UVT, alături de Inspectoratul Școlar Județean Timiș, lansează o chemare elevilor din județ, pentru susținerea educației și revenirea la normalitate:„We Unite Them – Their Future is Our Future”
Conform studiilor realizate în anul 2020 de Biroul Regional UNICEF pentru Europa şi Asia Centrală, Consiliul Național al Elevilor, Reprezentanța UNICEF în România, precum și de Organizația Salvați Copiii România, peste 900 de mii de elevi au fost impactați în mod direct de efectele negative ale pandemiei COVID-19.
Digitalizarea forțată a mediului educațional, cauzată de măsurile de carantină impuse, a făcut ca majoritatea elevilor să învețe fără un program bine structurat și să socializeze preponderent în mediul online.
Limitarea îndelungată la spațiul propriei case, lipsa contactului uman, a grupurilor de suport (prieteni, rude, echipe sportive, s.a.) a făcut ca:
-23.2% dintre elevi să se simtă furioși -32.7% dintre elevi să se simtă obosiți -27.1% dintre elevi să se simtă speriați și triști
Cronicizarea acestor sentimente se reflectă în numărul mare de elevi care suferă de zoom-brunout și depresie (cel puțin 1 din 7 copii, conform UNICEF) și, prin extensie, în rezultatele slabe la învăţătură, abandonul şcolar şi pierderea interesului de a se dezvolta.
Universitatea de Vest din Timișoara, prin facultățile de Arte și Design, Educație Fizică și Sport, Litere, Istorie și Teologie, Muzică și Teatru și Sociologie și Psihologie, alături de Departamentul pentru Relația cu Mediul Preuniversitar, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş, anunță deschiderea proiectului „We Unite Them – Their Future is Our Future!”, prin care își propune sprijinirea elevilor din școlile și liceele din mediul rural și urban al județului Timiș, prin implicarea lor în cadrul unor activități culturale și artistice, de conștientizare și recuperare în urma efectelor cu impact socio-psihologic, cauzate de contextul pandemic actual.
Proiectul își propune dezvoltarea abilităților sociale, emoţionale, de interacţiune şi sprijin social al elevilor care resimt efectele îndelungatelor limitări impuse de pandemie.
Proiectul, ce va debuta începând din această săptămână, prin activități susținute de către Facultatea de Educație Fizică și Sport și Facultatea de Litere, Istorie și Teologie.
Această reîntoarcere la interacțiunile activităților față în față, în spațiile outdoor, reprezintă un răspuns față de semnalul de alarmă cu privire la efectele socio-economice indezirabile pe termen lung, provocate de pandemia COVID-19. Proiectul propune implicarea societății civile în susținerea generației tinere actuale, pentru a ne situa din nou într-un cadru prielnic pentru un viitor sănătos și de calitate a tinerilor din societatea noastră.
Rectorul UVT, prof.univ.dr. Marilen Gabriel Pirtea, a transmis participanților, tinerii elevi din școlile și liceele care au răspuns inițiativei: „Sunt convins că sub coordonarea echipelor noastre de la Facultatea de Educație Fizică și Sport și de la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, pentru începutul acestui program, elevii vor regăsi bucuria implicării și dialogului în echipe mici, așa cum i-am invitat să revină, atât pe terenurile de sport în aer liber ale UVT, cât și în spațiile din principalele piațete ale Timișoarei. Vor fi respectate toate regulile epidemiologice, dar, în același timp, vor fi promovate mișcarea, participarea, comunicarea și buna dispoziție.”
Comitetul Național pentru Situații de Urgență a emis luni, 7 decembrie, Hotărârea nr. 57 privind prelungirea suspendării activităților care impun prezența fizică a elevilor în unitățile de învățământ și continuarea activităților în sistem online.
Astfel, elevii continuă activitățile exclusiv online până în 23 decembrie când intră în vacanța de iarnă. Conform structurii anului școlar 2020-2021, vacanța de iarnă începeîn 23 decembrie 2020 și se încheie în data de 10 ianuarie 2021.
Deocamdată nu sunt precizări cum vor fi reluate cursurile ( prezență fizică sau online) începând cu 10 ianuarie, decizia fiind influențată de situația epidemiologică din acea perioadă.
Oricât de lucid și de detașat ai fi în gestionarea unor situații critice în general, tot vine momentul unui supraplin care se deversează. Pe lângă situația de criză medicală din care, se pare, este foarte greu de ieșit din diverse motive ( de la incompetență la corupție, de la planuri diabolice și conspirații la iresponsabilitatea socială a multora dintre noi) traversăm atât de „liniștiți și impasibili” o CRIZĂ MAJORĂ în EDUCAȚIE despre care, dacă tot nu avem soluții s-o depășim, mai bine să nu vorbim. Doar că, tocmai „mai bine să nu vorbim”-ăsta, ne va bântui cel puțin următorii 20 de ani, la pachet cu câteva generații distruse.
„Autoritățile din educație” s-au spălat pe mâini exact ca Pilat din Pont: ca să scape de griji au închis școlile la grămadă și le-au trimis în online… sună bine, cred că ăsta a și fost motivul deciziei. Acum începe justificarea (poate subiectivă, a unui părinte a doi elevi-online și „membru” în două grupuri de părinți pe Wattsap) faptului că filmele cu proști se numesc astăzi „școală online”. E doar un reportaj „de pe canapea”, între două uși dincolo de care se face școala online. Chiar și subiectiv scriind pot fi identificate cel puțin următoarele situații de râsu-plânsu, bine măcar că nu ne-a părăsit umorul genetic:
1. Logistica și infrastructura școlii online este un vis în România – noi fiind la capitolul „să vedem cum facem rost de bani în buget pentru tablete”, încă nu am ajuns la faza de a fi și în posesia elevilor care au început școala în 14 septembrie. Încă nu știm dacă până în martie 2021 vor avea, ne rugăm să nu fie contestații pe la licitații. Sau să fie rețea de internet pe coclauri, în zone uitate de lume. Sau să fie curent. Sau să fie cadrele didactice receptive la metoda online și să se descurce cu tehnica. Sau… nșpe alte variante, toate posibile.
Școlile se descurcă cum pot, profesorii sunt pe cont propriu ( dacă sunt și părinți, iar majoritatea sunt, au un stres în plus de a gestiona această „stare bipolară”), elevii se descurcă după posibilitățile părinților și, din nefericire, 90% nu se pot descurca din motive independente de voința și conștiința lor! Or, ce e mai grav, „motivele independente de voința și conștiința lor” nu interesează pe nimeni.
2. „Logistica” în familie în cazul școlii online poate face lejer obiectul a sute de mii de pagini pe acest subiect, pentru că poate fi individualizat fiecărei familii sau, extins, chiar mai multor situații diferite în cadrul aceleiași familii, în funcție de numărul de copii pe care-l are și de personalitatea fiecărui copil în parte
Există situația fericită când familia are resurse și are un singur copil. Și în acest caz pot interveni probleme „tehnice” dar sunt ușor de gestionat și nu despre excepții se impune să vorbim.
Există situația când familia are resurse ( cu eforturi, dar le poate face față) și are doi copii în online. De la această situație încep abia problemele. Sunt situații în care se pot asigura device-urile pentru școala online dar nu se poate asigura spațiul adecvat în locuință.
„Noi suntem patru, în două camere. Copiii sunt clasa a VIII-a. Ne-am făcut rate pentru device-uri, nu-i stres. Pe fiecare l-am lăsat pentru ore în câte o cameră, soțul lucrează de acasă dar l-am instalat în hol cu biroul, eu merg să țin orele la școală că nu aș mai avea unde în casă” – este cea mai comună mărturisire a unui cadru didactic din România sau „ Noi suntem patru în trei camere. Am asigurat device-urile și pentru copii. Unul într-o cameră, unul în cealaltă. Noi lucrăm ambii de acasă, în aceeași încăpere, concomitent cu orele lor online” – este cea mai comună mărturisire a unei familii de nivel mediu din România care locuiește la bloc. Și acestea sunt cazuri fericite…
Există situația când familia nu are resurse din „motivele independente de voința și conștiința ei”, are mai mult de doi copii – de aici intervine drama și pentru aceste cazuri nimeni nu găsește soluții
Numai cine este cadru didactic și/sau părinte poate avea imaginea dramatică reală a „școlii online” din România. Sunt situații triste și frustrante în care „șapte frați folosesc un singur telefon pentru ore… măcar internetul să ni-l asigure școala, este greu pentru noi” ( mărturisirea unui părinte pe grupul de părinți) … sau situații în care „copilul nu pornește camera de rușine… știu că sunt patru frați și poate el, săracul, face orele din baie, unde are și el loc” ( mărturisire șocantă a unui cadru didactic pe care-l doare situația halucinantă la care s-a ajuns).
3. Lipsa de empatie a sistemului și eternul imperativ „TREBUIE” din partea școlii – obișnuite ca-n vremurile bune, unele școli trasează exclusiv sarcini și „urechează” părinții pe grupuri pentru relaționarea deficitară la distanță cu elevii. Majoritatea părinților sunt conștienți de faptul că „s-ar putea implica mai mult” copilul doar că și aici se impun abordări individuale și mai mult de natură psihologică. La acest capitol mă raportez exclusiv subiectiv, din postura de părinte a doi copii. Astfel doi copii de vârste diferite, având caractere și personalități diferite, colective de clase diferite, școli diferite, aptitudini diferite… singurul numitor comun fiind cel al mediului familial, aplicarea aceluiași tip de educație în familie, cu aceleași sfaturi și valori, cu resurse tehnice identice puse la dispoziție. Pornind de la numitorul comun, inevitabil am ajuns la rezultate complet diferite pe care, ca părinte, refuz și măcar să le doresc identice. Pentru că nu despre ce-și doresc părinții pentru copiii lor este problema, ci despre ce-și doresc copiii pentru ei înșiși.
Într-un caz, copilul își vede de studiu, ca și înainte de criză… non-stop, toate materiile, toate temele ( chiar și azi pentru săptămâna viitoare, oricând ar fi azi și oricând ar fi săptămâna viitoare), studiu pentru teste că nu are nici cea mai mică intenție de „a copia” vreodată în viață. E alegerea liberă a copilului de a se raporta la școală pentru viitorul său, nu am niciun drept ca părinte să-l influențez. Dacă studiul îl menține pe linia de plutire în perioada asta complicată, sau în oricare altă perioadă de foarte bine, să studieze.
În celălalt caz, copilul face orice altceva decât să studieze. Se rezumă la ce-i „obligatoriu” și dacă „obligatoriu” e cât mai puțin, e cel mai bine. Dacă are de ales între „teme la geometrie cu ta-su” ( ta-su nefiind nici pedagog, nici profesor de matematică, nici nu s-a mai întâlnit cu geometria din liceu, de mai bine de 30 de ani și acuma-i nevoit să-și amintească la ce i-a folosit lui geometria… iar pe mă-sa nu se poate baza la „mate”) și „făcut clătite din plăcere”, alege partea „cu din plăcere” și, la fel ca în celălalt caz, e alegerea liberă a copilului de a se raporta la școală pentru viitorul său, nu am niciun drept ca părinte să-l „influențez forțat”. Dacă „făcutul a orice din plăcere” îl menține pe linia de plutire în perioada asta complicată, sau în oricare altă perioadă de foarte bine, să facă orice din plăcere.
Cădem prea ușor în capcana de a ne compara copiii sau de a le impune „binele” cu orice preț. Educația ( nici acasă și nici la școală) nu ar trebui să fie cea de „a-i pune pe calea cea bună” ci de „a-i învăță să-și aleagă calea”. Rolul nostru, al familiei și al școlii, ar trebui să se rezume la a le pune la dispoziție resursele (materiale, intelectuale, morale, experiențele noastre de viață etc) și să le permitem să le folosească atât cât au nevoie.
Pe lângă dorința de a ne școli copiii, intervine și dorința de a ne vedea copiii fericiți sau măcar capabili să nu cedeze psihic, cu atât mai mult acum pe timp de criză, după câteva luni de izolare „pe cameră” majoritatea dintre ei, după vacanțe ratate nu din cauza lor și pe care le-ar fi meritat cu prisosință pentru rezultatele școlare excelente din anul precedent, după zile de naștere nesărbătorite cu prietenii, după frustrările acestor „pierderi” dintr-un an, după slalomuri absurde între mail / aplicații/ grupuri de Wattsap etc. După o perioadă în care au înțeles mai bine decât majoritatea adulților că „nu se poate nimic anul ăsta, doar să purtăm masca, să ne spălăm pe mâini, să stăm în casă”. S-au și obișnuit cu asta, au și acceptat situația. Da, unii dintre ei și-au pierdut motivația, nu mai înțeleg sensul, sunt plictisiți și nu găsesc întotdeauna resursele interioare să fie „prompți” în online. Ce resurse interioare și intelectuale ar putea găsi un copil fără experiență de viață, fără lecturi, fără pasiuni descoperite încă, fără experiențe din alte momente de criză din viața lui? Da, și unii părinți gestionează greu relația cu proprii copii din simplul motiv că nu toți suntem experți în psihologia copilului, nici pedagogi, nici foarte școliți noi înșine. Deci, nu e neapărat „vina” părinților, dragi profesori după cum nu e nici „vina” profesorilor, dragi părinți. Despre „vina” elevilor dacă prin absurd ar pomeni cineva în acest context, ar fi doar un imbecil.
4. Situația de râsu-plânsu, a părinților „atât de implicați” în online încât asistă la toate orele copilului…
Nu numai că asistă, dar mai și corectează și pun la punct profesorul sau, mai rău, maltratează copilul. Acest ultim punct dedicat lui „râsu-plânsu” rămâne deschis pentru pățaniile oricărui profesor, pentru că nu sunt puține, acest material rezumându-se la un „episod trăit deplin și cu savoare” de un cadru didactic la clasa pregătitoare: „ Copilu’ (pregătitoru’ adică) învață să scrie, ghidat online «dă duamna» și asistat de părinteasca atenție și dragoste. Mumă-sa, văzând că odrasla nu reușește în mod repetat să scrie în spațiul indicat «dă duamna», îl îndrumă cu blândețe și răbdare din fundal: «F****-** mor** mă-**! scrie unde a zis duamna, mă!»”…
5. Cum această criză ne dă prilejul de a vedea adevărata față a sistemului de educație
Ar fi un moment bun pentru o analiză reală a școlii românești și acceptarea nevoii de schimbare radicală. Căror nevoi s-a dovedit acum că poate răspunde școala? Cum se raportează ea la elev în momente de criză? Are capacitatea de a forma caractere în orice condiții? Cum oferă șanse egale la educație tuturor elevilor? Are resursă umană de calitate și pune preț pe ea? Este prea rigidă și strict mecanică?
Și, dacă tot stăm mai mult prin case, să medităm la teoria haosului… sau la-nțelesul proverbului evreiesc „ Cine nu are copii, îi educă bine”…
***
Notă (cu sau fără legătură cu subiectul): Și, când mă gândesc că am început anul care acum e pe făraș, vizionând Joker. Acel Joker care a creat isterie în întreaga lume. Care ne-a pregătit anticipat pentru adevărata isterie din întreaga lume. Și toți spectatorii i-am făcut jocul: l-am tratat crezând că noi nu putem fi Joker.
Sau adolescentul bipolar din „Classroom of the elite”, care își camuflează inteligența din instinct de supraviețuire – pentru că ești prea prost ca să-l înțelegi:
Curg alertele de coduri galbene și roșii (fără nicio referire la politică) denumite generic „scenarii de organizare și desfășurare a cursurilor în unitățile de învățământ” din cauza COVID 19. Acest fapt presupune fie aplicarea sistemului mixt, participarea fizică la cursuri pentru o parte dintre elevi, ceilalți online, fie închiderea unităților și aplicarea sistemului online pentru toți. În primul rând, trebuie bine definit ce înseamnă efectiv „școală online” în cazul majorității școlilor din România pentru că nimeni nu vorbește despre asta. Logic, s-ar traduce prin cursuri susținute de un profesor, prin mijloace tehnice puse la dispoziție de unitatea de învățământ, în timp real, cu durata normală de 50 de minute, cu predarea materiei la fel ca și în clasă, cu întrebări și răspunsuri, cu explicarea noțiunilor etc. De fapt, școala online în majoritatea cazurilor arată altfel: elevii parcurg singuri manualele (altă discuție interminabilă este și cea legată de conținutul și calitatea proastă a manualelor școlare, pline de greșeli și unele practic nefolosite de nimeni la clasă preferându-se materiale didactice suplimentare), materialele/ temele le sunt trimise printr-un mesaj sau printr-o poză pe whatassp și retrimise către profesor în aceeași manieră. În cazul în care la unele materii se folosește vreo aplicație, și în cazul fericit în care elevul își permite un dispozitiv (telefon, tabletă, laptop) ora este de 30 de minute, timp în care nu se poate lucra nimic, cel mult se face prezența și profesorul apucă să-și dreagă vocea, copiii să-și fixeze camera, să pornească microfonul cât să spună bună ziua și la revedere. Adică, NIMIC! Adică nicio programă parcursă, nicio noțiune acumulată.
Mi-am amintit de o isterie generală de prin 2016- 2017 pe tema home schooling-ului. Mi-am amintit cât de huliți, cât de puși la zid și scuipați public, cât de amenințați cu amenzi și dosare penale (pentru că, în România, Codul Penal prevede că „ părintele care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învățământului general obligatoriu – fapta se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”) au fost părinții (vreo 200 la nivel național în acei ani) care au ales această variantă pentru educația copiilor lor în detrimentul școlarizării standard în sistemul public de care erau, pe bună dreptate, nemulțumiți. În 2016 am abordat acest subiect și poate fi recitit articolul „ Am discutat cu profesori, elevi și părinți din Arad despre ȘCOALA ACASĂ – O dispută ideologică între părinți și sistem”.
Autorități, profesori și părinți, au eliminat din interpretarea noțiunii de „nejustificat” din Codul Penal chiar esența: cei care au ales varianta home schooling-ului au făcut-o dintr-o nemulțumire justificată cu privire la sistemul public de învățământ despre care aveau convingerea că este deficitar, încărcat și ineficient.
Educația acasă (home schooling) înseamnă a-ți educa copiii în afara unei școli publice sau private. Deși mare parte din învățare se petrece acasă, aceasta nu este nici pe departe singurul loc în care învață copiii. Educația acasă are atâtea forme câte familii o practică. Unele urmează fidel o programă și organizează o adevărată clasă într-una dintre camere, având ore de studiu și teme. Altele au doar câteva materii considerate „de bază” cărora le dedică un anumit timp pe zi, în mod structurat sau mai liber. Unele familii practică ceea ce se numește „unschooling”, adică nu au o programă și nici măcar materii de bază, ci le acordă copiilor libertatea de a învăța ce, cum, când și cât vor.
În această perioadă, școala online este pe tapet, se confundă cu home schooling-ul în capul unora dar mult sub nivelul metodei home schooling pentru că respectă formal niște principii, nu există substanță și nu are scopul de a se face educație pe bune. Oricum, numai să fie făcut. Or, în acest caz, nu putem să nu avem îndoieli, nu putem să rămânem pasivi la un asemenea sistem dăunător și exclusiv în detrimentul elevilor. Cei care au optat pentru home schooling respectă programa pe care și-au ales-o, materiile pentru care au optat sunt parcurse la modul serios, activitățile care pentru sistemul clasic sunt considerate extra-curriculare sunt luate în serios. Așadar, am pus la zid (noi, ceilalți părinți/ noi, profesorii/ noi, politicienii / noi, asociațiile de tot felul) părinții care au optat pentru această metodă de școlarizare ca să ajungem s-o impunem dezorganizat, înafara cadrului legislativ, fără resurse în infrastructura școlară publică, la mișto și fără responsabilitate? Păi, cum? Nu mai pedepsește Codul Penal retragerea sau împiedicarea prin orice mijloace a unui copil să urmeze cursurile învățământului general obligatoriu? Acum, nu se mai revoltă specialiștii în educație, cadrele didactice care insistau pe riscul educației făcute de părinții care nu stăpânesc anumite domenii? Acum părinții au devenit brusc specialiști și mai buni profesori, acum matematica, fizica, chimia, limbile străine le poate preda acasă și directorul de multinațională, vânzătoarea de la ABC-ul din colț și părintele fără nicio calificare?
Poţi face educaţie acasă în România? E greu de dat un răspuns, pentru că legile încă se bat cap în cap:
Legea educaţiei spune ca învăţământul primar, gimnazial şi primii doi ani de liceu sunt obligatorii cu frecvenţă la zi, Codul Penal pedepseşte cu închisoarea părinţii care nu îşi duc copiii la şcoală, Constituţia asigură libertatea educaţiei oferite de părinţi copiilor lor minori, Declaraţia Drepturilor Omului spune că părinţii au dreptul să aleagă felul de învăţământ pentru copiii lor.
Tot în România, pentru home scooling soluţia e exclusiv în afara ţării, acolo unde sunt şcoli-umbrelă. Cele mai multe în SUA şi Marea Britanie. Acestea sunt acreditate şi oferă licenţă internaţională, acceptă copii din toată lumea contra unei taxe anuale, părinţii pot alege cursurile şi disciplinele de studiu, oferă foaie matricolă şi diplome la finalul unui ciclu de învăţământ, copiii pot fi reintegraţi oricând în sistemul public după o testare a cunoştinţelor.
Poate ar fi momentul să se dezbată la modul serios adoptarea unei legi în ceea ce privește home schooling-ul ca alternativă a sistemului public și în România dar și o nouă lege a învățământului și o reorganizare drastică a sistemului educațional. Nu putem ignora că sistemul public de învățământ acceptă să aplice metoda online cu riscul de a încălca grosolan dreptul la educație tocmai prin faptul că nu se face nimic la modul serios (din diverse motive, de la incapacitatea financiară a școlilor de a asigura logistica, la lipsa de pregătire pe partea tehnică a unor profesori pentru orele online sau chiar incapacitatea financiară a unor familii de a asigura resursele acasă pentru copiii lor), prin această metodă copiii nu acumulează nimic iar majoritatea părinților se văd nevoiți oricum să apeleze la meditații (cel puțin la materiile de bază și cel puțin în cazul anilor care presupun examene), discriminează evident copiii din familii sau zone defavorizate. Nu putem ignora nici că sistemul public de învățământ acceptă să fie doar o fabrică de analfabeți funcțional, un sistem care nu oferă alternativă, care pregătește oameni pentru viitor aplicând metode depășite și care nu ține cont de evoluția firească a generațiilor într-o nouă paradigmă socială.
Să facem cumva ca EDUCAȚIA să fie prima noastră grijă…
Mutarea școlii în virtual întreține superficialitate și improvizație metodică. Fiind eu un fost profesoraș de provincie, nici măcar emerit, cu vreo 20 de cărți publicate, cu oleacă de carieră universitară, liceală și gimnazială, în vremea când școala a demarat procedurile online, mai mulți prieteni mi-au solicitat vreo sugestie pentru rezolvarea unor chestiuni, date de profesori copiilor lor, în vremea pandemiei. Am constat nu doar absența oricărui program coerent de „dezvoltare” școlară, ci și lipsa de inspirație a unor profesori, care solicitau sarcini didactice uimitor de naive (conspectați paginile … din manual) ori fastuos formulate, încât chiar experiența mea a fost pusă în reală dificultate. De exemplu, un elev din clasa a IX-a a fost solicitat la „un exercițiu de imaginație” astfel formulat: „pune-te în locul lui Hitler și argumentează, din perspectiva lui, deciziile luate în privința evreilor”.
Am mai multe exemple ale unor „smintitori de minți”, care devin „competenți” (?) pentru a preda istoria, economia, chimia, literatura, în urma unei „pregătiri pedagogice” superficiale și anexate unui program licențial. Observator al societății din afara sistemului care poartă grija devenirii tinerilor, cred tot mai mult în existența unei relații de dependență între școală/ universitate și comportamentul civic, social, moral al comunității și zic: „cum e școala așa esocietatea”. Școala și-a pierdut funcția de instituție de educație, dar și aceea de a fi o instituție de învățare. Nu mai formează oameni, caractere, ci indivizi. Societatea este îndesită (și înghesuită) de falși „intelectuali”, licențiați, masterați, doctori în științe. Se vântură diplome de toate felurile,
cv-uri ample, în care se marchează că medicii fac istorie, economiștii scriu critică literară, chimiștii psihologizează, inginerii scriu literatură ori pictează, politicienii elaborează cărți, iar invazia de maculatură, fără nici o autocenzură, onestitate și bun simț, e deja un fel de rinocerită, ar fi spus academicianul Eugen Ionescu. Atingerea nivelului de jos al pseudoculturii este consecința
alienării omului în relație cu ideea de cultură, a absenței unei critici oneste, care nu amendează devierile de la calitate, întreținând degradarea ca formă de „putrefacție metafizică” (asemenea unei competiții sportive fără arbitri).
Programele școlare și universitare sunt axate pe „socluri de competențe”, iar personajele devin incompetente, făcând orice fără a se pricepe la ceva. Lumea, cuprinsă de o isterie generală, pare tulburată, nu dispune de coordonate valorice și nici instanțe care să atragă atenția asupra rătăcirilor. Principiile morale și valorile umane (binele, adevărul, frumosul, credința) sunt declarații verbale, fără consistență. Cultura care întreține o anumită condiție de funcționare logică a gândirii e superficială, de tip net ori fakenews, spectacolul stradal e dublat de evenimente televizate, încât toate cele existențe și existențiale par o resursă pentru un imens circ lumesc. Filosoful Liiceanu propune să ne așezăm „așteptând o altă omenire”: „dacă tot am fost dotați cu rațiune, să încercăm să înțelegem ce trăim, după cum e o dezonoare a speciei să fi primit rațiune și să murim fără să fi încercat”.
Întrebarea, susținută de alte argumente neprezente în acest instantaneu publicistic, este dacă merită să emitem opinii despre o lume care se devorează singură prin îndobitocirea mascată! De ce mai scriem cărți dacă nu se citesc sau le citesc doar cei din anturajul autorilor? De ce mai scriem articole dacă efectul acestora este nul?De ce publicăm pe net comentarii și multiplicăm „în nerușinarea noastră” știri false cu o inocență jenant de alimentată de bunăvoință prostească (chiar mai ieri, s-a răspândit o fotografie „inedită a lui Eminescu”, la fel cum alții au scris despre „Aurel Vlaicu, făuritor al Marii Uniri”, precum și promovarea „unor mari scriitori” mici prin monografii ori plastografii)? Reamintesc luciditatea lui Eminescu dintr-un vers: „Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”. Devenim progresiv rinoceri, trăim mai ușor în cercul lui „a fi ca ceilalți”, e confortabil să nu te împotrivești, nici măcar cu gândul, altora, pentru că, fiind mulți, au puterea, iar strivirea principiilor și valorilor e o chestiune politică, atâta vreme cât „intelectualii” sunt falși, acoperiți cu o crustă de diplome și cu o trufie nemăsurată.
„Așteptând o altă omenire”, așteptăm „schimbarea la față o fiecărui om”, lăsând masca de fățărnicie să-i lumineze mintea, inima și privirea, cu sinceritate și demnitate.
