Oricât de lucid și de detașat ai fi în gestionarea unor situații critice în general, tot vine momentul unui supraplin care se deversează. Pe lângă situația de criză medicală din care, se pare, este foarte greu de ieșit din diverse motive ( de la incompetență la corupție, de la planuri diabolice și conspirații la iresponsabilitatea socială a multora dintre noi) traversăm atât de „liniștiți și impasibili” o CRIZĂ MAJORĂ în EDUCAȚIE despre care, dacă tot nu avem soluții s-o depășim, mai bine să nu vorbim. Doar că, tocmai „mai bine să nu vorbim”-ăsta, ne va bântui cel puțin următorii 20 de ani, la pachet cu câteva generații distruse.
„Autoritățile din educație” s-au spălat pe mâini exact ca Pilat din Pont: ca să scape de griji au închis școlile la grămadă și le-au trimis în online… sună bine, cred că ăsta a și fost motivul deciziei. Acum începe justificarea (poate subiectivă, a unui părinte a doi elevi-online și „membru” în două grupuri de părinți pe Wattsap) faptului că filmele cu proști se numesc astăzi „școală online”. E doar un reportaj „de pe canapea”, între două uși dincolo de care se face școala online. Chiar și subiectiv scriind pot fi identificate cel puțin următoarele situații de râsu-plânsu, bine măcar că nu ne-a părăsit umorul genetic:
1. Logistica și infrastructura școlii online este un vis în România – noi fiind la capitolul „să vedem cum facem rost de bani în buget pentru tablete”, încă nu am ajuns la faza de a fi și în posesia elevilor care au început școala în 14 septembrie. Încă nu știm dacă până în martie 2021 vor avea, ne rugăm să nu fie contestații pe la licitații. Sau să fie rețea de internet pe coclauri, în zone uitate de lume. Sau să fie curent. Sau să fie cadrele didactice receptive la metoda online și să se descurce cu tehnica. Sau… nșpe alte variante, toate posibile.
Școlile se descurcă cum pot, profesorii sunt pe cont propriu ( dacă sunt și părinți, iar majoritatea sunt, au un stres în plus de a gestiona această „stare bipolară”), elevii se descurcă după posibilitățile părinților și, din nefericire, 90% nu se pot descurca din motive independente de voința și conștiința lor! Or, ce e mai grav, „motivele independente de voința și conștiința lor” nu interesează pe nimeni.
2. „Logistica” în familie în cazul școlii online poate face lejer obiectul a sute de mii de pagini pe acest subiect, pentru că poate fi individualizat fiecărei familii sau, extins, chiar mai multor situații diferite în cadrul aceleiași familii, în funcție de numărul de copii pe care-l are și de personalitatea fiecărui copil în parte
Există situația fericită când familia are resurse și are un singur copil. Și în acest caz pot interveni probleme „tehnice” dar sunt ușor de gestionat și nu despre excepții se impune să vorbim.
Există situația când familia are resurse ( cu eforturi, dar le poate face față) și are doi copii în online. De la această situație încep abia problemele. Sunt situații în care se pot asigura device-urile pentru școala online dar nu se poate asigura spațiul adecvat în locuință.
„Noi suntem patru, în două camere. Copiii sunt clasa a VIII-a. Ne-am făcut rate pentru device-uri, nu-i stres. Pe fiecare l-am lăsat pentru ore în câte o cameră, soțul lucrează de acasă dar l-am instalat în hol cu biroul, eu merg să țin orele la școală că nu aș mai avea unde în casă” – este cea mai comună mărturisire a unui cadru didactic din România sau „ Noi suntem patru în trei camere. Am asigurat device-urile și pentru copii. Unul într-o cameră, unul în cealaltă. Noi lucrăm ambii de acasă, în aceeași încăpere, concomitent cu orele lor online” – este cea mai comună mărturisire a unei familii de nivel mediu din România care locuiește la bloc. Și acestea sunt cazuri fericite…
Există situația când familia nu are resurse din „motivele independente de voința și conștiința ei”, are mai mult de doi copii – de aici intervine drama și pentru aceste cazuri nimeni nu găsește soluții
Numai cine este cadru didactic și/sau părinte poate avea imaginea dramatică reală a „școlii online” din România. Sunt situații triste și frustrante în care „șapte frați folosesc un singur telefon pentru ore… măcar internetul să ni-l asigure școala, este greu pentru noi” ( mărturisirea unui părinte pe grupul de părinți) … sau situații în care „copilul nu pornește camera de rușine… știu că sunt patru frați și poate el, săracul, face orele din baie, unde are și el loc” ( mărturisire șocantă a unui cadru didactic pe care-l doare situația halucinantă la care s-a ajuns).
3. Lipsa de empatie a sistemului și eternul imperativ „TREBUIE” din partea școlii – obișnuite ca-n vremurile bune, unele școli trasează exclusiv sarcini și „urechează” părinții pe grupuri pentru relaționarea deficitară la distanță cu elevii. Majoritatea părinților sunt conștienți de faptul că „s-ar putea implica mai mult” copilul doar că și aici se impun abordări individuale și mai mult de natură psihologică. La acest capitol mă raportez exclusiv subiectiv, din postura de părinte a doi copii. Astfel doi copii de vârste diferite, având caractere și personalități diferite, colective de clase diferite, școli diferite, aptitudini diferite… singurul numitor comun fiind cel al mediului familial, aplicarea aceluiași tip de educație în familie, cu aceleași sfaturi și valori, cu resurse tehnice identice puse la dispoziție. Pornind de la numitorul comun, inevitabil am ajuns la rezultate complet diferite pe care, ca părinte, refuz și măcar să le doresc identice. Pentru că nu despre ce-și doresc părinții pentru copiii lor este problema, ci despre ce-și doresc copiii pentru ei înșiși.
Într-un caz, copilul își vede de studiu, ca și înainte de criză… non-stop, toate materiile, toate temele ( chiar și azi pentru săptămâna viitoare, oricând ar fi azi și oricând ar fi săptămâna viitoare), studiu pentru teste că nu are nici cea mai mică intenție de „a copia” vreodată în viață. E alegerea liberă a copilului de a se raporta la școală pentru viitorul său, nu am niciun drept ca părinte să-l influențez. Dacă studiul îl menține pe linia de plutire în perioada asta complicată, sau în oricare altă perioadă de foarte bine, să studieze.
În celălalt caz, copilul face orice altceva decât să studieze. Se rezumă la ce-i „obligatoriu” și dacă „obligatoriu” e cât mai puțin, e cel mai bine. Dacă are de ales între „teme la geometrie cu ta-su” ( ta-su nefiind nici pedagog, nici profesor de matematică, nici nu s-a mai întâlnit cu geometria din liceu, de mai bine de 30 de ani și acuma-i nevoit să-și amintească la ce i-a folosit lui geometria… iar pe mă-sa nu se poate baza la „mate”) și „făcut clătite din plăcere”, alege partea „cu din plăcere” și, la fel ca în celălalt caz, e alegerea liberă a copilului de a se raporta la școală pentru viitorul său, nu am niciun drept ca părinte să-l „influențez forțat”. Dacă „făcutul a orice din plăcere” îl menține pe linia de plutire în perioada asta complicată, sau în oricare altă perioadă de foarte bine, să facă orice din plăcere.
Cădem prea ușor în capcana de a ne compara copiii sau de a le impune „binele” cu orice preț. Educația ( nici acasă și nici la școală) nu ar trebui să fie cea de „a-i pune pe calea cea bună” ci de „a-i învăță să-și aleagă calea”. Rolul nostru, al familiei și al școlii, ar trebui să se rezume la a le pune la dispoziție resursele (materiale, intelectuale, morale, experiențele noastre de viață etc) și să le permitem să le folosească atât cât au nevoie.
Pe lângă dorința de a ne școli copiii, intervine și dorința de a ne vedea copiii fericiți sau măcar capabili să nu cedeze psihic, cu atât mai mult acum pe timp de criză, după câteva luni de izolare „pe cameră” majoritatea dintre ei, după vacanțe ratate nu din cauza lor și pe care le-ar fi meritat cu prisosință pentru rezultatele școlare excelente din anul precedent, după zile de naștere nesărbătorite cu prietenii, după frustrările acestor „pierderi” dintr-un an, după slalomuri absurde între mail / aplicații/ grupuri de Wattsap etc. După o perioadă în care au înțeles mai bine decât majoritatea adulților că „nu se poate nimic anul ăsta, doar să purtăm masca, să ne spălăm pe mâini, să stăm în casă”. S-au și obișnuit cu asta, au și acceptat situația. Da, unii dintre ei și-au pierdut motivația, nu mai înțeleg sensul, sunt plictisiți și nu găsesc întotdeauna resursele interioare să fie „prompți” în online. Ce resurse interioare și intelectuale ar putea găsi un copil fără experiență de viață, fără lecturi, fără pasiuni descoperite încă, fără experiențe din alte momente de criză din viața lui? Da, și unii părinți gestionează greu relația cu proprii copii din simplul motiv că nu toți suntem experți în psihologia copilului, nici pedagogi, nici foarte școliți noi înșine. Deci, nu e neapărat „vina” părinților, dragi profesori după cum nu e nici „vina” profesorilor, dragi părinți. Despre „vina” elevilor dacă prin absurd ar pomeni cineva în acest context, ar fi doar un imbecil.
4. Situația de râsu-plânsu, a părinților „atât de implicați” în online încât asistă la toate orele copilului…
Nu numai că asistă, dar mai și corectează și pun la punct profesorul sau, mai rău, maltratează copilul. Acest ultim punct dedicat lui „râsu-plânsu” rămâne deschis pentru pățaniile oricărui profesor, pentru că nu sunt puține, acest material rezumându-se la un „episod trăit deplin și cu savoare” de un cadru didactic la clasa pregătitoare: „ Copilu’ (pregătitoru’ adică) învață să scrie, ghidat online «dă duamna» și asistat de părinteasca atenție și dragoste. Mumă-sa, văzând că odrasla nu reușește în mod repetat să scrie în spațiul indicat «dă duamna», îl îndrumă cu blândețe și răbdare din fundal: «F****-** mor** mă-**! scrie unde a zis duamna, mă!»”…
5. Cum această criză ne dă prilejul de a vedea adevărata față a sistemului de educație
Ar fi un moment bun pentru o analiză reală a școlii românești și acceptarea nevoii de schimbare radicală. Căror nevoi s-a dovedit acum că poate răspunde școala? Cum se raportează ea la elev în momente de criză? Are capacitatea de a forma caractere în orice condiții? Cum oferă șanse egale la educație tuturor elevilor? Are resursă umană de calitate și pune preț pe ea? Este prea rigidă și strict mecanică?
Și, dacă tot stăm mai mult prin case, să medităm la teoria haosului… sau la-nțelesul proverbului evreiesc „ Cine nu are copii, îi educă bine”…
***
Notă (cu sau fără legătură cu subiectul): Și, când mă gândesc că am început anul care acum e pe făraș, vizionând Joker. Acel Joker care a creat isterie în întreaga lume. Care ne-a pregătit anticipat pentru adevărata isterie din întreaga lume. Și toți spectatorii i-am făcut jocul: l-am tratat crezând că noi nu putem fi Joker.
Sau adolescentul bipolar din „Classroom of the elite”, care își camuflează inteligența din instinct de supraviețuire – pentru că ești prea prost ca să-l înțelegi:
Foto: Google
