„La noi, Înălțarea se numește Brâncuși!” (Constantin Noica)
Se împlinesc, astăzi, 148 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncusi, fondatorul sculpturii moderne și unul dintre artiștii marcanți ai secolului al XX lea. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi.
Brâncuși a fost un sculptor cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană, pe care și-l revendică nu numai cultura română, ci și cea franceză sau americană. Totuși, Brâncuși rămâne o dovadă a identității noastre culturale, o personalitate pe care ne-o revendicăm la unison, din simpul motiv că a fost român. Este un simbol care ne unește, indiferent de categoria de vârstă sau statutul nostru social.
Două dovezi eleocvente în acest sens, de dată recentă:
Prima, Expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale” de la Timișoara care a adunat peste 130.000 de vizitatori nu numai din țară, ci și din străinătate. Vizitatori de toate vârstele, care au format cozi imense și au adunat multe ore de așteptare pentru a ajunge „la Brâncuși, acasă la noi, în România” ( cum zicea o doamnă care era la a treia încercare de a intra le expoziție, în ziua când am fost și noi).
(FOTO Expoziția Brâncuși – Timișoara)
A doua, Campania „Brâncuși e al meu” demarată în anul 2016, pentru „Cuminţenia Pământului” , cu scopul strângerii sumei de 6 milioane de euro pentru achiziţia operei lui Constantin Brancuși.
„Cuminţenia Pământului”a fost realizată de Constantin Brâncuși în anul 1907 și aparţine patrimoniului cultural naţional, în categoria Tezaur. Alături de „Sărutul” și „Rugăciunea”, marchează cea mai apreciată perioadă de creaţie a artistului. Este emblema „primelor sculpturi moderne din lume”.
Povestea Domnișoarei Pogany
Brâncuși a creat cinci versiuni ale „Domnișoarei Pogany”, în decurs de 2 decenii: ghipsul inițial datează din anul 1912; el a fost urmat de execuții în marmură și bronz în anii 1913, 1919, 1931 și 1933.
„Domnișoara Pogany I” din anii 1912-1913 există într-o versiune de marmură și 4 versiuni de bronz cu zona părului patinată. Una dintre aceste versiuni în bronz se găsește la Museum of Modern Art (MoMA) din New York.
Este socotită de critici drept unul dintre cele mai celebre și cutezătoare portrete ale secolului al XX-lea. Opera reprezintă o nouă concepție a portretului. Figura de o delicatețe extraordinară, cu ochi enormi ca de libelulă, este în același timp un portret și efigia unei frumuseți încărcate de mister. Asemănarea cu fotografia pictoriței Margit Pogany este frapantă. Aceasta a vizitat atelierul lui Brâncuși în 1910 sau 1911, iar după război s-a stabilit în Australia.
„Domnișoara Pogany II” din 1919 este făcută din marmură cu vinișoare, fixată pe un soclu de piatră, care la rândul lui e așezat pe trei socluri de lemn. Se află la Muzeul de Artă Modernă din Paris.
„Domnișoara Pogany III” din 1931 este executată în marmură albă pe un soclu de calcar și lemn de stejar.[4] Este ultima variantă în marmură. Nici acum Brâncuși nu renunță la mâini, deși sunt sculptate într-un relief mai puțin adânc. Ochii dispar, fiind sugerați numai de arcada sprâncenelor. Portretul capătă o înfățișare mai nobilă, mai austeră. Dan Grigorescu scria:
„…Ochii aduc aminte de ochii Precistelor zugrăvite pe vechi icoane de tradiție bizantină. Părul modelului este strâns deasupra grumazului într-un coc dublu spiralat, ca un fel de mere de aur, iar pe gâtul ce coboară prelung, mâinile, alungite ca doi lujeri, se odihnesc într-un gest caracteristic. De o individualitate unică, portretul, asemănător modelului, degajă într-adevăr o vrajă halucinantă.”
În fine, „Domnișoara Pogany IV” din 1933 este din bronz lustruit și are un soclu de piatră plasat pe un soclu de lemn. Este o versiune în bronz a variantei sculptate în 1919. Despre această operă Brâncuși spunea:
„Probabil că pot să mă gândesc la o interpretare încă mai bună. Cine poate spune că o operă de artă e terminată?”
„Domnișoara Pogany” I și III (din 1912 și respectiv 1931) se află la Philadelphia Museum of Art din Philadelphia, Pennsylvania, SUA.
„Mademoiselle Pogany III”, atribuită lui Constantin Brâncuși, este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale artistului. Istoria acestei lucrări a devenit o legendă. Persoana portretizată este o tânără de origine maghiară care a călătorit la Paris pentru a studia pictura, Margit Pogany, iar într-o cafenea din capitala Franței îl cunoaște pe Brâncuși, în 1910.
Treptat, cei doi s-au cunoscut mai bine, iar vizitele la atelierul pictorului român au devenit din ce în ce mai dese. Într-una dintre acele întâlniri din atelierul său, ea i-a cerut un portret, iar Brâncuși l-a realizat, din decembrie 1910 până în ianuarie 1911, timp în care tânăra era la Paris pentru studii de artă. Schițele de lut pe care le-a făcut pentru a finaliza lucrarea, au fost distruse in situ, dar multe dintre desenele pe care Brîncuși le-a realizat au supraviețuit. Odată ce tânăra s-a întors în Ungaria, Constantin Brâncuși a început să sculpteze, din memorie, portretul capului de marmură.
Pornind de la portretul lui Margit Pogany, artistul a realizat mai multe versiuni diferite timp de 20 de ani.
O variantă a celebrei sculpturi „Domnisoara Pogany”, realizata in 1913 de Constantin Brancusi, afost disputată în trei procese la New York, Oslo și Paris, conform The New York Times.
Expoziția Brâncuși era deja deschisă în Timișoara de mai multă vreme. Prieteni, colegi îmi povestesc despre ea. Firește, câți oameni, atâtea reacții. Nu m-am repezit să o vizitez, așa cum nu mă reped să citesc un roman despre care se vorbește mult sau să văd un film despre care se spune că a cucerit publicul. De data asta, negrăbirea a însemnat așteptarea unui moment prilenic: acela al tihnei, al ieșirii din rutina zilei, al pregătirii ființei pentru întâlnirea cu altceva. Tot așa cum nu poți citi Dostoievski între timp: în timp ce mai faci și altceva. Vii de la cumpărături și mai citești 10 pagini din roman, ca după o jumătate de oră să pregătești prânzul și apoi să-ți faci siesta cu încă 10 pagini, sperând să nu adormi…
Diferența dintre percepția unui obiect oarecare (văd aici un scaun, o mașină, un om…) și percepția cuprinsă în receptarea artistică e de la pământ la cer… sau chiar mai sus.
Creația artistică (un tablou, un film adevărat, un roman mare) nu solicită doar o parte a ființei tale (o privire, un gest aruncat la repezeală), ci te solicită cu totul. Această prezență „egoistă” a ei în fața ta, care-ți cere atenția completă, toate simțurile și întreg timpul, vine din caracterul ei cu totul special, de altceva, ivit pe lumea asta dintr-un alt nivel de realitate.
Lucrul acesta poate fi cu adevărat înțeles nu răsfoind un album de artă, ci respirând aerul pe care-l emană, să zicem un tablou. Îl știam pe William Turner (unul dintre pictorii preferați) din albulul de artă aflat de mulți ani în bibliotecă, iar mai apoi din imaginile de pe internet… Însă printr-un fericit concurs de împrejurări, am avut o oră (doar!) la dispoziție de vizitat un celebru muzeu de artă ce adăpostea creații ale acestui pictor. Aici epocile artistice și pictorii aferenți erau așezați pe etaje, semn clar că aveai nevoie de cel puțin o zi să treci printre toate. Disperarea – generată de lipsa de timp – m-a determinat la o alegere dureroasă, dar care s-a dovedit benefică până la urmă. În tabelul de la parter, unde erau înșirate epocile și pictorii, l-am căutat pe Turner și m-am dus doar la etajul cu picturile lui. Atunci am înțeles cu adevărat un alt rol funcțional al băncilor din muzeele mari. Ele nu sunt doar locuri de odihnă, atât de necesare, totuși, cât unghiuri de contemplare în tihnă a ceea ce se înfățișează înaintea ochilor.
Partea întunecată a creației (binecunoscutul Naufragiu, 1805) contrabalansează cu tablourile înfățișând peisaje inundate de o lumină suprafirească. Dacă te așezi pe o bancă aflată în fața unui asemenea tablou, simți cum lumina aceea mai degrabă estompată decât strălucitoare, blândă și îngăduitoare, te învăluie în așa fel încât nu mai vrei să pleci, ci să evadezi în acea altă lume care se deschide în fața ta ca o caldă invitație…
N-am luat bilet online la expoziția Brâncuși. Am așteptat vacanța, timp al tihnei, când ritmurile zilei curg altfel…
Am plecat spre Timișoara cu dorința trăirii unei aventuri, a călătoriei în care nu știi ce te așteaptă. Într-adevăr, la zece și jumătate, în fața muzeului ne aștepta o coadă la bilete aproape cât strada. Stăm, ce să facem, în speranța că vom prinde bilete și nu va trebui să ne întoarcem a doua zi, cum speculau voci din jurul nostru. Oamenii (veniți din toate părțile țării sau ale lumii) stăteau cuminți, fără să se înghesuie, cu acea răbdare care sugera că ar fi în stare să aștepte oricât va fi nevoie ca să intre. Ce deosebire de cozile de la cinematograf sau alte feluri de cozi…. O eleganță care amintea de vremurile bune sau, în orice caz, de acea pătură aristocratică (nu în sensul social al cuvântului) pe care o simți din ce în ce mai mult pe cale de dispariție în lumea în care trăim…
După vreun ceas – prima surpriză: nu vom intra de îndată ce ajungem la coadă. Biletele sunt un fel de programare pentru după ora prânzului. Așadar obținem în cele din urmă biletele, după cam un ceas și jumătate de stat la coadă, și ne programăm să intrăm pe la 15.30. În Timișoara ai ce face preț de trei ceasuri, așa că nu disperăm. E vacanță și-n fiecare clipă care curge găsești prilej de bucurie. Sorbitul unei cafele într-un loc chiar aglomerat devine el însuși prilej de contemplare. Așa că totul face parte dintr-un scenariu construit ad-hoc, menit să pregătească „marea intrare”…
Ajungem mai repede, de teamă să nu fie prea târziu… Toate lucrurile inutile (inclusiv hainele groase de iarnă) sunt îndepărtate la garderobă, ca să nu incomodeze. Toată ființa e pregătită, și în acest fel, pentru o călătorie aparte…
La intrare afli toate regulile pe care trebuie să le păzești ca pe tablele lui Moise… Și dintr-o dată, simți că ai trecut un prag.
Intri într-o lume cam întunecată, în care plutesc, parcă în aer, luminate timid, celebrele creații. Aud voci care șoptesc negativ despre acest întuneric care, pare, într-adevăr, cam supărător. Se vorbește în șoaptă, ca într-o catedrală. Nimeni nu vrea să tulbure tihna contemplativă a celuilalt, dar nici Peștele care acum parcă se desprinde de pe soclu și riscă de alunece în apă sau intimitatea celor doi cuprinși de îmbrățișarea Sărutului…
Apropierea de fiecare sculptură se face ca un dans: pașii când se apropie, pentru că ochii vor să sesizeze detaliie, tehnica, fața, spatele, lateralul – toate dimensiunile posibile; când se depărtează, ca să încerce să intuiască, nu cu ochii fizici, ci cu ochiul minții și al sufletului – ideea. Apoi ființa rămâne în contemplare sau mai degrabă în mirare: prin ce miracol ideea abstractă poate căpăta trup? Și asta până într-acolo încât amestecul de suferință și inocență fac supliciul atât de insuportabil încât ai impresia că din materia aceea cioplită cu îndemânare se va isca în secunda următoare un țipăt sfâșietor… Sau că sărutul n-a cuprins nicidată mai multă tandrețe… Sau că niciodată rugăciunea n-a fost surprinsă într-un gest mai clar de abandon și adorare… Și că, dacă n-ai știut vreodată să te rogi, pentru că nu te-a învățat nimeni, n-ai decât să îngenunchezi acolo, lângă piatra aceea aplecată cuminte spre ceea ce e cu mult deasupra ei, ca să simți fiorul transcendeței deasupra creștetului tău…
Partea minunată a unei creații geniale e aceea că poate fi receptată și cu un minimum de cunoștințe teoretice, de natură estetică. Nu știu câți dintre cei care vor fi vizitat muzeul aveau cunoștințe artistice depline, chiar dacă ele s-ar rezuma la creațiile lui Brâncuși. Un iubitor de artă nu e doar acela care face din cercetarea artistică o profesie. Ci orice om care știe, mai exact simte, că arta îi poate oferi ceva nicăieri de găsit în altă parte: rostul unei lumi mai bune și crezul în ea. Dar, mai ales, așezat acolo, în imaginea picturală sau în densitatea pietrei, ca într-o oglindă, chipul său mai adânc, neștiut…
Constantin BRÂNCUȘI, cel născut la Hobița, lângă Târgu-Jiu, în 1876, ajunge la Paris pentru studii (1905), unde-și desăvârșește activitatea artistică. Era autorul celebrelor opere de artă din Târgu-Jiu (Poarta sărutului, Masa Tăcerii, Coloana Infinitului), la care a adăugat alte câteva sculpturi de valoare universală (Sărutul, Domnișoara Pogany, Rugăciune, Pasărea măiastră). În 1957, este înmormântat la Paris (Montparnasse), acolo unde se regăsesc mormintele a altor câțiva nativi români: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Tristan Tzara.
Statuia Sărutul (evaluată la peste 50 mii euro) veghează pe un soclu în cimitirul Montparnasse la căpătâiul tinerei prințese ruse Tania: „Într-un colț oarecum îndepărtat al cimitirului Montparnasse, există un mormânt foarte original. Este împodobit cu o sculptură erotică care descrie un cuplu gol, bărbat și femeie, care stau față în față, buze lipite de buze, în extazul iubirii absolute. Această lucrare foarte frumoasă, intitulată „Kiss”, este semnată de marele sculptor român Constantin Brâncuși. Este dedicată unei tinere ruse, Tatiana Rakoska, care s-a sinucis”.
Scriitoarea pariziană, SOPHIE BROCAS, a scris romanul La Baiser (2019, ed. Julliard, 305 pagini), inspirat din odiseea unui motiv literar și a unui proces artistic. Fiind vorba de Constantin Brâncuși, am comandat cartea, iar editura mi-a expediat-o foarte repede contra sumei de 20 euro un exemplar, pe care l-am citit și adnotat în proximul week-end. Textul provoacă o lectură dinamică, având elemente diverse întinse ca ancore lectorului: dialog incitant, jurnal intim, micro-biografie, caracterizări, împletiri narative, descrieri, ecouri artistice și evenimente publice.
Dincolo de câteva fantazări scriitoricești, autoarea (aflată la cel de-al treilea roman) depășește pretextul – întreținut de analiza dreptului de proprietate asupra sculpturii, aflată în Cimitirul Montparnasse – insistând pe identificarea sentimentelor reciproce încropite între model și artist în realizarea acestei superbe opere de artă. Personajele sunt Tania și Brâncuși. „Este dedicată unei tinere ruse, Tatyana Rachewskaya, care s-a sinucis”, spunea B. Pivot, de la Academia Goncourt într-o cronică.
Cine este inspiratoarea și de ce s-a sinucis la 23 de ani? Ce a determinat-o pe autoare să vadă, în sculptură, „cum se învinge moartea, celebrând frumusețea, iubirea, femeia?”
Conform unor realități istorice, Tania este o tânără aristocrată rusă, nepoata lui Lev Tolstoi, care ajunge la Paris pentru studii de medicină, dar e un fel de exil datorită convingerile sale rebele. Aici frecventează lumea artistică, unde îl cunoaște pe C. Brâncuși, care-i propune să-i fie model pentru o sculptură: Brâncuși m-a dit: „Tania, voudriez-vous poser pourmoi? Il y a dans votre regard une joie mélancolique que j”aimerais capter.” Dragostea înfiripată între prințesa rusă și artistul din Carpați se sfârșește tragic: gravidă, tânăra de 23 de ani este ignorată de sculptor în favoarea altei muze, unguroaica M. Pogany, se sinucide, lăsând un jurnal, un superb alean sentimental al relației sale cu artistul. Pomenind de Domnișoara Pogany (căreia Brâncuși îi omagiază trupul spiritual în 19 sculpturi, între care cea din 1912, realizată în marmură și care crește valoarea muzeul din Philadelphia), chipul sculptat al acesteia este „o metaforă sculpturală”, având model o fermecătoare odeliscă, unguroaica Margit Pogany, care i-a îmbogățit viața sentimentală două decenii. Să trecem la prințesa din spița terevnei muscovite.
Iată cum îl vede, în 1910, tânăra prințesă rusă, cf. jurnalul lui Tania: „homme des bois. Il en a l”obscurité, le calme, la simplicité rustique en même temps que la puissance contenue. Il doit avoir près de quarante ans”. Avea „sprâncenele groase ca o linie de cărbune gras, părul dens ca un câmp de grâu în primăvară, barba stufoasă ca un copac sălbatic. Nasul este lung și drept în felul unui profil de medalie grecească. Mâinile sunt mari și dure ca cele ale unui țăran.”
Acceptă să-i fie model – deci muză – și iată momentul primei întâlniri: „Aștept cu nerăbdare mângâierile sale și săruturile lui. Degetele îmi mângâie pielea, apoi le coboară și-mi întăresc sfârcurile, punându-și sărutul pe sânii mei. Mâna lui mi-a atins coapsele și a alunecat spre sexul meu”. Apoi, „am descoperit, scrie Tania doritoare, coapsele aspre ale iubitului meu” etc. A fost prima îmbrățișare, finalizată prin, pentru Tania, prima experiență erotică, descrisă astfel: „Mais son regard plein de passion qui m”enchaînait à lui, yeux à yeux, lèvres à lèvres, ventre à ventre, sexe dans sexe” (jurnal, 24 iunie 2010) (imaginea descrisă în cuvinte a ceea ce exprimă prin marmură artistul). Dar, mărturisește femeia, Brâncuși „mi-a prins sufletul înainte de a-mi poseda corpul”. În timpul ședințelor de convertire a pietrei în artă, cei doi se apelează cu Toto și Tutu, iar adeseori Artistul îi povestește despre viața sa din țara natală: „Brâncuși îmi spune din nou despre Carpații din copilărie. Stelele, apa curgătoare a râurilor, șoaptele copacilor când vorbesc unii cu alții, suspinurile pământului. Aceasta este ceea ce îi hrănește arta: căutarea simplității, a frumuseții pure, însăși esența vieții.”
A fost o dragoste intensă, care s-a plăsmuit în piatra ce avea să devină stelă funerară. Sărutul morții, sărutul de unire a dragostei în moarte, asemenea motivului morții din dragoste al Julietei. Iar dacă privim sculptura Sărutul, suntem predispuși la o emoție artistică deplină, observând semnificația simplă, dar profundă a îmbrățișării, asupra căreia chiar Silvie Brocas atrage atenția, prin intermediul unui personaj: „Iubiții sunt în întregime nuduri, strâns înrădăcinați și fuzionați unul în celălalt. Brațele lor se înconjoară cu blândețe, fără presiune și fără exces… Ei sunt acolo, frunte în frunte, nas lângă nas, buze împreunate în buze. E un sărut uriaș și o iubire absolută, e evident un act sexual inocent și intens”. Iar într-un caiet, Brâncuși mărturisește, deopotrivă în cuvinte, îndrăgostirea sa de muză: „Tania, cea minunată, cea pură, bucuroasă, atât de vie! Scurta ta existență pe pământ, lumina aprinsă pe care ai vărsat-o în jurul tău trebuie să păstreze o urmă veșnică. Poate ne vindecă”.
Piatra de calcar, însuflețită de o asemenea iubire, devine simbol al triumfului vieții asupra morții, având înalta semnificație a puterii depline a dragostei împărtășite. Sărutul brâncușian, așezat pe mormântul Taniei, surprinde momentul de înflăcărare a două corpuri contopite într-o totală îmbrățișare, moment de fericire pură, tandră și fără sfârșit.
Pe mormântul Prințesei, în loc de cruce, se regăsește o stelă funerară simbolizând un sărut absolut, sărutul vieții și al morții. Artistul însuși a înserat următoarele două epitafuri: Tatiana, née le 6 avril 1887. Morte le 22 novembre 1910 – Chère, aimable, chérie și Tatiana, née le 6 avril 1910, endormie le 22 novembre 1887. Chérie, adorée, éblouissante.
Aceasta e frumoasa poveste de iubire, reală și cu ușoare fantazări, prezentată de Sophiei Brocas. E omagiul adus iubirii, evocată, în finalul romanului, prin două versuri ale poetului Rainer Maria Rilke: „A iubi este să devii o lume/ O lume în sine pentru celălalt”.
O ultimă precizare: între iubirile lui Brâncuși, identificate de biografii acestuia, nu figurează Tania, fiind, prin urmare, un personaj literar, sinteză a celorlalte muze (principese, baronese, dansatoare celebre, cântărețe, miliardare, aristocrate).
Procesul drepturilor funerare, al revendicatorilor de proprietăți artistice din spațiile publice, precum și a șmecheriilor avocățești aparțin istoriei și justiției. Viața artistică a lui Brâncuși, a bărbatului care-și alimentează starea emoțională și puterea de creație cu experiențe intense etc., e singurul subiect literar al cărții. Prin acest roman, statuia Sărutul a lui Brâncuși capătă respirație și, prin prospețimea semnificației, valoare artistică și măreție mistică. Sophie Brocas a reconstruit un omagiu deplin artistului român din Hobița, aducându-l în actualitate cu intensele sale trăiri sentimentale, cu puternica sa emoționalitate creatoare, cu spiritul său genial și virtuțile talentului său estetic. E un text superb pentru îndrăgostiți și pentru plăcerea omului de a se jerti pentru iubire.
I. EXPOZIȚIE GRANDIOASĂ CONSTANTIN BRÂNCUȘI LA MOMA (MUZEUL DE ARTĂ MODERNĂ)
Anunțată încă de la intrare, cu 11 din cele mai cunoscute SCULPTURI, cu 10 TABLOURI CU FOTOGRAFII ale marelui artist și ale operelor sale, dar și cu o CARTE editată cu acest prilej (pe care nu am rezistat să nu o cumpăr), care prezintă 10 lucrări bineștiute (Măiastra,1910-12; Mlle Pogany, 1913; Endless Column, 1918; The Newborn, 1920; Socrates, 1922; The Cock, 1924; Young Bird, 1928; Fish, 1930; Blond Negress ll, 1933; BIRD in Space, 1941), cu un CATALOG oferit gratuit, care prezintă succint viața și opera marelui sculptor dar și cu DOCUMENTE INEDITE, pe care rar ai prilejul să le vezi: Catalogul din 1913 al Asociației Pictorilor și Sculptorilor la prima Expoziție Internațională de artă modernă și o Fotografie a acesteia, în care poate fi văzută Domnișoara Pogany; Aforisme ale lui Brâncuși; Scrisori și Adrese originale. Un rarisim privilegiu de a rămâne multă vreme pironiți întru venerația marelui sculptor, care a marcat un moment istoric în dezvoltarea artei moderne.
II. PIESE DE TEATRU
Încă din studenție scriu neîntrerupt despre teatru, așa că nu a fost o problemă să optez pentru 3 reprezentații din cele 105 Teatre de pe Broadway:
1. REGELE LEAR (Cort Theatre), cu Glenda Jackson, deținătoare a 2 premii Oscar, interpretându-l copleșitor, la cei 82 de ani, pe Lear, într-un spectacol de 3 ore și jumătate, ce ar trebui studiat in Universitățile de teatru, ca lecții „pe viu” despre arta actorului;
2. Este interesant să urmărești aceeași piesă , interpretată la București (Teatrul Național) și la New York (Roundasout Theatre Company). Este vorba despre piesa TOȚI FIII MEI de Arthur MILLER. Când ești un mare actor NU are importanță țara sau Teatrul ci doar înalta vibrație în plan artistic. Și totuși o mențiune specială pentru actrița Annete Bening, deținătoare a 2 Globuri de aur și de 4 ori nominalizată la premiile Oscar;
3. Piesa HILLARY ȘI CLINTON (cu o durată de 1 oră și 20 de minute), foarte la modă și extrem de aplaudată la Golden Theatre, cu Laurie Metcalf și John Lithgow, în rolurile principale.
III. SPECTACOLE DE MUSICAL
Chicago (Ambassador Theatre) și Pretty Woman (Nederlander Theatre), spectacole în manieră tradițională, cu dans, cu siropoase cântece, cu mult „sclipici” și cu ingrediente, care au consacrat acest gen ce nu trebuie considerat facil, ci un ALTFEL de teatru.
IV. THE METROPOLITAN OPERA
1. DON GIOVANNI, un spectacol monumental, de aproape 4 ore, care a fost gândit de regizor ca o desfășurare pe trei nivele, intr-un context scenografic excepțional, în care muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart ne învăluia într-un mod special;
2. TRAVIATA, unul din cele trei spectacole care îl omagiază pe PLACIDO DOMINGO la 50 de ani de colaborare cu această prestigioasă instituție. O expoziție „Placido Domingo, 50 de ani la „Met Opera“ reunește fotografii din spectacolele interpretate de marele artist, de-a lungul anilor, expoziție prefațată de un uriaș tablou în ulei al acestuia. Un omagiu adus unui uriaș artist al scenei lirice!
În mod sigur, ar trebui și noi să ne elogiem continuu marile valori, care înfruntă, întotdeauna, privirile severe ale timpului. Când ne referim la valorile de anvergură nu are importanță nici țara și nici continentul. Este important să le considerăm puncte de reper ale patrimoniului artistic universal.
