punct cu punct, ceea ce consideram a fi victoria mea, obţinută pe primul meu caz social. Şi nu dintr-o pornire invidioasă sau răutăcioasă se străduia iubita mea să-mi anuleze meritele, ci dintr-un punct de vedere care putea fi luat drept cât se poate de realist, de obiectiv.
-Este foarte posibil ca, în timp ce personal medical se ocupa de preţioasa ta doamnă Aglaia, care a găsit de cuviinţă să-i ceară doctorului venit la faţa locului, din primul moment, nici mai mult nici mai puţin decât…o ţigară! (asta se întâmplase), este foarte posibil, zic, ca bolnavi aflaţi în pericol, poate în pragul morţii, să aibă nevoie de ajutor….Nu mai vorbesc de indisponibilizarea ambulanţei, când se ştie că parcul de maşini este insuficient…
-Nu contest, am spus. Dar poate că lucrurile n-au stat chiar aşa. Şi cum, adică, vrei să spui că Aglaia nu era „în pragul morţii”, cum zici?!…
-Sunt sigură că, imediat ce va fi externată, îşi va relua locul iubit, sub umbrela dudului, cum te-ai exprimat chiar tu, atât de plastic.
-Nu e cazul, să fii ironică!
-Nu sunt, Adam, dar trebuie să-mi dai dreptate, mizeria şi aerul liber este mediul curent în care, sunt sigură, îi place, în care se complace tanti asta să trăiască. Să se bălăcească, aş spune. Ea, şi toţi cei de teapa ei. Orice ai face, tanti Aglaia se va întoarce, mai curând sau mai târziu, în vila ei din folie de polietilenă. Sunt oameni care nu pot, care nu vor să fie salvaţi! (Asta era o temă de meditaţie, adevărat, în special pentru planul spiritual. Cât de mult avea Monika să-şi regrete atitudinea şi aceste cuvinte, imediat după transformarea sa spirituală. Dar, în parte, avea dreptate.)
-Am vorbit cu medicul, Monika, după ce rotula ei va fi vindecată, precum şi alte afecţiuni ce-i vor fi depistate, un început de pneumonie, cel puţin, mai mult ca sigur, va fi trimisă la azilul de noapte. Un loc care, sincer să fiu, nu-mi prea inspiră încredere. Din care poţi să pleci, oricând te taie capul. În care nu eşti obligat să revii. Instituţia nu-şi propune şi impune nici o măsură de depistare şi control, am impresia. De urmărire. Nici o grijă. Îşi declină orice grijă. Şi nu pot să înţeleg de ce nu au la dispoziţie personal, şi nici mijloc de transport, pentru identificarea persoanelor aflate în acest fel de dificultate. Pentru că, ştiu, am văzut, în locuri dosite ale oraşului, în spatele garajelor, la periferie, în jurul ţevilor şi conductelor calde se află zeci de amărâţi, poate sute, de care nimeni habar nu are. De care nimeni nu vrea să aibă habar. (Greşeam. Pentru că nu eram preocupat, pentru că nu eram informat. Erau în vederile unor oameni cu inimă simţitoare. Religioşi sau nu. Iar oameni ai lui Dumnezeu, din care urma sa facă parte Monika, le găteau şi duceau mâncare, în mod constant. Ba, mai mult, unii le dădeau chiar învaţătură spirituală.) Aceste ruine umane stau la adăpostul indiferenţei noastre! Mă gândesc, la modul foarte serios, să iniţiez şi să mă implic într-o acţiune de proporţii. (Am abandonat, între timp, spre marea mea ruşine, acest proiect. Este desigur insuficient şi gestul meu prin care, periodic, milenar, mă cuprinde un soi de milă generală, mă aşez pe genunchi şi cer Cerului, oricare şi oricum ar fi el, îndurare, pentru fiecare nenorocit al acestei lumi. Un om spiritual, îmi spunea Monika, după transformarea ei spirituală, are o preocupare aproape zilnică, faţă de dezmoşteniţii soartei. De orice natură. Îi are zilnic în gând, în orice caz. Este ceva imperativ.)
-Sunt cauze pierdute, Adam! Definitiv pierdute. Ar trebui să te împaci cu gândul.
-Da, bine, poţi să-mi spui orice. Dar sunt nişte vieţi, totuşi, Monika! Rămân la părerea că nu-i poţi lăsa să moară. Tu probabil gândeşti cam în felul acesta: „Ia, nu mai fă paradă de atâta suflet, pentru că nu-l ai; chiar dacă l-ai avea, ar fi cazul să fii mai discret, mai silenţios. Mai modest.” Aproape că n-aş fi în stare, să te contrazic.
-Să ne înţelegem…N-aş spune că trebuie abandonaţi…
-Şi-atunci?! Uită-te la occidentalii ăştia, uită-te pe Animal Planet, trei poliţişti se dau de ceasul morţii, dacă o pisică nu coboară de pe un acoperiş! O pisică, nu un om! I-auzi, o amărâtă de mâţă mobilizează forţe poliţieneşti! Iar noi…
-Nu e cazul să pui la suflet, Adam, în felul în care tu o faci. Și asta vreau să spun. Ai fost palid ca moartea, pentru că tu nu şti să te implici cu măsură, am impresia. (Mă implicasem într-o acţiune nespecifică structurii mele? Artiştii –dacă artist eram-, sunt făcuţi să primească. Afecţiune, aplauze. Să primească. Să primească mult şi mereu. Asta le alimentează combustia interioară. Prin opera lor, ei se revanşează, răsplătesc afecţiunea cu care au fost investiţi. Oare să-mi fi depăşit competenţele? Bunele intenţii aveau nevoie, în acest caz, şi de armele necesare?)
-Ştiu, pot să recunosc, m-a durut sufletul…(Cristina spunea că am un „suflet dantelat”. Adevărat, înainte de a afla că vrusesem să mă folosesc de ea. Acum, probabil, ar vorbi despre sufletul meu şifonat. Diminuat, uzat, poate inexistent, din capul locului. Dar, eu unul ştiu bine că sufletul meu nu este unul „dantelat” ci este, ca să fac şi o rimă, unul complicat. Și în curs de răcire, mă tem. Nici eu nu fac abatere de la mersul lumii. Suntem mai inteligenţi, mai informaţi, mai culţi, mai precoci, mai, mai, mai, dar cred ca sufletul nostru se diminuează. Creierul circulă deja cu avionul, dar inima merge în continuare pe jos. În fine…)
S-ar putea să ai dreptate, probabil că sunt un naiv.
Sigur că eram un naiv. Nu, eram mai mult decât un naiv, eram direct un fraier. Cum altfel m-aş fi putut numi, din moment ce fusesem manevrat cu abilitate, fără ca, o vreme, să n-am nici cea mai mică bănuială, de către cei trei mari manipulatori. – La ce-mi folosea cultura, atâta câtă o aveam (oricum, mai mare decât a manipulatorilor mei), inteligenţa mea, de câtă dispuneam, bazată în primul rând pe sensibilitate, fineţurile sufletului meu „dantelat”, dacă fusesem dus de nas, într-un asemenea hal?! De nişte semidocţi, de nişte semianalfabeţi. Toată lumea câştigă, în viaţa asta, în toate felurile, doar eu mă pricep de minune să pierd.- Vlad avea să se îmbogăţească, de pe urma cazului adus „de mine” pe sticlă şi derulat, în mod artificial, pe parcursul a mai bine de două sute de episoade. Monika şi Titus aveau să-şi facă o teribilă imagine, de pe urma cazului adus pe sticlă „de mine” şi derulat, în mod artificial, pe parcursul a mai bine de două sute de episoade. Iată marele plan! Marele plan! Monika avea să nu mai poată face faţă ofertelor caselor de discuri, studiourilor de film, caselor de modă, etc. Îşi părăsise demult postul acela, extrem de modest, de secretară măruntă. Titus reuşise să obţină sponsorizări, chiar mai multe decât ar fi avut nevoie, şi se pregătea să facă saltul din stratosferă. Genul emisiunii, pe care o credeam a fi a mea, aiurea, nu era a mea, era rodul ideii de televiziune, ei, nu ideii de televiziune, ci ideii de a face bani, pe care şi-o imaginase Vlad, de la bun început. Sau pe parcurs, habar nu am, nu mă mai interesează, idee în care era antrenat, mai mult sau mai puţin, în diverse forme, şi măria sa, telespectatorul. Participam şi fusesem lăsat să cred că iniţiasem, întâmplător şi inspirat, un act justiţiar şi democratic, cu ajutorul televiziunii, în care omul de rând, care nu avea altceva de făcut decât să se holbeze la micul ecran, putea interveni, cu sau fără argumente, pe drept sau pe nedrept, în chip adevărat sau mincinos, în fine. În care omul simplu, anonimul, avea ocazia să fie nemuritor, pentru una, două sau mai multe minute. Noul concept de televiziune, găsit de Vlad, era locul în care simplul cetăţean putea să-şi facă o carte de vizită. Chiar şi un şofer-vidanjor putea ţine prim-planul, pentru o vreme.
-Eu ţi-aş propune să rămâi în banca ta. Adevărat, gândul e măreţ, dar ce înseamnă, de fapt, semenul meu? Nimănui nu-i pasă de nimeni, tu nu vezi asta, Adam? Dacă tu ai fi fost găsit abandonat sub un copac, s-ar fi sinchisit cineva de tine?…(Foarte scurt avea să mai fie timpul în care Monika urma să vorbească altfel, să facă altfel. Cu totul şi cu totul altfel, la 180 de grade.)
-N-are importanţă, nu despre asta e vorba…
-Ar fi trecut mai departe, ba altul ţi-ar fi şi aplicat o lovitură decisivă. Ar fi apăsat scurt pe o tastă, pe care scria, simplu: delete. Pentru că indiferenţa şi forţa brută sunt regulile, fac regulile acestei lumi. Această lume este formată, într-o bună parte a ei, condusă şi gestionată de oameni fără inimă. (Lumea este stricată şi ticaloasă, spuneau apostolii, aceasta fusese constatarea lor, după ce fuseseră luminaţi, împuterniciţi prin Duhul Sfant, investiţi cu putere de Sus.)
-Într-o anumită măsură, ai dreptate. Chiar aşa, semenul meu este, de multe ori, călăul meu. Începând cu lucrurile cele mai mărunte. Nu mai departe, nu este punctual la o întâlnire, bunăoară, şi-atunci mie, Adam Popa, mi se fixează în gât, ca un papion, un cotor de indignare, chiar sub mărul lui Adam. Semenul meu mă minte şi mă vinde, mă execută, dacă este nevoie, fără să aibă cea mai mică ezitare, fără să-i tremure degetul pe trăgaci. Semenul meu mă ignoră, mă minimalizează, îmi anulează meritele, îmi neagă valoarea. Nu vrea şi nu poate să mă perceapă. Armele rautaţii, invidiei şi indiferenţei sunt îndreptate zilnic spre tine şi te pot ucide, în fiecare zi, cu alice mici, de cele mai multe ori, adevărat, dar tot te pot răpune, în cele din urmă. (Mă indignează evidenţa că sunt construit dintr-un aluat care cere celuilalt să-mi acorde o însemnată măsură de atenţie, de iubire, chiar. Păcătoasa natură de artist, cum spuneam. Atenţie pe care s-ar putea să nici nu o merit, la urma urmei. Mai mult ca sigur. Cu atât mai mult cu cât, astăzi, chiar omul considerat bun şi care este bun, de la care ai pretenţii, are o problemă de disponibilitate. Omul nu mai este egal cu el însuşi. Se schimbă, de la o zi la alta, poate de la un ceas la altul. Acum te ia în braţe, acum îi tună şi îi fulgeră, acum te basculează.) Nu ştiu cum sunt alţii, pentru că nu sunt un tip umblat, probabil că lumea este peste tot aceeaşi, nu cred să fie altfel, dar cam ăsta este, zic eu, semenul meu român. Dacă îmi permiţi să lărgesc puţin cadrul. Nici nu este de mirare că patria noastră dragă merge aşa cum merge, ca o ţară în război, vreau să spun, adică în inerţia ei. Pentru că, nu ştiu, sper foarte tare să mă înşel, îi lipsesc oamenii de calitate. De suflet. De caracter. Mă tem că e o problemă de genă. De aluat. Da, în principiu tu ai dreptate…
Şi totuşi, Monika, eu, finalmente, încă mai cred că mila, compasiunea este, şi aşa şi trebuie să fie, mai puternică decât indiferenţa şi dispreţul. Tu nu simţi? Nu găseşti?…
-Nu, Adam, sufletul tău nu este unul de chirurg, de general de armată. (Sigur, Monika ştia deja ce sunt, dar asta n-o oprise ca, la început, într-un triumvirat de trei perechi de cizme, să calce în picioare sufletul meu. Cum puteam iubi o asemenea femeie?! Explicaţia s-ar putea să fie, totuşi, simplă: exceptând argumentul că iubirea este oarbă, cum şi este, probabil intuisem în Monika, de la bun început, ceva mai profund decât ea însăşi, o comoară de care nici măcar ea nu era conştientă că o ascunde, pierdută cum este, ca majoritatea oamenilor, prin labirintul vieţii. Nu ştiu cum, am crezut tot timpul că Monika este o femeie cu potenţial. În toate privinţele. Ceva, cineva îmi spunea că Monika nu este doar o banală obsesie, o simplă orbire de îndrăgostit. Sigur, ştiam, chiar dacă eram cel mai lucid dintre oameni, cum şi eram, aş fi putut să iubesc pe cineva, cum tocmai mi se întâmpla cu Monika, care să nu fie saturat de virtuţi morale. Sau intelectuale. Intuiţile mele mă lăsau să cred, însă, că Monika merita din plin să fie iubită. Chiar merita. Dincolo de micile sau marile sale perversiuni morale. Femeia asta, în adâncul ei, îmi lăsa impresia că era altceva, mult mai mult decât lăsa de înţeles că este. În puţinele ei ceasuri confesive, îmi povestea cum rămăsese orfană, de la nici doi anişori, iar mama ei vitregă îi falsificase viaţa, educând-o criminal, în spiritul biciului. Dacă Raiul există -şi nu are cum să nu existe, pentru că, postulez, Dumnezeu nu este doar Creatorul, El este şi Justiţiarul, nu se poate să fie altfel, ar fi cumplit să fie altfel, şi cum ar putea să arate acest Rai ignor-, dar dacă eu voi avea privilegiul nemeritat să fac parte din acel spaţiu şi timp privilegiat, dacă el este populat, social şi sociabil, dacă suntem unii cu alţii, vreau să spun, atunci, încă de pe atunci, înclinam să cred că Monika, Monika şi doar Monika, cu toate șicanele în care o aruncase viaţa, va fi unicul meu partener, într-o altă viaţă. Nu Andrada, nu Marcela, nu Mihaela, nu Adela, nu X-uela, nu femeile ce fuseseră în viaţa mea, nu eventualele femei ce poate vor veni, luate individual sau toate împreună, vor fi partenerul meu, partenerele mele, într-o existenţă viitoare.)
-Bine, femeie, să înţeleg că ai nevoie de multă forţă, pentru a face binele. Nu doar pentru a face rău, ai nevoie de forţă.
-Ba, aş spune că răul se poate face cu multă uşurinţă.
-OK, dacă tu crezi că nu sunt potrivit, pentru astfel de demersuri, de inimă largă, de ce nu te implici tu? Te găsesc suficient de puternică. Vorbesc la modul foarte serios, fără urmă de reproş, fără ironie. Ce-ar fi să faci bine şi să te gândeşti, la modul foarte serios, la treaba asta?… (Teribil ce mi-ar fi plăcut ca iubita mea să fie implicată în acţiuni constante de facere a binelui. Asta ar fi fi schimbat-o, ar fi desăvârşit-o, cu siguranţă. Şi pe mine, dealtfel. Să facă un bine imens, palpabil, cu rezultate vizibile. Un bine practic, la vedere, şi nu doar unul teoretic. Să facă binele. Doar binele. Tot binele. –Tocmai asta şi sfârşise prin a face, cu toată inima, cu toate energiile ei, dar timpul ce-i mai rămăsese la dispoziţie se dovedise a fi prea scurt. Se comprimase, dintr-o dată. Timpul nu mai avusese răbdare, cu Monika.- Binele pe care eu îl fac, sau pe care am impresia că-l fac, scriind cărţi –dacă bine se poate numi, cu adevărat, şi cât se poate numi-, este unul discret, voalat. Sugerat. Un bine indirect. Bine ascuns, între copertele cărţilor, făcut unui număr mult prea limitat de oameni. Un bine micuţ, un bine estetic, dacă se poate spune astfel, de întreţinere culturală şi spirituală; pus, eventual, în serviciul unui bine mai mare, binele spiritual, poate, dacă se poate spune astfel. Binele pe care eu, să presupunem că-l fac, prin scris, nu-mi pare unul vital, de viaţă şi de moarte. Sigur, dacă romanele mele ar avea un formidabil şi pozitiv impact de masă, valoric şi cantitativ, conştiinţa mea civică, sarcina mea divină şi orgoliul meu de făcător de bine ar fi pe deplin satisfăcute.)
-Nu m-am gândit niciodată la asta dar, din câte mă cunosc, nu cred să fiu în stare să port uriaşele şi grelele cruci ale altora. Nu dau lecţii, nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar cred, dacă tot vrei să te implici, că ar trebui să fii altfel. Nu mai dur, nu ştiu cum să zic, ci mai tare. Mai puternic. Repet, mai puţin implicat interior, adică. Cred că ai avea nevoie de un exerciţiu de detaşare. Să te implici fără să te implici, vreau să spun. (Era clar, încă mă conducea, mă manipula încă, deşi împărţeam deja acelaşi pat, în direcţia în care vroia. Voia să mă orienteze, dreseze şi întărească, în vederea scandalului mediatic.)
-Tocmai asta şi fac. Bine, atunci n-o să salvez, n-o să salvăm morţi în viaţă, rebuturi umane din ghearele gerului, n-o să colectăm fonduri, pentru a-i ajuta pe năpăstuiţi, dacă tot nu suntem făcuţi pentru asta, dar putem, trebuie să îndreptăm o injustiţie care, într-un fel, ne priveşte în mod direct. Dacă tu rămâi fermă pe poziţie, dacă eşti dispusă să acuzi, să depui mărturie publică împotriva lui Titus, eu n-am de făcut decât un simplu gest. Vlad mă aşteaptă, cu braţele deschise. Eşti hotărâtă, Monika? (Sigur, aici trebuia să se ajungă!)
-Da, ţi-am spus că da.
-Eşti conştientă de toate riscurile care?…
-Da, sunt conştientă.
-Care ar putea să te coste chiar viaţa?!
-N-ai spus chiar tu că o apariţie publică, o acuzaţie făcută la televizor ar putea să mă apere, şi încă în cel mai sigur mod cu putinţă?…
-Da, dar n-am luat în considerare toate aspectele, la acel moment. Pe care aş vrea să ţi le pun în faţă, acum. Încă nu ştiu cât de inteligent, cât de diabolic poate să fie Titus. Ideea este că trebuie să pun înainte cel mai mare rău posibil. S-ar putea ca, şi după o apariţie televizată, chiar, să vrea să-ţi ia viaţa, să te ucidă, totuşi.
-Cum, când toată lumea ar şti că eu sunt inamicul lui public numărul 1?!…
-Păi, tocmai de aceea. În asta ar consta şi apărarea lui. Alibi-ul lui, fără de alibi: „Adică toată ţara ştie că Monika este persoana care m-a dat în gât, deci aş fi primul şi probabil singurul suspect, şi eu fac marea tâmpenie să o ucid!? Să iau viaţa unei fiinţe nepotrivite? În cel mai nepotrivit moment, vreau să spun? Pe deasupra, nu am nici un alibi (pentru că, în mod intenţionat, nu şi-ar fi creat nici un alibi; alibiul lui era dibăcia de a nu-şi fi creat vreun alibi)! Vă daţi seama, dacă aş fi fost eu criminalul, eram suficient de precaut, de inteligent, pentru a-mi fabrica o scăpare. Am fost cu X, care era în stare de ebrietate, adevărat, dar care ar fi confirmat că am fost în cutare loc, între orele cutare şi cutare. Nici nu ţi-ar trebui multă minte, ca să faci aşa ceva. E la mintea cocoşului. Treaba asta ar avea-o în vedere şi un copil de grădiniţă. Ori, eu am dormit toată după-masa, când spuneţi că a fost comisă crima. Pe la ora patru, ziceaţi, parcă, după datele medico-legale. Am dormit vreo patru-cinci ore. Cam de pe la două. Mi-am închis şi telefonul. Eram într-o stare extremă de oboseală. Da, telefonul se poate verifica. N-am sunat pe nimeni, n-am vorbit cu nimeni. Ba, mint, adică nu mint, mesageria a înregistrat două apeluri nepreluate. Se pot verifica numerele. Şi persoanele, sigur. M-am trezit foarte proaspăt, cu chef de viaţă. Am colindat toată seara barurile din cartierul Y, ba, mai mult, pe la mijlocul nopţii am avut o altercaţie cu un grup de tineri, în barul Z. I-auzi, să mai am şi un alt eveniment spectaculos, reprobabil, care ar fi atras atenţia asupra mea! A, nu, asta le întrece pe toate: chiar mă credeţi tâmpit?! Aş fi un criminal chiar atât de neglijent?! De necalculat? A, nu, asta e deja o ofensă adusă inteligenţei mele, vorba lui Michael Corleone!” Aşadar, Monika, Titus ar putea să facă o chestie din asta. Să urmeze un asemenea diabolic demers logic. Că va fi prins, că nu va fi prins, că va fi dovedit, mai curînd sau mai târziu, asta nu mai are nici o importanţă, pentru că tu vei fi, bine-mersi (i-auzi, „bine-mersi”!), moartă.
-Bine, dar există detectorul de minciuni!
-Detectorul de minciuni…detectorul de minciuni! La răceala inimii lui, la nervii lui tari, Titus ar face praf orice detector de minciuni. Criminalilor în serie nu le tremură mâna, nu le vibrează inima. Sunt făcuţi dintr-un alt aluat.
-Cred că exagerezi. Ar exista o rezolvare, la temerile tale, ceva care mi se pare a fi extrem de simplu.
-Adică?
-Intru sub protecţia ta permanentă. Mă ai tot timpul sub lupă. Chiar şi atunci când nu suntem împreună. Există telefoane…
-Chiar şi atunci când eşti la Szeged, singură cu Titus?!
(Deşi, sincer să fiu, îmi convenea de minune să ştiu ce face Monika, în absolut fiecare clipă. Ce mi-aş mai fi putut dori?)
-Ei, e vorba de doar câteva ore. Şi, nu suntem singuri pe lume, nu suntem chiar în jungla Amazonului. În ţinuturile arctice.
Urma să mă pregătesc mental, pentru a mă expune marelui ochi al mulţimii. Eu, care mă simţeam suficient de confortabil în pielea mea de anonim, bine înfipt la periferia atenţiei generale. Îmi suflecam mânecile, pentru a susţine un scandal cu acoperire naţională. Trebuia să arăt, mie şi lumii, că pot duce în spate un imens scandal. Şi repurta o mare victorie. (Şi, astfel, fusese lipită ultima piesă, cel mai probabil, a puzzle-ului unei regizate telenovele naţionale.)
De dragul Monikăi, mă arătasem dispus să cobor în infern. De dragul ei, renunţam la principiul meu de viață și de o viaţă: dacă mă războiesc cu bărbaţii, nu mai am timp şi resurse să iubesc femeile. Bine, sigur că nu le chiar iubeam, nu asta vreau să spun, a iubi nu se întâmplă în fiecare zi, dar eram un estet și un cuceritor, în orice caz. Aspectul femeii îţi taie suflarea, în mod clar. Frumuseţea femeii se mişcă liberă şi defilează pe străzi, în magazine, pe micile ecrane, în case. În fiecare zi. Într-un mod cât se poate de gratuit și evident. De când până când ajunsesem eu să dau frumuseţea pe forţă? Pe putere? Ba nu, era un compromis temporar, făcut tot în slujba frumuseţii. De dragul Monikăi, mă pregăteam sufleteşte să cobor în infern. Printre scursorile societăţii, mânuitori abili de alba-neagra, proxeneţi şi curve versate, clarvăzători impostori, prooroci mincinoşi, hackeri şi criminali, mărunţi hoţi de buzunare, mentalişti, delapidatori experimentaţi, perverşi de toate soiurile, sodomişti şi sodomizaţi, senzuali, aspiratori de prafuri afrodiziace, nedreptăţiţi ai soartei, handicapaţi, sperjuri, bolnavi incurabili, oameni politici care ridicau minciuna, vicleşugul şi hoţia la rangul de artă. Vremurile noastre par să poarte, parcă mai mult ca niciodată, însemnele unui inegalabil şi spectaculos sfârşit de lume. Parcă respirăm o atmosferă de răcire globală a inimilor. Sau mi se părea? (Sperasem, fără a avea suficientă acoperire, că legătura de-acum împlinită cu Monika îmi va conferi suficientă detaşare şi nelimitate resurse, pentru a mă angaja într-un război, în dispute total nespecifice structurii şi convingerilor mele. Speram că voi putea trece cu bine peste imperativul iubirii aproapelui, care putea fi acum pe deplin testat, în sfârşit, şi care să-mi ofere combustia necesară demersurilor la care urma să mă supun. Sigur, urma să cad cu brio la examenul iubirii. Acolo, ajunsesem să disprețuiesc pe toata lumea. Acolo era, cu siguranță, un front de lucru în care ar fi putut acționa cu eficiență doar un Cristos. Verdictul acesta urma să-l dea și Monika.) În orice caz, niciodată, cineva din familia noastră nu se angajase într-o cruciadă socială. Urma să fiu primul care arată cu degetul, în mod public. Fiecare stătuse, cuminţel, în banca lui. Nu făcuse nimeni puşcărie, nu fusese rănit sau ucis. Şi nici nu i se dusese vestea. Nici în rău şi nici în bine. Nici un erou. Nici un bărbat din familia noastră lărgită nu apăruse prin cărţile de istorie, nu dăduse numele vreunei străzi. Profilul în efigie al vreunui strămoş nu fusese bătut pe vreo monedă, portretul vreunui bunic nu încăpuse vreodată în cadrele înguste ale vreunui timbru filatelic. N-am trecut prin Şcoala Ardeleană. Nu fuseserăm paşoptişti, nu participaserăm şi nici nu înfăptuiserăm Marea Unire, legionari nu am fost şi nici securişti. Nici o furcă nu ridicase vreunul de-ai noştrii, pentru a se opune colectivizării forţate. Şi nici comunişti, cu tot carnetul roşu pe care unii dintre noi trebuiseră să-l deţină, nu ne-am simţit. Nici stofă de dizidenţi sau revoluționari nu avuseserăm. Şi acum, apărusem eu. Dispus să fac un pic de ordine în lume. Plecând de la o fustă! Dar nu sunt absolut sigur că doar Monika fusese cauza avântului meu revoluţionar şi pornirii de igienă socială, pentru că, imediat după ce am demisionat de la „Meridian TV”, m-am trezit în postura de salvator al boschetarilor municipali. Sau, mă rog, ceva pe-aproape. M-am simţit mereu solidar cu nedreptăţiţii soartei din întreaga lume, fără să fiu în stare să dau vreodată o solidă şi constantă mână practică de ajutor. (Cu ani în urmă, eram în anturajul unor vânzători de fier vechi. Colectau fierul de pe unde apucau, îl vindeau şi cumpărau băutură. Oameni simplii. Într-un garaj beam bere şi jucam cruce. Mulţi dintre aceşti oameni, extrem de simpli, aveau suflete imense.)
-Păi, asta nu mai era solidaritate, milă şi mărinimie, îmi explicase Monika, imediat după transformarea ei. Ar fi trebuit să le duci haine şi mâncare în mod constant, să lei dai învăţătura sănătoasă. Fără băutură şi jocuri de cărţi. Lumea va avea mereu săraci, spune Cristos, ei vor fi mereu cu noi, ca front de lucru și mijloc de testare a sufletelor alese.
Așa că venise din nou momentul să mă invadeze o teribilă, acută şi universală milă pentru toţi amărâţii din lume. Dar, cam atât. Şi eu, asemenea celor mai mulţi oameni, probabil, nu mă înghesuiam, nu călcam pe nimeni pe picioare, pentru a face binele. Dar aveam un puseu de milă, asta era clar. (Făcusem, în felul acesta, un mic antrenament, pentru mai vasta mea ieşire în lume, ce avea să urmeze.)
Ce se întâmplase, de fapt? Căutându-mi un loc de muncă, imediat după demisie, îmi vindeam, în paralel, propriile romane, prin târguri şi oboare. Ca să am un leu în buzunar. Eram în pericolul de a mânca foame. Viaţa este criminală, când nu ai bani. Eram într-un offside financiar. Am avut mereu, din păcate, o atitudine franciscană, în faţa banilor. Dar nu voiam să cer nimic, de la nimeni. Mai bine mă duceam, vorba lui Faulkner, la şarpele cu clopoţei, să-i cer un clopoţel. Nu voiam să apelez la oameni. Făceam mare reclamă, ca un negustor de tigăi sau de covoare!, unui anume „mare scriitor”, pe nume Adam Popa! Monika, evident, nu ştia nimic. Eram pus într-o postură socială dezagreabilă. Vis a vis de mine, în primul rînd. Trebuia să-mi cerşesc pâinea. Trebuia să-mi cerşesc pâinea, şi cu voce tare, încă. Ceea ce eu făceam, în perioada respectivă, impunea acoperirea cu pasul a unei întinse arii teritoriale. Într-una dintre acele zile de februarie, pentru că era februarie, în plin centrul unuia dintre cele mai mari cartiere ale oraşului, Orizonturi, am dat de o bătrână ce-şi avea adăpostul exact sub un copac. Un dud, ce-i servea mai mult drept umbrelă! Turna o ploaie măruntă şi rece, ce se transforma, periodic, în lapoviţă. „Bătrână” este impropriu spus, pentru că femeii puteai să-i dai, după aprecierile mele, orice vârstă, cuprinsă între patruzeci-cincizeci şi şaptezeci de ani. Privirea îi părea încă tânără, dar zbârciturile de pe obraji, cele din jurul ochilor, în special, părul, într-o totală neorânduială, ceva între blond şi alb, plecând vâlvoi, în toate părţile, limbajul, pauzele de dinţi-lipsă din dantura ei, te duceau pe urmele unei vieţi zbuciumate, de animal hăituit. Un suflet rămas fără direcţie şi fără sprijin. Bătut de soartă. Fără îndoială, se putea spune că femeia aceea parcursese şi drumul invers, de la om la animal. Oricum, om nu mai părea să fie. O fiinţă intermediară, ceva ajuns între om şi un om ce tocmai cobora scara aşa-zisei evoluţii.
-Mai rău ca animalele!, se exprimau şi vocile trecătorilor, plini de o compasiune subită, dar lipsiţi de orice iniţiativă practică. Cum eram şi eu, de altfel.
Am aflat că femeia „locuia” de aproape o săptămână în acel „adăpost” impovizat (lipit de peretele unei magazii, aflată în spatele unui market), avand ca acoperiş cerul liber al iernii, zugrăvit de crengile picurânde ale dudului. Stătea întinsă pe o canapea albastru-deschis, ce mustea de apă! Se acoperea cu nişte folii rupte de polietilenă şi cu haine vechi, găsite prin tomberoane, probabil. Trecusem pe acolo, o scurtătură despre care nici nu ştiam că există, în căutarea unei noi pieţe de desfacere pentru cărţile mele. Foamea mă răpusese şi tocmai luam un prânz ambulant, îngurgitând un sandviş. Fără îndoială că am făcut cale-ntoarsă, am mai cumpărat un sandviş, pe care i l-am dăruit, fără un cuvânt, fiinţei aceleia amărâte. Am ajuns acasă, foarte mulţumit de gestul meu de mărinimie. Am ajuns acasă! Ce se întâmpla cu mine?! Ce se întâmplă cu noi?! În ce orbire putem să trăim?! În ce indiferenţă putem să ne complacem?! Ce văl diabolic exista pe faţa mea?! Mi-era bine, înăuntru era cald, nu eram flămând, în ceasul acela, eram în general mulţumit de viaţa mea. (Mă aflam într-un moment în care îmi uitam şi acceptam minusurile, izbuteam să coabitez cu ele; reuşeam să preţuiesc ceea ce eram şi aveam, iubirea pentru Monika, împărtăşită de Monika, mă făcea ca abia să mai ating pământul, scriam romane; da, mi-era bine, într-un cuvânt, cu tot offside-ul financiar în care tocmai intrasem.). În timp ce semenul meu, aproapele meu, trăia mai rău ca un câine, era în pericolul de a se îmbolnăvi (în cazul în care nu se întâmplase deja), era în pericol de moarte! Am făcut cale-ntoarsă.
-Ce s-a întămplat?, am întrebat-o, cum de-aţi ajuns să „locuiţi” aici?!…
-Am fost violată, în urmă cu câteva zile, mi-a răspuns. (Nu ştiam dacă îmi spune sau nu adevărul, dar ştiam că nu are, oricum, importanţă. Ba chiar speram, în sinea mea, să mă mintă.) Am fost aruncată şi târâtă peste liniile de tren. Atunci mi-am rupt piciorul…
-Ar trebui chemată o ambulanţă, în acest caz. Puteţi mişca piciorul?
-Da, a fost o salvare, zilele trecute, dar au zis că dacă pot să calc, atunci nu mi-i rupt.
Am pus mâna pe telefon. Am sunat la 112. Mi-a răspuns o domniţă tânără şi aparent amabilă, cu o voce pe care aveam eu impresia că o găseşti, probabil, pe liniile fierbinţi.
-Domnule, noi ne ocupăm doar de situaţii de urgenţă…
-Cu tot respectul, cred, ba nu, sunt sigur, este un caz care presupune urgenţa. Um om, trăind sub cerul liber, în luna lui februarie, bătut de lapoviţă!…De ce-ar mai fi nevoie, ca să…(„De o avalanșă?”!, era cât-pe-ce să spun.)
-Cu tot respectul, ascultaţi-mă până la capăt, vă rog. V-aş recomanda să vă adresaţi celor de la asistenţă, din cadrul primăriei. (După care mi-a dat, foarte telegrafic, fără drept de replică, un număr de telefon.)
De data asta, la celălalt capăt era o funcţionară ce credeam a fi pe culmile plictiselii. Părea extrem de deranjată de telefonul meu, articula cu mare greutate două cuvinte şi părea să aibă tot timpul din lume. Comportamentul tipic al bugetarului român, m-am gândit. De ce m-aş mai fi mirat? În timp ce-i relatam toată povestea o întrebam, la răstimpuri, dacă sunt totuşi auzit, dacă mai e cineva lângă telefon, pentru că mă aşteptam să mi se închidă în nas sau să fiu repezit, dacă nu chiar înjurat. Am ajuns să vorbesc o vreme singur, dar eram mulţumit că auzeam dialoguri, neînţelese, ce-i drept, din care recunoşteam vocea îndepărtată a interlocutoarei mele. Care părea să se consulte cu colegii de birou. Între două sorbituri de cafea, probabil.
-Şeful nostru lipseşte, momentan, mi-a spus femeia, revenită pe telefon, dar vă îndrumăm să sunaţi la serviciul de noapte. Ei se ocupă de acest gen de cazuri sociale. (Am primit, şi de această dată, un număr de telefon. Deja simţeam că sunt pasat. Un fel de „Moartea domnului Lăzărescu”, nu?! Încercam să-mi păstrez calmul. Nu era cazul să fac caz de faptul că aveam şi eu un puseu de milă faţă de semenul meu, de subită şi acută solidaritate umană. Nu era cazul să fac, dintr-o dramă, pretextul ce-mi alimenta un scandal cu instituţiile şi autorităţile statului. Chestie care mă ispitea, altfel, dintotdeauna. Nu asta urmăream. Nu voiam ca scandalul să eclipseze salvarea femeii. Eram fundamental onest.)
Vorbeam deja cu o a treia doamnă, în decurs de doar câteva minute. „În sfârşit am mare trecere la doamne!”, m-am gândit.
-Păi, am avea nevoie de actele de identitate…
-Nu are buletin, am minţit foarte ferm, la gândul să răpun, din faşă, orice altă complicaţie. (Nici nu avea.)
-Datele dumneavoastră, atunci. Şi bani! (Nici bani nu avea.)
-Cum, câţi bani?!, am sărit. De ce şi bani? (Tocmai stăteam foarte rău cu banii.)
-A, o nimica toată. Trei lei şi cincizeci de bani pe lună.
-Numai atât?!
-Asta e taxa.
-Bine, e o sumă modică, sigur că o suport, vă dau şi datele mele, dar eu nu am nici o legătură, nu sunt direct implicat. Nu sunt rudă, nici măcar cunoştinţă. Un trecător ocazional. Să vă citesc datele din cartea mea de identitate?…
-Nu acum, diseară.
-Cum diseară? De ce diseară?! (Abia trecuserăm de ora prânzului.)
-Înainte de ora opt. Pe la ora opt fără un sfert, mai exact.
-Staţi puţin, nu înţeleg…
-Atunci vine asistenta. Păi cum, credeţi că intră la noi aşa, necontrolată? Există nişte norme de igienă, care trebuie respectate. Oamenii care vin la noi, înţelegeţi ce vreau să spun…
-Aha, am înţeles. Aveţi dreptate. Aveţi perfectă dreptate. Să vă dau adresa de unde să o ridicaţi pe biata femeie, atunci…
-Păi nu, dumneavoastră o aduceţi!
-Eu?!…
-Păi cine?!…
-Păi (mă molipsisem de acest „păi”), de ce nu vă ocupaţi dumneavoastră, până la capăt?…
-Pentru că nu avem personal suficient. Şi nu avem nici maşină.
-Nu aveţi personal, nu aveţi maşină? Cum este posibil?!
-Nu, noi nu. Doar cei de la protecţia copilului, au asemenea posibilităţi. Adresaţi-vă lor, eventual.
-Doamnă, nu cred că e cazul, şi nici momentul, să mă luaţi peste picior. Femeia despre care vă sesizez are la…şaizeci de ani. (Făcusem o medie între cincizeci şi şaptezeci.)
-Duceţi-o dumneavoastră, dacă tot v-aţi angajat! Sau chemaţi un taxi. De ce nu duceţi dumneavoastră lucrurile până la capăt?!
-Sună un prieten!, am spus. (Am închis telefonul, înjurând printre dinţi. Mă gândeam deja la un ziar, la televiziune. La televiziunea din care tocmai plecasem! Întrevedeam un circ nemaipomenit. O sa le arat eu tuturor, cum se pune lumea asta pe picioare.)
Între timp femeia mea (deja era „a mea”, nu mai puteam da înapoi; cazul era deja al meu, fără nici o îndoială) îşi dezvelise piciorul drept. Avea rotula zdrobită, supurândă. Sigur că asta a simplificat lucrurile. Am sunat din nou la 112. Aveam argumentul unei urgenţe. A venit ambulanţa. (În tot acest timp se adunaseră, la faţa locului, vreo douăzeci de oameni şi începuse tradiţionala, aprinsa şi inutila dezbatere publică.)
Spre mijlocul nopţii a venit în pat, cuibărindu-se la pieptul meu. Mi-a făcut şi ceva complimente, înainte de îmbrăţişarea de împăcare, mi-a spus că însemn foarte mult pentru ea. Că am o foarte mare influenţă asupra ei („în bine”, a spus), că nu a cunoscut pe cineva asemănător (Uaaau!). Mi-a şoptit ceva ce nu mi-era cunoscut, într-o limbă ce nu-mi era familiară, zâmbind, probabil ceva frumos. Dintr-o astfel de postură, de regulă, încerca să mă înveţe cuvinte dulci, în maghiară. Se spune că o limbă se învaţă, cel mai repede şi cel mai bine, în pat. Numai că pentru mine chiar şi patul se dovedea a fi un profesor insuficient, pentru că aptitudinile mele, în a învăţa o limbă străină erau, dintotdeauna, aproape nule. Eram antitalent. Pronunţia mea era extrem de deficitară, indiferent de grai. La prima oră de franceză, de pildă, nu fusesem departe de a spune: „lio livr”. Salata era: „de biof”. Monika se distra copios, de fiecare dată, de fiasco-ul meu lingvistic. Mă consola şi iar consola, abandonându-mi-se, în toată splendoarea ei.
Nu închisesem un ochi. Gândul că aş putea-o pierde pe Monika, din nou, îl resimţeam ca aproape insuportabil. Viaţa aproape oricărui bărbat depinde, într-o foarte mare măsură, de femeia lui. Dar ce este de făcut, când femeia care trebuie să-ţi confere împlinirea, să-ţi dea şi redea echilibrul, constituie ea însăşi un pericol? Un factor destabilizator? O bombă? Am reluat discuţia a doua zi, dar la rece, de data asta. Un lung dialog, dus în pat, după care am luat micul dejun. Întindeam untul pe pâine.
-Nu e de glumă…Ce ai de gând să faci cu Titus, cu badea Titus, totuşi?, am întrebat-o, într-un final.
-Nimic.
-Nimic?!…
-Da, nimic. Şi nu mai vorbi în timp ce mesteci, OK?! Nu e igienic: înghiţi aer.
-Este de datoria mea să te avertizez că eşti expusă, în permanenţă…
-Ştiu, în pericol de moarte! Mă rog, de ceea ce mi-este scris nu voi scăpa, oricât m-aş feri, oriunde-aş fugi.
-Tu chiar mai crezi în basmele astea?!
-De unde şti tu că sunt basme?!
(Chiar, de unde ştiam eu că sunt basme? Puteam să am certitudinea asta? Puteai să ai, în lumea asta, vreo certitudine? Dar nici Monika, într-un final, n-avea să mai creadă în destin.)
Te prea agiţi. Zău, n-are rost…
(Filozofia de atunci a Monikăi stătea în picioare. Femeia era consecventă cu ea însăşi, vreau să spun. De aici venea, probabil, şi forţa ei. Totul este stabilit dinainte, scris în cartea vieţii fiecăruia. La ce să te mai agiţi, la ce să te nelinişteşti? Eşti resemnat, sau poate chiar împăcat cu soarta. Eşti chiar recunoscător, vreau să spun. Totul este deja mult mai uşor. Eşti absolvit de orice responsabilitate. De cea mai mică grijă. Zarurile sunt demult aruncate, părea a crede şi a spune Monika. Asta credea Monika, înainte de transformarea ei radicală si profundă.)
-Ai date concrete, referitor la Titus?
-Să spunem…
-Ar fi cazul să te adresezi, atunci, este sfatul meu, organelor abilitate.
-Organelor abilitate, organelor abilitate! Nici nu mă gândesc. Tu şti bine cum se face actul de justiţie, în ţara asta. Pe deasupra, n-am să fac eu dreptate în lume. Toate vor ieşi la iveală, stai liniştit. Mai curând sau mai târziu. Nimic nu rămâne ascuns. (Eram cam de aceeaşi părere: credeam că Dumnezeu avusese grijă, oricum ar fi El, nu-mi venea la îndemână să cred altceva, ca proiectul Creaţiei să fie şi unul justiţiar. Imanent-justiţiar. Care regla, se regla şi autoregla, din mers.)
-Eşti ciudată. Nu mai înţeleg nimic. Mă dai pe mâna unui procuror, în mod cu totul şi cu totul gratuit…dar când ar fi cazul să o faci…
-M-am distrat…
-Dar nu-ţi pasă că zbori alături de un criminal. Râzi împreună cu um om care probabil ia vieţi, care o fi talpa iadului.
-N-o să-mi ceri, sper, să renunţ la paraşutism. Din cauza unuia care…
-Eu nu-ţi cer nimic.
-Aşa şi vreau.
În acea dimineaţă a început să mă muncească foarte tare gândul că Monika trebuia ajutată. Protejată. Cu orice preţ. Ştiam deja felul în care ar putea fi salvată: Titus trebuia dovedit şi condamnat. Trimis după gratii. Nu poţi aştepta ca răul să se instaleze definitiv. În felul acesta, recunosc, hrăneam şi gândul, care poate-mi făcea mai puţină cinste că, indirect, aveam să scap şi de cel pe care-l consideram a fi marele pericol, pentru marea mea iubire. Ah, gelozia asta! „Bine, Monika, dar chiar cu un criminal?”, mă tot gândeam. Mă decisesem, în îndelungile mele dezbateri interioare, să accept propunerea lui Vlad. Ceea ce am şi confirmat, de altfel, după numai câteva zile.
-„Moş Crăciun pe tramvai, Moş Crăciun pe tramvai, zici!”, nu ezitase Vlad să mă taxeze.
Începeam să mă pregătesc mental pentru o cu totul altfel de viaţă. Un viraj, la o sută optzeci de grade. De dragul Monikăi. Nu mai puteam concepe viaţa, fără ea. Era prezentă în fiecare gând al meu, în fiecare gest al meu. În fiecare clipă. În fiecare celulă. Nu-mi putusem vreodată imagina, deşi teoretic ştiam că nu e imposibil, nimic nu e imposibil, niciodată, că voi mai ajunge atât de dependent de o femeie. Vrând-nevrând, mă abandonasem total relaţiei cu Monika. Femeia care îmi reinventase organul din piept al iubirii. Eram ca vrăjit. Era fantastic, ce mai! Nu bănuiam că, potrivit planului meu –pe naiba, fără s-o ştiu, nu făceam altceva decât să ader la marele plan-, viaţa mea avea să urmeze și cursul unui nesfârşit scandal. Şi încă unul mediatic. Pe care avea să-l cunoască aproape întreaga ţară. Cutiuţa magică avea să fie cea care urma să o protejeze pe Monika. Televizorul. (Aici şi trebuia să se ajungă. În sensul acesta fusese totul regizat. Acesta era marele plan. Pe această traiectorie trebuia și urma să mă înscriu.) Un mare scandal urma să-şi găsească spaţiul într-o cutie mai mare sau mai mică, pe care-o găseai în aproape fiecare casă. Acuzându-l public pe Titus, în faţa unei ţări întregi, iubita mea trebuia să devină intangibilă. Așa gândeam. Preţul, ştiam, trebuia să-l plătesc eu. Lăsam deoparte confortul cărţilor, emisiunile tihnite, patriarhale, bi-săptămânale, pe care n-aveam să le mai reiau. De dragul Monikăi, trebuia să mă schimb. Pentru o perioadă, cel puţin. Mă pregăteam să-mi arăt o altă faţă. Mă pregăteam să-mi pregătesc o altă faţă. Dacă nu eşti tipul de om conflictual trebuie, cel puţin, să-ţi faci o pregătire mentală anterioară, pentru a putea gestiona o dispută nu doar cu maximă eficienţă, ci şi cu un minim de consum nervos. Bine, toate astea erau simple teorii. Bine, imi faceam iluzii. Dar, cu certitudine, în viaţa mea şi în vocabularul meu se insinua tot mai mult, cu toată puterea și împotriva voinţei mele, cuvântul „conflict”.
-Monika, ce-ai zice dacă m-aş implica în problema Titus?
-Ce legătură ai tu? Port să-mi port de grijă şi singură. (Era clar, juca un teatru în toată regula, dar de unde era să ştiu? Poate un om care te iubeşte, o femeie, să te şi manipuleze? Da, poate! Omul este complex, complicat şi imprevizibil.)
-Ai fi de acord să apari pe post?
-Ce?!…(Al naibii, ce mai ştia să se prefacă! Ziua se prefăcea, iar noaptea mi se topea în brațe. Nu înțeleg.)
-Preiau eu frâiele. Mă gândesc să demarez o anchetă jurnalistică.
-Eşti nebun! (Puahh!)
-Trebuie să vedem, ce e cu Titus ăsta. Vezi tu, sufletele mici fac problemele mari.
Ce zici, ai fi dispusă să colaborezi?
-Tu nu eşti sănătos la cap! (Bine jucat, Monika!)
-Aş face orice, dar absolut orice, pentru tine. (Pe aceste baze fusese construit şi marele plan. Aici voiseră să se şi ajungă.)
-Nu ştiu, habar n-am, este o prostie…(Aici avea perfectă dreptate, era o mare prostie.)
Nu ştiu nici eu, mă mai gândesc… M-ai dat peste cap…(Era clar, „mă mai gândesc” însemna că avea să accepte. Bien joue, Monique! Şi, fiecare dintre noi se bucura, în sinea lui, în felul lui, că lucrurile vor începe să decurgă conform planului. Conform planului fiecăruia. Acum, nu doar că aş fi lipsit de modestie, dar nu ar fi în conformitate cu realitatea, mai mult ca sigur, să cred că eu eram în exclusivitate cheia a ceea ce eu numesc marele plan încropit de Vlad. Fără să cercetez lucrurile până la originile lor, mi-ar fi şi fost lehamite, găsesc că eram doar o variantă a ceea ce numesc marele plan. Vlad căuta o variantă ideală de echipă şi de emisiune, care să-i aducă maximă audienţă. O formulă de scandal mediatic, derulat în timp, pe mai multe luni de zile. Formula gândită se baza pe un principiu, pe cât de diabolic, pe atât de simplu: o emisiune captivantă = audienţă, reting, reting = publicitate, publicitate = bani. Plus bani din telefonie. Antecesorii mei moderatori nu găsiseră, habar nu am din ce motive, formula succesului. Şi ei erau, ca şi mine, probabil, ramificaţii ale marelui plan. Variante, mai precis. Arta lui Vlad consta în aceea că ne dăduse tuturor startul, spre a atinge scopul pe care el şi-l fixase, şi eram cu toții asemenea unor spermatozoizi, mânaţi într-o inconştientă goană spre fecundarea succesului.
Sigur că într-o bună zi, când Monika nu mai era Monika, iar Monika era o altă Monikă, aflasem totul. Ei, nu chiar totul, mi-era mult prea lehamite și era deja mult prea târziu, pentru a mai intra în amănunte. Nu i-am reproșat nimic, în chip explicit, am fost mult prea elegant, cred, dar am făcut-o în mod indirect.
-Nu-mi place, de principiu, să fac parte din nici un plan, i-am spus. Ce să mai vorbim, când ajungi să fii și folosit.
-Da, ai dreptate. Totul a fost o mare mizerie morală. Singurul plan măreț și adevărat este planul divin de salvare a omului.
-Te referi la destin, nu? La cei predestinați, adică.
-Nu i-aș spune predestinare, n-aș vorbi despre cei predestinați. Nu cred să fie nimic descriminatoriu. Scrierile creștine sacre vorbesc despre o democrație a mântuirii. Nimeni nu este dat la o parte de sus, din start. Dimpotrivă. Preștință, mai degrabă. E o combinație de preștință divină și liber arbitru. Domnul, în preștința lui, știe cum va alege fiecare dintre noi. Nu vreau să speculez, dar cred că timpul divin este un prezent continuu, diferit de acest ieri, astăzi, mâine, specific nouă. Oricum, acum știu, logica spiritualului este, pe alocuri, cu totul alta decât cea pământească. Nu ai cum să înțelegi, dacă nu ești luminat și inițiat. Nu poți înțelege, până nu ești luminat și inițiat. Sunt lucruri pe care nu le poți pricepe, dacă nu descifrezi codul, care-ți rămân total inaccesibile.
Nu este exclus ca exigenţele, sensibilităţile mele să fi fost duse la extrem, la graniţa maladivului chiar, se prea poate, dar mi s-a părut că, de prin aprilie, Monika îşi cam epuizase prelungita, totuși, trimestriala lună de miere. Lună pe care eu mi-o doream nesfârşită. (Reuşeam, în sfârşit, să nu mă mai satur de o femeie. Eram constant într-o relaţie. Asta se putea numi iubire, nu?) Am crezut, iniţial, că la mijloc era un motiv pur hormonal. Monika putea uneori să dea lesne impresia că se lasă purtată, pe valurile vieţii, de biologia sa. Apoi se înteţiseră drumurile la Szeged, care mie, prin frecvenţa lor, îmi trezeau umbre de suspiciune sau acute şi greu mascate gelozii. Am şi însoţit-o, o singură dată, de fapt, încercând să descopăr un motiv concret, pentru uşoara distanţare, uşoara răcire a Monikăi. Pentru că, atunci când devii gelos, orice mişcare a partenerului converge în sensul obiectului geloziei tale. Iago se regăseşte direct în noi. Lucrurile culminaseră, în cele din urmă, cu episodul acela nefericit, când Titus m-a antrenat în lupingurile sale mortale. Ei, da, Titus devenise marele bănuit. Trăda o anumită complicitate cu Monika. Şi avea şi unele calităţi. Era curajos. Arăta ca un mascul autentic. Era mare lucru, dacă mie îmi sărise în ochi, mie, care n-am ochi decât pentru bărbaţii care fac gaură-n cer, indiferent de domeniul în care ei se mişcă. Ei, da, mi se părea că Titus face gaură-n cer, şi pentru asta nu trebuia să urce neapărat cu avionul, pân-acolo. Trebuia să o recunosc, asta trebuia să recunosc, fizicul lui avea o valoare expresivă ridicată. Nici n-aş fi ştiut ce ar fi putut să-i lipsească, din tot ceea ce este masculin. O faţă prelungă, catonică, de stâncă, lipsită de orice efeminare. Un cap puternic, acoperit de un păr negru, viguros, tuns periuţă în permanenţă, la nici un centimetru. Presărat cu insule de cicatrice albe, semne de bună purtare, rămase încă din copilărie, pesemne. Semne clare de agresivitate tipic masculină. Ochelarii de soare, mereu ridicaţi pe cap. O voce puternică, aspră, de stentor. Gât, bicepşi umflaţi, totul. Blugii de aproape fiecare zi păreau că îmbracă o stană de piatră. Şi, probabil ca o emblemă a unei orientări indubitabile, dar şi a virilităţii, îşi plantase mai nou un cercel, reprezentând iepuraşul Playboy, în lobul urechii stângi. După lupingurile acelea criminale, i-am atras atenţia Monikăi asupra rezervelor (eufemistic vorbind) pe care le aveam faţă de Titus. Ea nu mă aprobase, dar nici nu-şi manifestase vreo obiecţie. Tăcea, cu diplomaţie. Mai mult, îmi alimenta strategic bănuielile. Îmi tot sugera că din unele situaţii, din unele discuţii, purtate într-un anumit context, la modul aluziv, rezulta cum că Titus ar fi genul de bărbat care caută femeia potrivită, în vederea stabilirii unui cuplu care să consimtă să intre în relaţii cu alte cupluri. Iar eu, în mod clar, nu mă dădeam în vânt după amorul în grup. Cu atât mai mult cu cât pe Monika mi-o doream pentru mine şi numai pentru mine. Îmi doream exclusivitatea. Normal. Aşa că o tensiune mocnită se tot instala, cu fiecare zi, între mine şi Monika. Până în seara zilei de 10 iulie, când ne pregăteam să sărbătorim ziua mea de naştere. A venit la mine cu cadouri, încărcată ca o albină. Şampanie, o cutiuţă-surpriză, într-o altă și-ntr-o altă cutiuță şi, stupoare!, cu o floare. (O floare, pentru un bărbat?!, m-am gândit.) Bine, fie şi o floare. Dar ce floare! O combinaţie de roşu-alb-verde! Flori albe, habar n-aveam cum se numeau, frunze, normal, verzi, şi ghiveciul, învelit într-o panglică lată, roşie. Subito, m-am supărat foarte important. N-a fost foarte greu ca gestul Monikăi, pe care eu îl consideram cel puţin necugetat, ca să nu spun mai mult, să genereze discuţii radicale. Deşi eu făceam mereu precizarea că disputa noastră nu se plasează neapărat în cadre naţionaliste.
-La mulţi ani!, m-a felicitat, arcuindu-se pe mine.
-Combinaţia cromatică a cadoului, mă străduiesc să cred că e pură întâmplare!, am spus, luând ghiveciul în mână. Cu greu abţinându-mă ca cadoului (era cât-pe-ce să-i dau drumul și cacofoniei, cu voce tare), să nu-i fac vânt pe fereastră (era cât-pe-ce să-l arunc pe fereastră). (Ce naiba o apucase, m-am gândit? De ce trebuia ea să strice toată armonia, când totul părea că merge de minune? Da, o femeie periculoasă este în stare să facă asta. Când totul pare a decurge perfect, îți face vânt, de la cea mai mare înălțime. Sigur că uitasem: Eclesiastul găsise că mai amară decât moartea este…femeia! I-auzi, mai amară decât moartea!)
-Adică, ce combinație?…
-Un aranjament de culori lipsit de orice inspiraţie, în orice caz.
-Presupun că glumeşti!…( Zămbea. Pe urmă şi-a dat seama că expresia chipului meu era mult prea serioasă.)
Ce naiba vrei să spui, Adam, eşti şovin?!…E, e, e pură întâmplare. Acum îmi dau seama. Floarea am luat-o pentru noi.
-Poate pentru tine!, m-am aproape răstit.
-Adam, ești șovin?, s-a aproape răstit.
-Monika, ce naiba, sigur că nu sunt şovin, din moment ce iubesc o unguroaică. Dar te întreb eu, dacă nu cumva eşti tu şovină?
Nu era cazul să faci paradă de rahatul ăsta de naţionalism ieftin.
Nu era cazul să-mi oferi nici o combinaţie albastru-galben-roşu. Nu la asta mă gândesc. Nu la asta mă aşteptam. Nu vreau ca iubirea noastră, pe care o cred intimă şi unică, să fie compromisă, anexând-o la un grup. Oricare ar fi el, de orice natură ar fi el. Anexând-o la orice altceva. Atingând-o cu lucruri străine ei. Mă tem că tu eşti şovină!…
-Nu ştiu, care dintre noi!…
(Ei, era clar, în acel moment sărisem şi eu calul. Aş fi putut să fiu mai elegant. Mai diplomat. Nemulţumirile mele, bine ţinute în frâu, pân-atunci, răbufneau. Gelozia, în primul rând. Tocmai puneam paravanul unei dispute naționaliste, pentru a-mi ascunde gelozia. Uneori mergeam cu suspiciunea şi cinismul atât de departe, că îmi venea, atunci când eram la masă, să pun şi o a treia farfurie. Ca pentru Titus, vezi-doamne! Pe urmă, mai erau oboseala, poate influenţele cosmice, poate biologia, nu eşti în fiecare zi acelaşi, sau şicanele vieţii, care mă trădau. Viaţa nu este neapărat şi mereu o poveste cu zâne, viaţa nu este întotdeauna o poveste cu zâne. Mă trăda aversiunea mocnită pe care o aveam faţă de cel pe care-l consideram marele meu rival. Pentru că Titus, imediat după faza luping, îşi mai dăduse o dată în petec, exact în aceeaşi zi. Se arătase ocazia să-şi contureze imaginea în faţa mea, mă gândesc. Un gest care să-mi dea de-nţeles, definitiv şi irevocabil, cine e şeful. Să se vadă cine este, de la distanţă, masculul dominant. Cine reprezintă pericolul. O chestie premeditată şi bine gândită, la urma urmei. O oportunitate, valorificată fără nici o ezitare. Deşi, zic eu, nu mai era nimic de demonstrat. După ce părăsim spectacolul de artificii, din finalul mitingului aviatic, ocupăm toţi trei, Monika, Titus şi cu mine, o măsuţă pe o terasă curăţică, amenajată cu mult bun gust, undeva pe la periferia Szeged-ului. Era pe la miezul nopţii. Pe nepusă masă, Titus începe, peste mese, o discuţie, din care eu nu pricepeam o iotă, normal, cu un individ izolat, destul de ameţit şi cam surescitat, ce stătea în faţa unei sticle de bere. Pe jumătate plină. Părea că se luptase, în prealabil, cu o masă de beri. Un ins chel ca un bostan, ce lăsa impresia că se ceartă cu acea sticlă de bere. Monika îi adresează lui Titus câteva cuvinte în maghiară, însoţite de o privire ce mi s-a părut uşor încruntată, avertizantă. Nu iau în seama, îmi consum, pe-mai-departe, sucul natural de piersici, Monika îşi consumă, pe-mai-departe, sucul natural de pere. Titus îşi consumă cafeaua. (Putea să bea cafea la orice oră din zi și din noapte, putea să bea o mie de cafele pe zi!) Când ne ridicăm, fără nici un cuvânt, Titus merge lansat, direct la omul ameţit, îl ia scurt de piept şi îi trage un cap în gură. Totul s-a petrecut atât de rapid, încât pot să spun că abia de-am văzut. Omul cade jos, lat, lung, mort. Titus, fără să dea vreun semn de panică, se duce la vitrina frigorifică, ia o sticlă de apă minerală, pe care o toarnă în totalitate pe faţa însângerată a celui căzut. (Da, sigur, trebuia să înţeleg că Titus se arăta extrem de hotărât şi promt, când se putea ceva lăsa cu vărsare de sânge.) Când cel pe care-l credeam mort dă primele semne de viaţă, Titus scoate din portmoneu o bancnotă, de habar n-am câţi forinţi, pe care o aruncă pe masă, scurt, din încheietura mâinii, lângă sticla goală de apă. „Şi încă am fost un mare domn, ne spune. Nu l-am lovit decât o dată!” „Dacă mai dădeai o singură dată, mă gândesc, riscai să ai de a face cu un cadavru.” După care plecăm. Indiferenţa afişată a agresorului, după această demonstraţie live, executată direct pe materialul clientului, lăsa să se înţeleagă că astfel de manifestări erau piese obişnuite şi minore, în CV-ul său. Monika era lividă, semn că, în ciuda stăpânirii de sine, nervilor suficient de tari pe care aveam să constat că îi are, nu era o adeptă a violenţei. Ce bine!)
-Bine, Monika, s-ar putea spune că este elegant şi inofensiv, la urma urmei, să-ţi arăţi lipsa de ataşament la un teritoriu, precum şi a oamenilor care-l populează, ca să nu spun mai mult, doar afişând o culoare, cum ar fi verdele!, sau o anumită combinaţie de culori. Chiar şi eu, se prea poate, dacă ar exista un element cromatic care să mă caracterizeze în vreun fel, să mă definească pe mine, ca individ, sau apartenenţa mea la un grup, să mă diferenţieze de ceilalţi, probabil că nu m-aş sfii să fac uz de o asemenea armă. Nu vreau însă ca vreun străin, mă rog, nu e chiar cazul tău, să fie împotriva poporului meu. Doar eu am dreptul ăsta. Îmi iubesc ţara, vorba lui Cioran, cu o ură grea, dar probabil că o iubesc, în cele din urmă. Se întâmplă să-mi urăsc ţara, să o condamn greu, dar spre binele ei. Şi în mod excepţional. Altfel nu aş plânge, probabil, când un Doroftei, plin de sânge dar învingător, înfășurat în tricolor, îngenunchează şi sărută un ring străin. Cred că îmi iubesc ţărişoara asta, aşa neisprăvită cum e ea, cât ar fi ea de netrebnică. E ca şi cum ai avea un copil, neascultător, adevărat, dar pe care doar tu, ca tată, doar tu, ca părinte, ai dreptul să-l urechiezi, şi nu un străin. Ştiu că blestemul ratării a găsit de cuviinţă să-şi depună ouăle pe aceste meleaguri. Dar sunt meleagurile mele! Ale mele! Ştiu că ţărişoara asta e bolnavă de ea însăşi, ştiu şi recunosc, dar n-o să ne apucăm, acum, să facem din ea şi din drapelul naţional o cârpă de şters pe jos. Punem umărul şi vedem ce putem face. Dacă putem face ceva. În tăcere și cu răbdare. Fără vorbe mari. Eu scriu o carte, altul ia o medalie olimpică, altcineva un Nobel. Uite-așa, încetul cu încetul. Nici mie nu-mi plac multe, nici mie nu-mi plac canibalii ăştia, care ne mănâncă viaţa şi conjunctural ne conduc. Nici mie nu-mi place că n-am avut și nu avem un președinte sau, mă rog, un om providențial care să reabiliteze sentimentul național. În cazul în care acest sentiment l-am deținut, cândva. Un om care să inițieze și cultive o mișcare națională reală, autentică. Durabilă. Și care să nu permită extremele, cum s-a întâmplat cu legionarii. În fine, ar fi multe de povestit, despre țărișoara asta. Am căzut dintr-o extremă în alta. Acum tot românul vorbește urât despre țara asta, că are sau nu are motive. Sub comunism toată lumea vorbea doar la superlativ, despre țara asta. Că avea sau nu motive. Extreme periculoase, ca orice extreme.
Iar tu, Monika, tu nu poţi să treci, am impresia, peste resentimentele naţionale, peste repetatele impasuri istorice, peste violențele care…
-Ce vrei să spui?…Eu zic să nu te pripeşti, cu concluziile…
-Ia, nu te mai preface că nu pricepi!… (Oare și mie îmi colorase sângele obrajii?!)
-Dumnezeule mare, Adam, tu te gândeşti la toate astea, în timp ce îmi mângâi faţa cu vârful degetelor, cu degetele tale lungi, de pianist, ca nimeni altul?!…
-Nu, eu nu mă gândesc la toate astea…Tu, tu te gândeşti!
– În timp ce adorm la tine în braţe?! Nu pot să cred.
-Monika, te iubesc! Te iubesc, ce naiba?! Te port în mine, cu bune şi cu rele, eşti cea mai plăcută durere din lume, te simt ca pe un cuţit dulce, înfipt în propriile-mi măruntaie. Iubesc această armă mortală, care mă străpunge. Te iubesc pe tine, îl venerez pe Imre Kertesz…Asta e tot ce ştiu. Nu am în cap, de nici un fel, granițe istorice și puncte de pe hartă. Nu am resentimente, nu mă gândesc la atrocităţi istorice. Te iubesc aşa cum eşti, cu felul tău imprevizibil, enigmatic şi fantomatic de a fi, cu toate limbile pe care le vorbeşti, cu poşeta verde, cu tot, cu bila verde de bowling, ca un pepene…
-Nu pot să cred! …(Impresia mea era că Monika încerca în continuare să mă facă să cred că toată combinaţia cromatică, din gestul cu floarea, ţinea de pura întâmplare. Oare aşa să fi fost? Şi de ce o floare, de ziua unui bărbat? Era total aiurea, totuși.)
Mă surprinzi, Adam, mă surprinzi: tu n-ai auzit niciodată de violenţa primară?! Tu nu şti, sau nu vrei să şti că violenţa, violenţa primară nu are naţionalitate? Nu are graniţe? Nu este circumscrisă unui anumit teritoriu? Astfel de..de..ne-oameni, vei găsi peste tot. Oriunde şi oricând, pe lumea asta. Să luăm cazul lui Titus, nu mai departe…De ce nu te uiți la Titus?!
-Monika, stai puțin, ce vrei să spui?!
-Ce vreau să spun, ce vreau să spun…Ceea ce vede, ceea ce ştie o întreagă lume!…Acum, trebuie să-ţi spun…
-Ce vrei să spui de Titus? Vrei să spui că Titus?!…
-Titus omoară oameni!, Adam. Cu sânge rece. Asta face Titus. Toată lumea crede asta. (Ciudată ființă mai este omul. Ciudată este femeia care te face să crezi că te iubește, dar îți toarnă-n față, cu o mare dezinvoltură, o minciună enormă. Ca să te manipuleze.)
-Monika, eşti sigură? Asta înseamnă că l-ai lăsat să mă omoare, atunci în avion?!…
-Nu se moare din asta. Ai fi leşinat, în cel mai rău caz. (Leşinasem.)
Adam, Titus este, în procent de sută la sută, român! În orice colţ, din lumea asta, vei găsi…
-Titus este sută la sută român? (Nu ştiam, nu credeam, nu mă interesase. Nu ştiu de ce crezusem că este o combinaţie multinaţională. Un ins cu mai mulţi taţi, din mai multe locuri ale lumii. Sau un tip fără patrie, trecut printr-o şcoală, o foarte dură şcoală a vieţii, tip Legiunea Străină.)
-Titus Badea! Ce altceva ar putea fi? Hai, ai chef de glume!…
-Bine, n-are importanţă. Sigur că îţi dau dreptate. În orice parte a planetei…Şi, tu doar acum îmi spui?!…Eşti sigură? Tu te afli în preajma unui monstru, stăm cu el la masă…Sunt uluit, sunt uluit…Monika, mă tem că eşti inconştientă. Eşti sigur inconştientă. Va trebui să rupi orice legătură cu Titus Badea! Cu acest…badea Titus, badea, cu „b” mic.
Stai puţin, Monika, înseamnă că şti ceva, la modul concret, poate că şti chiar foarte multe…că ai dovezi…
-Toată lumea ştie. Toată lumea vorbeşte, nu ţi-am spus? Este anchetat de poliţia maghiară. Se crede că este un criminal în serie. Mă rog, alţii vehiculează ideea că, în fond, ar fi recuperator. Este şi în vizorul celor de aici, normal…
-Păi cum, îmi spui toate astea, cu o asemenea detaşare?!…Ai rămas indiferentă, ştiind că un astfel de om se plimbă printre noi?…Este liber să facă alte şi alte….Monika, am fost în pericol! Monika, ai fost în pericol! Şi, pentru Dumnezeu, Monika, eşti în pericol! În pericol de moarte.
-Am fi putut să desfacem şampania!, a spus. Ţi se pare că astea sunt discuţii adecvate, potrivite cu sărbătorirea zilei tale de naştere? Era nevoie de un conflict? Era nevoie să tot lătrăm lucruri neplăcute?
(„Ţi se pare că, la aniversarea zilei mele de naştere, ai adus în cuibușorul nostru de nebunii cele mai indicate flori?!”, am vrut s-o întreb, dar n-am mai făcut-o, de teamă să nu escaladez începutul de, adevărat, conflict.)
-Da, am fi putut să desfacem şampania!, i-am răspuns. „Iar acum am putea să ajungem la retragerea reciprocă a ambasadelor”, m-am gândit.
„Şi, să şti, m-am mai gândit, am visat mereu la o limbă în care nu figurează cuvântul conflict”. (Fără un cuvânt, Monika s-a dus direct într-o altă cameră, ofuscată.)
Să nu-mi spună cineva că în perioada începută în acea noapte de Revelion – un an aproape încheiat, mai precis, în primele trei luni, mai ales – întreg comportamentul Monikăi a fost doar un teatru. Poate că îmbrăţişarea ei de cleşte, începând cu noaptea Anului Nou, ar fi putut fi, cu destulă uşurinţă, mincinoasă. Dar fierbinţeala trupului, ce i se zvârcolea în spasme tot mai fluide, asta n-o mai putea nimeni simula. Şi nici egala. N-am închis un ochi, până spre seara celei dintâi zile a noului an. Degetele noastre nu erau suficent de multe, pentru a ne atinge. Cele patru mâini nu ne erau îndestulătoare, pentru a putea susţine concertul tumuultuos al trupurilor noastre. Trupul meu avea să se înfrupte, în sfârşit, din carnea dulce a trupului râvnit. Gata cu suspinul cărnii. Monika era a mea. Împlântasem steagul în inima ei. Degetele ei, cu unghii întreţinute, ţi se înfigeau în spate, trasând urmele liniilor peste care treceau trenurile unor pasiuni sălbatice. Urma să împărţim multă vreme patul. O pace tămăduitoare avea să se instaureze (vremelnic, adevărat), peste nesfârşitul meu război interior. Peste sufletul meu aproape zdrobit. Am făcut de toate. Am mâncat şi am, nu băut, ci sărbătorit. Am aprins beţişoare aromate. Am mâncat sâmburi prăjiţi de nucă, amestecaţi cu dulceaţă de pepene verde. Am ascultat, în surdină, muzică braziliană. Inegalabil! Am stat sub ploaia duşului. Am valsat Strauss, Trisch trasch polka, pe Concertul de An Nou al Filarmonicii din Viena. (Monika este o dansatoare minunată, în timp ce eu sunt un dansator nu prost, nu foarte prost, ci catastrofal. Bucuria anulase orice inhibiţie. Și, atunci, sigur că mi-am permis să mă chiar maimuţăresc, încurajat fiind de noua mea parteneră, care parcă plutea, prin aerul ei de femeie cu carnea-mblânzită.) M-am copilărit dirijând, imitându-l pe Celibidache. Monika râdea şi râdea, ţinându-se de burtă. Mai ales când m-am îmbrăcat în fusta ei roşie de stambă, gata pregătită să fie aruncată la tomberon. Mai ales când am făcut un solo de balet, mai abitir decât Maurice Bejart. Îmbrăcat doar în nişte indispensabili bine mulaţi (şi ce dacă purtam indispensabili?!), de culoarea unui albastru de Voroneţ, pe fondul unui concert de mine fluierat, compus ad-hoc, tot de mine. Fusta roșie, peste indispensabilii albaștrii era, desigur, cea mai teribilă combinație vestimentară posibilă. Am recitat „Glossa” şi, ei da, în acele clipe am avut un puseu de înaltă mândrie patriotică. Poezia lui Eminescu îmi putea alimenta, în mod justificat, acest sentiment. Și câte nu aveam să ne spunem! I-am povestit cum, copilaş fiind, mâncam tencuiala de pe casa bunicilor de la ţară. Am rezolvat o ţeavă din baie, ce tocmai se fisurase, asistat de Monika. Aventuri de instalator, ar fi spus Cioran, cu un simţ al umorului care nu-l ocolea aproape niciodată. Deşi sunt total neîndemnatic. Parcă aş avea două mâini stângi. Degetele mele sunt făcute pentru a prinde şi surprinde metafora, nu pentru a învârti şuruburi. Am privit pe fereastră spectacolul alb şi mut al iernii, pigmentat doar de prezenţa şi croncănitul ciorilor. Iarna deja împărăţea. Peste noapte. Peste ani. O zăpadă consistentă şi pufoasă, ca vata, cadou de An Nou, acoperise totul, în doar câteva ore. Ne-am tăvălit în ea şi am ridicat clasicul om de zăpadă, cu la fel de clasicul nas de morcov şi la fel de clasicii ochi negrii, din nasturi imenşi. Şi mult prea demodaţi. Înconjuraţi de copiii ce se adunaseră în jurul nostru. N-am să uit niciodată felul în care Monika îşi smulgea mănuşa, de pe fiecare deget. Chiar şi cu dinţii ei mari, albi şi perfecţi. Ca de reclamă la Colgate. Şi nici duşul comun, din finalul unei zile paradiziace.
Cu foarte mici excepţii, toată acea perioadă a fost un paradis, la care, în mod excepțional, am reuşit să mă adaptez de minune. (Atunci m-am simţit fericit. Acum, cred că nu era totuşi vorba despre mine. „Când respiri aproape zilnic aerul infernului, adaptarea la paradis este aproape imposibilă.” Era una dintre ideile mele de căpătâi, consemnată peste tot, de-a lungul anilor. „Orice paradis este prea scurt”, am decretat eu atunci, totuși.)
Acele momente magice au fost parţial scurtcircuitate doar de retragerea mea, temporară, de la „Meridian TV”, pe la începutul lui februarie. Pentru că a fost însoțită de offside-ul financiar de rigoare. Dar şi de disputa, să-i spun naţionalistă, pe care am avut-o cu Monika. (Se întâmplă ca viaţa să te surprindă, să te ducă în direcţia în care ea vrea, cum nici nu ţi-ai putea imagina. Nici nu mi-aş fi putut închipui că tot ceea ce eu construisem, zi de zi, cu destulă migală, adică viaţa mea, pe care aş fi putut-o numi previzibilă, liniară şi silenţioasă, va ajunge să fie, şi încă într-un timp foarte scurt, plină de zgomotoase sinuozităţi.)
În plus, eram încă un frivol, incapabil să sesizez soclul de seriozitate și încruntare pe care aveam să mă aşez, începând cu lunile ce aveau să urmeze. Cu anii ce aveau să urmeze. În ciuda bunei impresii pe care o aveam despre mine, încă eram un imatur și un frivol. Poate un homo ludens, ca să mă exprim mai savant. Credeam, într-un fel inconștient, că viața e un joc. Doar un joc. Mă jucam cu viața, mă jucam cu ideile. Nu trăiam, de fapt, într-un infern, cum îmi plăcea să cred și să spun. Scoteam în față ideea de infern personal, care, de fapt, nu avea acoperire, dar mi se părea mult superioară, intelectuală, culturală și academică. Jocul, ce-mi marcase din plin existența juvenilă și infantilă, toată copilăria și toată adolescența, se perpetuase mult până dincolo de vârstele maturității. Schimbasem doar jucăriile, le adaptasem, de la an la an. În ciuda firelor de păr alb, ce-mi tot apăreau, eram copilul care încă se juca. Doar așa voiam eu să-mi înțeleg viața, pe a mea, cel puțin. Izolată de orice seriozitate și de orice tragedie. „Vezi, Adam, viața este, în fond, extrem, extrem de serioasă!” Fuseseră printre ultimele cuvine ale Monikăi. „Gândul morții noastre inevitabile, spunea Monika, în ultimele clipe ale vieții, ar fi suficient, pentru a ne face să înțelegem că viața trebuie să fie de o seriozitate maximă.” Până și Vlad Ghergar, cred, reușise să mă psihanalizeze. Într-un fel inconștient, cel mai probabil.
Vlad Ghergar se reactivase, pe nepusă masă, şi-mi propusese, mie mi s-a părut că pe un ton de ultimatum, să preiau departamentul social. Să fiu chiar şi, sau în special, moderator. Sigur că nu am acceptat. Mi-am şi dat demisia, de fapt, încă de a doua zi, şi din postul pe care-l ocupam. Gata cu literatura vizuală!
-Te reprimesc oricând, în cazul în care te răzgândeşti. Deşi, îţi repet, te pripeşti. Dar nu la cultură! În nici un caz, la literatură. N-am ce face, cu literatura. (Aproape nimeni nu mai are ce face cu literatura!) Literatura este un moft, o chestie copilărească, o jucărie pentru oameni mari. Dar nu mai mult decât o jucărie. Să ne înţelegem. Implică-te, şi tu. Nu te-ai săturat să fii copil de mingi, la meciul celor mari? Nu te-ai săturat să întorci partiturile dirijorilor? Joacă, dă din aripi, taie, spânzură, dirijează!…Construieşte, dărâmă, enervează-te, urlă, amenință, fă tensiune pe bază nervoasă, fă ulcer. Fă totul. Caută-ţi limitele, ce naiba! Chiar ai de gând să-ţi vinzi atât de ieftin pielea, în viaţa asta? Ai să te răzgândeşti.
-Etapa, de care tu-mi povestești, am depășit-o de mult timp. (Așa și era, mă autopropusesem și eu lumii, o vreme, prin largi și sonore gesturi exterioare. Dar mă plictisisem, suficient de repede.)
O viaţă poate fi trăită şi la modul elegant şi silenţios. Cu discreție și graţie. Ce nu înţelegi?!
-Ai să te răzgândeşti. Pentru că fiecare om, inclusiv şi mai ales tu, vrea să detoneze în viaţa asta o bombă. O mare bombă. Cel puţin o bombă. E în natura omului…Eu mi-aș vinde mult mai scump pielea. Eu zic că ai o piele mai scumpă decât o crezi chiar tu.
-N-am să mă răzgândesc, Vlad, n-am să mă răzgândesc. (Ba da, aveam să o fac.) Mai bine mă fac Moş Crăciun pe tramvai, mai bine mă specializez ca boitar, mai bine ling timbre, la un oficiu poştal, decât să accept postul ăsta.
Ceea ce mi se întâmpla anticipasem, oarecum, în „Revelionul fără tine.” Eroul meu (care, în cea mai mare parte, desigur, eram eu) lasă impresia, în final, că se va sinucide. Dar nu doar din motive sentimentale. Era un inadaptat care, nici din punct de vedere profesional, nu-şi găsea locul. (Să fie oare gândurile noastre sămânţa viitoarelor noastre fapte? Să fim mereu foarte atenţi la tot ceea ce gândim, la cât de intens gândim, atunci?) Cartea nu mai era doar „de dragoste”, cum s-ar fi vrut, ci şi o analiză dură a unei societăţi guvernate de instincte, plăceri şi valori morale compromise. De concurenţă sălbatică. De junglă. „Voluptate, agresivitate şi bani”, spusesem acolo. La asta pare că se rezumă totul. Plăcere de doi bani, rupt cu dinții şi bani. „Dacă progresul omului înseamnă perversiunea morală la care s-a ajuns, ei bine, atunci, omul n-a progresat deloc!”, scrisesem acolo. Renunţasem la proiectul ambiţioasei mele carţi de eseistică („Cartea capitală”), transferând, cu destulă stângăcie (evident, nu era domeniul meu), întreaga tematică eseistică propusă, între copertele romanului. Dar vai, din cauza grabei, nici măcar nu reuşisem să îmbrac mesajul într-o formă aceptabilă, cât de cât. Nu pusesem toată carnea adecvată, pe un schelet epic abia creionat. Trebuia să termin neapărat un roman, care nu era suficient să fie doar de o înaltă ţinută literară –cum nu a fost-, ci şi să înceapă -cum a şi început-, cu o dedicaţie, ce se vroia a fi „capitală”: „pentru Monika.” Abia după ce romanul ieşise din tipografie, în timp ce-i miroseam cotorul, mi-am dat seama cu adevărat ce se voia de fapt a fi el: un mare cadou, încropit cu toată viteza, ambalat cu toată graba, un cadou pentru Monika. Nimic de zis, „Revelionul” era o carte născută din preaplinul vieţii mele, numai că nu fusese, în mod categoric, suficient distilată. Şi nici îndeajuns de lucrată. Nu zăbovisem destul asupra părţilor, nu prinsesem sensul întregului. Într-un roman de excepţie, cum îmi propusesem, cum mi-ar fi plăcut să scriu, fiecare propoziţie, dar absolut fiecare propoziţie!, fiecare frază, dar absolut fiecare frază!, trebuia, trebuie să fie o capodoperă. Iar întregul, puzzle-ul, și el, trebuie să fie o capodoperă. Cu toate acestea, cărţulia avusese succes la public, din câte-mi dădusem seama. Dar asta nu însemna mai nimic, pentru mine, desigur. Priza la marele public nu este neapărat o garanţie a valorii. Dimpotrivă, aş crede.) Trebuie să spun, Monika nu a părut să fie prea impresionată de gestul meu livresc. Pentru ea, de regulă, o carte însemna mai nimic. Să fi disimulat? Nu neapărat. Ştiam că pentru ea viaţa trăită bate, de departe, viaţa scrisă, ca să spun aşa. Pe când, pentru mine, cele două vieţi sunt, pot să spun, pe picior de egalitate. Dacă nu cumva…Şi, pe deasupra, mi-ar fi plăcut să alunec mai serios acolo, între copertele cărţii, în metafizică. În teologie. În tot. Mi-aş fi dorit ca romanul să nu fie doar unul de dragoste, nu doar o inspirată și cursivă scriitură, ci să propună o nemaiîntâlnită și definitivă soluţie de viaţă. De viaţă şi de moarte. (Îmi rezerv dreptul să cred că Monika, finalmente, găsise Soluţia. Dar asta este o altă poveste.) Plăcere a lecturii și Adevăr. Artă și Adevăr. Asta e ideea mea de roman. Un roman total, în fond. Un roman pe care să-l citești cu sufletul la gură, dar care, în același timp, să dea o rezolvare vieții tale. Să traseze o mare direcție.
În orice caz, dincolo de toate speculațiile mele, pot spune că primele trei luni au fost, cu certitudine, trei luni de miere. Făceam totul împreună, ceea ce, pentru mine, individualistul și neadaptatul, cel puțin, era o premieră. O ajutam la bucătărie, curățam, în lacrimi, ceapa, făceam maioneză, băteam blaturi. Săltam prin aer, în hohote de râs, clătite late. Pe care le umpleam cu banane și dulceață de cireșe-amare. Pe fond de Pink Floyd, ascultat cu mult fond sonor. Construiam salata de vinete sau salata de boeuf („de biof”, ziceam). Și creme de zahăr ars. Mâncate până la refuz. Îi citeam poezii din Rilke și Cărtărescu, în timp ce ridicam și puneam capace pe supe fierbinți. Și, tot la bucătărie, după cine copioase, aveau loc mari discuții meta-psiho-filozofice, duse până târziu, în noapte. Monika își etala, dintr-o dată, calități și profunzimi nebănuite. O credeam mult mai banală.
-Tu vezi, Adam, că nimic nu durează?!
-Păi, ăsta e teritoriul meu. Specialitatea casei. Dar, sincer, acum chiar nu realizez asta. Nu știu de ce. Nu acum, nu cu tine.
-Prezentul nu poate fi fixat. O succesiune de clipe, care nu ne aparțin niciodată. E de-a dreptul dramatic, nu crezi?
-Nu, acum nu. Nu și de data asta. Nu când sunt cu tine, îți spun.
-Nu știu ce m-a apucat, zău, nu știu ce m-a apucat. (Chiar, nu știam ce o apucase. Era, cumva, ca în transă. Paralizată de o inexplicabilă nostalgie. Postura ei nu-mi era deloc familiară. Și nici noua mea postură nu-mi era familiară, repet.)
Ști, Adam, îmi amintesc, periodic, am avut un vis, în copilărie. O ciudățenie, o prostie, ca mai toate visele, poate. Se făcea că o bătrână, de o imensă seninătate și bunătate, îmbrăcată în alb, m-a luat de mână și m-a dus pe o pajiște nesfârșită. După câțiva pași, arătând spe linia îndepărtată a orizontului, mi-a spus: „Acolo este viitorul, tot viitorul. Va fi al tău, să nu uiți asta!”
O prostie, nu, Adam, o prostie, nu?
(Am știut să-i răspund doar la sfârșit, reamintindu-ne visul acela, când stătea întinsă pe patul din spital din Viena: -Nu, Monika, după tot ce ți s-a întâmplat, în ultima vreme, cred că a fost ceva premonitoriu. Tot atunci, ea deja se pricepea extrem de bine să ia peste picior prezentul, cu toate tentațiile lui, definindu-l ca fiind „marea amăgire a Diavolului”. Încât ne-a pufnit râsul, chiar și pe mine, care eram mult mai înapoiat spiritual, recunosc, când, pe culoarul etajului de spital, cineva a pronunțat, în engleză, titlul unei cărți care tocmai făcea gaură-n cer: ”Marea forță a prezentului.”!)