PAGINĂ DE JURNAL DINTR-O EXPOZIȚIE: AER RESPIRAT LÂNGĂ BRÂNCUȘI

Expoziția Brâncuși era deja deschisă în Timișoara de mai multă vreme. Prieteni, colegi îmi povestesc despre ea. Firește, câți oameni, atâtea reacții. Nu m-am repezit să o vizitez, așa cum nu mă reped să citesc un roman despre care se vorbește mult sau să văd un film despre care se spune că a cucerit publicul. De data asta, negrăbirea a însemnat așteptarea unui moment prilenic: acela al tihnei, al ieșirii din rutina zilei, al pregătirii ființei pentru întâlnirea cu altceva. Tot așa cum nu poți citi Dostoievski între timp: în timp ce mai faci și altceva. Vii de la cumpărături și mai citești 10 pagini din roman, ca după o jumătate de oră să pregătești prânzul și apoi să-ți faci siesta cu încă 10 pagini, sperând să nu adormi…

Diferența dintre percepția unui obiect oarecare (văd aici un scaun, o mașină, un om…) și percepția cuprinsă în receptarea artistică e de la pământ la cer… sau chiar mai sus.

Creația artistică (un tablou, un film adevărat, un roman mare) nu solicită doar o parte a ființei tale (o privire, un gest aruncat la repezeală), ci te solicită cu totul. Această prezență „egoistă” a ei în fața ta, care-ți cere atenția completă, toate simțurile și întreg timpul, vine din caracterul ei cu totul special, de altceva, ivit pe lumea asta dintr-un alt nivel de realitate. 

Lucrul acesta poate fi cu adevărat înțeles nu răsfoind un album de artă, ci respirând aerul pe care-l emană, să zicem un tablou. Îl știam pe William Turner (unul dintre pictorii preferați) din albulul de artă aflat de mulți ani în bibliotecă, iar  mai apoi din imaginile de pe internet… Însă printr-un fericit concurs de împrejurări, am avut o oră (doar!) la dispoziție de vizitat un celebru muzeu de artă ce adăpostea creații ale acestui pictor. Aici epocile artistice și pictorii aferenți erau așezați pe etaje, semn clar că aveai nevoie de cel puțin o zi să treci printre toate. Disperarea – generată de lipsa de timp – m-a determinat la o alegere dureroasă, dar care s-a dovedit benefică până la urmă. În tabelul de la parter, unde erau înșirate epocile și pictorii, l-am căutat pe Turner și m-am dus doar la etajul cu picturile lui. Atunci am înțeles cu adevărat un alt rol funcțional al băncilor din muzeele mari. Ele nu sunt doar locuri de odihnă, atât de necesare, totuși, cât unghiuri de contemplare în tihnă a ceea ce se înfățișează înaintea ochilor.

Partea întunecată a creației (binecunoscutul Naufragiu, 1805) contrabalansează cu tablourile înfățișând peisaje inundate de o lumină suprafirească. Dacă te așezi pe o bancă aflată în fața unui asemenea tablou, simți cum lumina aceea mai degrabă estompată decât strălucitoare, blândă și îngăduitoare, te învăluie în așa fel încât nu mai vrei să pleci, ci să evadezi în acea altă lume care se deschide în fața ta ca o caldă invitație…

N-am luat bilet online la expoziția Brâncuși. Am așteptat vacanța, timp al tihnei, când ritmurile zilei curg altfel…

Am plecat spre Timișoara cu dorința trăirii unei aventuri, a călătoriei în care nu știi ce te așteaptă. Într-adevăr, la zece și jumătate, în fața muzeului ne aștepta o coadă la bilete aproape cât strada. Stăm, ce să facem, în speranța că vom prinde bilete și nu va trebui să ne întoarcem a doua zi, cum speculau voci din jurul nostru. Oamenii (veniți din toate părțile țării sau ale lumii) stăteau cuminți, fără să se înghesuie, cu acea răbdare care sugera că ar fi în stare să aștepte oricât va fi nevoie ca să intre. Ce deosebire de cozile de la cinematograf sau alte feluri de cozi…. O eleganță care amintea de vremurile bune sau, în orice caz, de acea pătură aristocratică (nu în sensul social al cuvântului) pe care o simți din ce în ce mai mult pe cale de dispariție în lumea în care trăim…

După vreun ceas – prima surpriză: nu vom intra de îndată ce ajungem la coadă. Biletele sunt un fel de programare pentru după ora prânzului. Așadar obținem în cele din urmă biletele, după cam un ceas și jumătate de stat la coadă, și ne programăm să intrăm pe la 15.30. În Timișoara ai ce face preț de trei ceasuri, așa că nu disperăm. E vacanță și-n fiecare clipă care curge găsești prilej de bucurie. Sorbitul unei cafele într-un loc chiar aglomerat devine el însuși prilej de contemplare. Așa că totul face parte dintr-un scenariu construit ad-hoc, menit să pregătească „marea intrare”… 

Ajungem mai repede, de teamă să nu fie prea târziu… Toate lucrurile inutile (inclusiv hainele groase de iarnă) sunt îndepărtate la garderobă, ca să nu incomodeze. Toată ființa e pregătită, și în acest fel, pentru o călătorie aparte…

La intrare afli toate regulile pe care trebuie să le păzești ca pe tablele lui Moise… Și dintr-o dată, simți că ai trecut un prag.

Intri într-o lume cam întunecată, în care plutesc, parcă în aer, luminate timid, celebrele creații. Aud voci care șoptesc negativ despre acest întuneric care, pare, într-adevăr, cam supărător. Se vorbește în șoaptă, ca într-o catedrală. Nimeni nu vrea să tulbure tihna contemplativă a celuilalt, dar nici Peștele care acum parcă se desprinde de pe soclu și riscă de alunece în apă sau intimitatea celor doi cuprinși de îmbrățișarea Sărutului… 

Apropierea de fiecare sculptură se face ca un dans: pașii când se apropie, pentru că ochii vor să sesizeze detaliie, tehnica, fața, spatele, lateralul – toate dimensiunile posibile; când se depărtează, ca să încerce să intuiască, nu cu ochii fizici, ci cu ochiul minții și al sufletului – ideea. Apoi ființa rămâne în contemplare sau mai degrabă în mirare: prin ce miracol ideea abstractă poate căpăta trup? Și asta până într-acolo încât amestecul de suferință și inocență fac supliciul atât de insuportabil încât ai impresia că din materia aceea cioplită cu îndemânare se va isca în secunda următoare un țipăt sfâșietor… Sau că sărutul n-a cuprins nicidată mai multă tandrețe… Sau că niciodată rugăciunea n-a fost surprinsă într-un gest mai clar de abandon și adorare… Și că, dacă n-ai știut vreodată să te rogi, pentru că nu te-a învățat nimeni, n-ai decât să îngenunchezi acolo, lângă piatra aceea aplecată cuminte spre ceea ce e cu mult deasupra ei, ca să simți fiorul transcendeței deasupra creștetului tău…

Partea minunată a unei creații geniale e aceea că poate fi receptată și cu un minimum de cunoștințe teoretice, de natură estetică. Nu știu câți dintre cei care vor fi vizitat muzeul aveau cunoștințe artistice depline, chiar dacă ele s-ar rezuma la creațiile lui Brâncuși. Un iubitor de artă nu e doar acela care face din cercetarea artistică o profesie. Ci orice om care știe, mai exact simte, că arta îi poate oferi ceva nicăieri de găsit în altă parte: rostul unei lumi mai bune și crezul în ea. Dar, mai ales, așezat acolo, în imaginea picturală sau în densitatea pietrei, ca într-o oglindă, chipul său mai adânc, neștiut…

(Foto: Daniela Flueraș)

Citește și: ANDREI MOCUȚA – PORTRET AL ARTISTULUI ÎN PLINĂ FORȚĂ CREATOARE