[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (17)

roman
Distribuie:

 

17.

Spre mijlocul nopţii a venit în pat, cuibărindu-se la pieptul meu. Mi-a făcut şi ceva complimente, înainte de îmbrăţişarea de împăcare, mi-a spus că însemn foarte mult pentru ea. Că am o foarte mare influenţă asupra ei („în bine”, a spus), că nu a cunoscut pe cineva asemănător (Uaaau!). Mi-a şoptit ceva ce nu mi-era cunoscut, într-o limbă ce nu-mi era familiară, zâmbind, probabil ceva frumos. Dintr-o astfel de postură, de regulă, încerca să mă înveţe cuvinte dulci, în maghiară. Se spune că o limbă se învaţă, cel mai repede şi cel mai bine, în pat. Numai că pentru mine chiar şi patul se dovedea a fi un profesor insuficient, pentru că aptitudinile mele, în a învăţa o limbă străină erau, dintotdeauna, aproape nule. Eram antitalent. Pronunţia mea era extrem de deficitară, indiferent de grai. La prima oră de franceză, de pildă, nu fusesem departe de a spune: „lio livr”. Salata era: „de biof”. Monika se distra copios, de fiecare dată, de fiasco-ul meu lingvistic. Mă consola şi iar consola, abandonându-mi-se, în toată splendoarea ei.

Nu închisesem un ochi. Gândul că aş putea-o pierde pe Monika, din nou, îl resimţeam ca aproape insuportabil. Viaţa aproape oricărui bărbat depinde, într-o foarte mare măsură, de femeia lui. Dar ce este de făcut, când femeia care trebuie să-ţi confere împlinirea, să-ţi dea şi redea echilibrul, constituie ea însăşi un pericol? Un factor destabilizator? O bombă? Am reluat discuţia a doua zi, dar la rece, de data asta. Un lung dialog, dus în pat, după care am luat micul dejun. Întindeam untul pe pâine.

-Nu e de glumă…Ce ai de gând să faci cu Titus, cu badea Titus, totuşi?, am întrebat-o, într-un final.

-Nimic.

-Nimic?!…

-Da, nimic. Şi nu mai vorbi în timp ce mesteci, OK?! Nu e igienic: înghiţi aer.

-Este de datoria mea să te avertizez că eşti expusă, în permanenţă…

-Ştiu, în pericol de moarte! Mă rog, de ceea ce mi-este scris nu voi scăpa, oricât m-aş feri, oriunde-aş fugi.

-Tu chiar mai crezi în basmele astea?!

-De unde şti tu că sunt basme?!

(Chiar, de unde ştiam eu că sunt basme? Puteam să am certitudinea asta? Puteai să ai, în lumea asta, vreo certitudine? Dar nici Monika, într-un final, n-avea să mai creadă în destin.)

Te prea agiţi. Zău, n-are rost…

(Filozofia de atunci a Monikăi stătea în picioare. Femeia era consecventă cu ea însăşi, vreau să spun. De aici venea, probabil, şi forţa ei. Totul este stabilit dinainte, scris în cartea vieţii fiecăruia. La ce să te mai agiţi, la ce să te nelinişteşti? Eşti resemnat, sau poate chiar împăcat cu soarta. Eşti chiar recunoscător, vreau să spun. Totul este deja mult mai uşor. Eşti absolvit de orice responsabilitate. De cea mai mică grijă. Zarurile sunt demult aruncate, părea a crede şi a spune Monika. Asta credea Monika, înainte de transformarea ei radicală si profundă.)

-Ai date concrete, referitor la Titus?

-Să spunem…

-Ar fi cazul să te adresezi, atunci, este sfatul meu, organelor abilitate.

-Organelor abilitate, organelor abilitate! Nici nu mă gândesc. Tu şti bine cum se face actul de justiţie, în ţara asta. Pe deasupra, n-am să fac eu dreptate în lume. Toate vor ieşi la iveală, stai liniştit. Mai curând sau mai târziu. Nimic nu rămâne ascuns. (Eram cam de aceeaşi părere: credeam că Dumnezeu avusese grijă, oricum ar fi El, nu-mi venea la îndemână să cred altceva, ca proiectul Creaţiei să fie şi unul justiţiar. Imanent-justiţiar. Care regla, se regla şi autoregla, din mers.)

-Eşti ciudată. Nu mai înţeleg nimic. Mă dai pe mâna unui procuror, în mod cu totul şi cu totul gratuit…dar când ar fi cazul să o faci…

-M-am distrat…

-Dar nu-ţi pasă că zbori alături de un criminal. Râzi împreună cu um om care probabil ia vieţi, care o fi talpa iadului.

-N-o să-mi ceri, sper, să renunţ la paraşutism. Din cauza unuia care…

-Eu nu-ţi cer nimic.

-Aşa şi vreau.

În acea dimineaţă a început să mă muncească foarte tare gândul că Monika trebuia ajutată. Protejată. Cu orice preţ. Ştiam deja felul în care ar putea fi salvată: Titus trebuia dovedit şi condamnat. Trimis după gratii. Nu poţi aştepta ca răul să se instaleze definitiv. În felul acesta, recunosc, hrăneam şi gândul, care poate-mi făcea mai puţină cinste că, indirect, aveam să scap şi de cel pe care-l consideram a fi marele pericol, pentru marea mea iubire. Ah, gelozia asta! „Bine, Monika, dar chiar cu un criminal?”, mă tot gândeam. Mă decisesem, în îndelungile mele dezbateri interioare, să accept propunerea lui Vlad. Ceea ce am şi confirmat, de altfel, după numai câteva zile.

-„Moş Crăciun pe tramvai, Moş Crăciun pe tramvai, zici!”, nu ezitase Vlad să mă taxeze.

Începeam să mă pregătesc mental pentru o cu totul altfel de viaţă. Un viraj, la o sută optzeci de grade. De dragul Monikăi. Nu mai puteam concepe viaţa, fără ea. Era prezentă în fiecare gând al meu, în fiecare gest al meu. În fiecare clipă. În fiecare celulă. Nu-mi putusem vreodată imagina, deşi teoretic ştiam că nu e imposibil, nimic nu e imposibil, niciodată, că voi mai ajunge atât de dependent de o femeie. Vrând-nevrând, mă abandonasem total relaţiei cu Monika. Femeia care îmi reinventase organul din piept al iubirii. Eram ca vrăjit. Era fantastic, ce mai! Nu bănuiam că, potrivit planului meu –pe naiba, fără s-o ştiu, nu făceam altceva decât să ader la marele plan-, viaţa mea avea să urmeze și cursul unui nesfârşit scandal. Şi încă unul mediatic. Pe care avea să-l cunoască aproape întreaga ţară. Cutiuţa magică avea să fie cea care urma să o protejeze pe Monika. Televizorul. (Aici şi trebuia să se ajungă. În sensul acesta fusese totul regizat. Acesta era marele plan. Pe această traiectorie trebuia și urma să mă înscriu.) Un mare scandal urma să-şi găsească spaţiul într-o cutie mai mare sau mai mică, pe care-o găseai în aproape fiecare casă. Acuzându-l public pe Titus, în faţa unei ţări întregi, iubita mea trebuia să devină intangibilă. Așa gândeam. Preţul, ştiam, trebuia să-l plătesc eu. Lăsam deoparte confortul cărţilor, emisiunile tihnite, patriarhale, bi-săptămânale, pe care n-aveam să le mai reiau. De dragul Monikăi, trebuia să mă schimb. Pentru o perioadă, cel puţin. Mă pregăteam să-mi arăt o altă faţă. Mă pregăteam să-mi pregătesc o altă faţă. Dacă nu eşti tipul de om conflictual trebuie, cel puţin, să-ţi faci o pregătire mentală anterioară, pentru a putea gestiona o dispută nu doar cu maximă eficienţă, ci şi cu un minim de consum nervos. Bine, toate astea erau simple teorii. Bine, imi faceam iluzii. Dar, cu certitudine, în viaţa mea şi în vocabularul meu se insinua tot mai mult, cu toată puterea și împotriva voinţei mele, cuvântul „conflict”.

-Monika, ce-ai zice dacă m-aş implica în problema Titus?

-Ce legătură ai tu? Port să-mi port de grijă şi singură. (Era clar, juca un teatru în toată regula, dar de unde era să ştiu? Poate un om care te iubeşte, o femeie, să te şi manipuleze? Da, poate! Omul este complex, complicat şi imprevizibil.)

-Ai fi de acord să apari pe post?

-Ce?!…(Al naibii, ce mai ştia să se prefacă! Ziua se prefăcea, iar noaptea mi se topea în brațe. Nu înțeleg.)

-Preiau eu frâiele. Mă gândesc să demarez o anchetă jurnalistică.

-Eşti nebun! (Puahh!)

-Trebuie să vedem, ce e cu Titus ăsta. Vezi tu, sufletele mici fac problemele mari.

Ce zici, ai fi dispusă să colaborezi?

-Tu nu eşti sănătos la cap! (Bine jucat, Monika!)

-Aş face orice, dar absolut orice, pentru tine. (Pe aceste baze fusese construit şi marele plan. Aici voiseră să se şi ajungă.)

-Nu ştiu, habar n-am, este o prostie…(Aici avea perfectă dreptate, era o mare prostie.)

Nu ştiu nici eu, mă mai gândesc… M-ai dat peste cap…(Era clar, „mă mai gândesc” însemna că avea să accepte. Bien joue, Monique! Şi, fiecare dintre noi se bucura, în sinea lui, în felul lui, că lucrurile vor începe să decurgă conform planului. Conform planului fiecăruia. Acum, nu doar că aş fi lipsit de modestie, dar nu ar fi în conformitate cu realitatea, mai mult ca sigur, să cred că eu eram în exclusivitate cheia a ceea ce eu numesc marele plan încropit de Vlad. Fără să cercetez lucrurile până la originile lor, mi-ar fi şi fost lehamite, găsesc că eram doar o variantă a ceea ce numesc marele plan. Vlad căuta o variantă ideală de echipă şi de emisiune, care să-i aducă maximă audienţă. O formulă de scandal mediatic, derulat în timp, pe mai multe luni de zile. Formula gândită se baza pe un principiu, pe cât de diabolic, pe atât de simplu: o emisiune captivantă = audienţă, reting,  reting = publicitate, publicitate = bani. Plus bani din telefonie. Antecesorii mei moderatori nu găsiseră, habar nu am din ce motive, formula succesului. Şi ei erau, ca şi mine, probabil, ramificaţii ale marelui plan. Variante, mai precis. Arta lui Vlad consta în aceea că ne dăduse tuturor startul, spre a atinge scopul pe care el şi-l fixase, şi eram cu toții asemenea unor spermatozoizi, mânaţi într-o inconştientă goană spre fecundarea succesului.

Sigur că într-o bună zi, când Monika nu mai era Monika, iar Monika era o altă Monikă, aflasem totul. Ei, nu chiar totul, mi-era mult prea lehamite și era deja mult prea târziu, pentru a mai intra în amănunte. Nu i-am reproșat nimic, în chip explicit, am fost mult prea elegant, cred, dar am făcut-o în mod indirect.

-Nu-mi place, de principiu, să fac parte din nici un plan, i-am spus. Ce să mai vorbim, când ajungi să fii și folosit.

-Da, ai dreptate. Totul a fost o mare mizerie morală. Singurul plan măreț și adevărat este planul divin de salvare a omului.

-Te referi la destin, nu? La cei predestinați, adică.

-Nu i-aș spune predestinare, n-aș vorbi despre cei predestinați. Nu cred să fie nimic descriminatoriu. Scrierile creștine sacre vorbesc despre o democrație a mântuirii. Nimeni nu este dat la o parte de sus, din start. Dimpotrivă. Preștință, mai degrabă. E o combinație de preștință divină și liber arbitru. Domnul, în preștința lui, știe cum va alege fiecare dintre noi. Nu vreau să speculez, dar cred că timpul divin este un prezent continuu, diferit de acest ieri, astăzi, mâine, specific nouă. Oricum, acum știu, logica spiritualului este, pe alocuri, cu totul alta decât cea pământească. Nu ai cum să înțelegi, dacă nu ești luminat și inițiat. Nu poți înțelege, până nu ești luminat și inițiat. Sunt lucruri pe care nu le poți pricepe, dacă nu descifrezi codul, care-ți rămân total inaccesibile.

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  1. 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 13.

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 14. 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 15. 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 16. 

                  

                  

 

 

 

Categorie: Cultură
Etichete: Dan Popa, roman, roman foileton, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
[ACTUALIZARE ] În căutarea motoarelor furate. Un episod important al anchetei privind Depoul CFR Arad
Articolul următor
Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Rio – vezi cum au pregătit brazilienii magnificul moment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

basil muresan

Jocuri erotico-politice actualizate

Pentru că s-a terminat prima săptămână de concediu, și probabil v-ați plictisit deja de clasicele cătușe cu bureței și outfituri de doctoriță sau școlăriță jucăușă, vă propun alte role playing,…
parada 1

CPLM avem noi aici?

Un grup de patriotarzi a pichetat sediul PSD Arad. Îmbrăcați în straie populare, cu o singură excepție (unul care a confundat parada cu mineriada), aceștia au mărșăluit prin centrul orașului.…