Continuăm prin acest articol seriile de dialoguri cu oamenii mai mult sau mai puțin știuți ai Aradului. Există în jurul nostru oameni „de succes”. Această sintagmă trebuie mereu contextualizată social și cultural (axiologic). De regulă, ceea ce e de succes se vede, iese în evidență. Astăzi (și cam ca întotdeauna) succesul e măsurat mai ales printr-o anumită poziție în plan politic sau prin situarea într-un top al achizițiilor materiale. Un succes altfel (de altă natură) e aproape de neconceput sau, mai exact de neacceptat azi de către majoritatea dintre noi.
Celebrul film Agonie și extaz (ecranizare după la fel de celebrul roman al lui Irving Stone) așază extrem de inspirat, în scene de mare tensiune dramatică, pe talere diferite ale balanței, dar care se echilibrează mereu sub povara genialității, două ipostaze diferite ale ei: cea politică și cea artistică. Această strategică (în plan artistic, și nu numai) așezare sugerează o indecizie în privința „măsurării” greutății valorice: care dintre cele două capete ale balanței atârnă mai greu? Echivalența între geniul politic (care se sacrifică prin luptă) și a celui artistic care se sacrifică prin creație (ne amintim că vopseaua culorilor folosite pentru pictarea tavanului Capelei Sixtine aproape îl orbește pe artist) poate fi cu greu depășită prin stabilirea vreunei întâietăți între cele două aspecte ale genialității.
Dacă genialitatea politică era atunci o realitate, azi puterea politică e cel mai adesea o realitate (cu precizarea că ele nu sunt nicidecum echivalente). În schimb, în ce privește valoarea creației artistice, în afară de criteriul estetic (dar, oricum, ce e sub acest nivel nici nu se publică!), doar timpul poate reprezenta un factor decisiv.
Cu aceste gânduri am inițiat dialogul cu foarte tânărul și poate prea puțin cunoscutul pe plan local (după zicala că nimeni nu e profet în țara lui) scriitor arădean Andei Mocuța. La cei (doar!) 38 de ani ai săi, Andrei Mocuța are o activitate impresionantă pe plan literar: creație literară (poezie și proză), studii și articole (recenzii, cronică de film, în reviste locale și naționale). Totodată este membru în comisiile locale și naționale ale concursurilor de creație literară. La nivel local e cunoscut mai ales prin contribuțiile la Revista Arca, dar și printr-o rubrică specială – Critic Guest – inițiată în cadrul ziarului Critic Arad). Andrei Mocuța nu este doar un scriitor care scrie, ci unul despre care se scrie – iar dintre numele celor care se înscriu în această incredibil de lungă listă e suficient să menționăm doar două: Nicolae Manolescu și Irina Petraș. Și, poate cel mai important, Andrei Mocuța este, din 2016, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Am folosit drept pretext al acestui dialog faptul că, relativ recent, Editura Humanitas a găzduit ultima apariție artistică a scriitorului: romanul Transfer, despre care recenziile nu au întârziat să apară.
J.F.: Să începem cu o întrebare provocatoare: cum se simte cineva – scriitorul, în acest caz (și îndrăznesc să spun iar, la o vârstă de-a dreptul obraznică dacă o raportăm la o activitate literară deja consacrată!) atunci când se află, dacă nu în centrul atenției, măcar cu mulți ochi îndreptați asupra lui. Ochi critici, evident!
A.M.: Dacă tot am circumstanțele vârstei obraznice, vă răspund direct: scriitorul se simte ca peștele-n apă. Pe principiul simplu de a deschide gura doar atunci când ai cu adevărat ceva de spus. În cazul meu, de a scrie atunci când simt că am ceva de transmis. Eviți multe critici respectând acest proces. M-am ferit mereu de grafomanie, am avut norocul de a crește cu lecturile potrivite și am învățat mult de la alții să tac atunci când trebuie. Nu am scris niciodată sub imboldul presiunii de a mai scoate musai o nouă carte și chiar și așa ele s-au adunat. Când privesc în urmă, nu-mi vine să cred cât de multe. Pentru un scriitor e mult mai important să știe când să nu scrie, să nu forțeze „muza” când e total lipsit de inspirație, căci atunci cu siguranță ochii critici se vor îndrepta asupra lui fără întârziere. Aud că unii autori, consacrați chiar, au un program zilnic de creație, scriu un anumit număr de pagini pe zi. Pentru mine e nefiresc acest proces, nu funcționează, mi-aș pierde astfel vocea cu totul.
J.F.: Cu siguranță, apariția ultimului roman în cadrul unei edituri prestigioase și extrem de selective reprezintă un moment înalt pe panta, sperăm, evolutivă și pe mai departe, a creației dumneavoastră. Cum vă raportați ca scriitor la acest moment?
A.M.: Așa cum spuneam într-un alt interviu, e un moment pe care l-am visat încă din liceu. În recentul meu roman, „Transfer”, apărut la Humanitas, povestesc și despre ieșirile noastre cu clasa de filologie la cinematograful dezafectat de la teatrul vechi. Nu am ars niciodată etapele, din simplul motiv că nu știu să o fac și așa am fost educat. Faptul că mi-a apărut o carte la o editură prestigioasă e tot rezultatul firesc al drumului pe care l-am ales și parcurs cu răbdare. Nu e prima editură „mare” unde public, am debutat până la urmă în urma unui concurs exigent și extrem de selectiv la Editura Cartea Românească și pe parcurs cărțile mele au apărut și la Paralela 45, una dintre ele chiar o traducere dintr-un poet american.
J.F.: Am înțeles că în familia dumneavoastră există deja o tradiție a scrisului, pe care o continuați la modul elegant. Cum vă raportați la această tradiție?
A.M.: Am înțeles la ce vă referiți, dar să știți că tradiția scrisului există în familie înainte de tatăl meu. Și bunicul Gheorghe, tatăl lui, a compus versuri pe front și în tren, în timp ce era transportat spre Viena ca să fie tratat în urma unei răni de război. Există un episod despre bunicul Gheorghe în recentul meu roman de la Humanitas, pentru curioși. Sigur, tatăl meu a fost primul scriitor „profesionist” din familie, cel puțin pe plan local numele Gheorghe Mocuța este unul cunoscut. Și nu numai. Reputatul critic bucureștean Ion Bogdan Lefter l-a remarcat pe tatăl meu în urmă cu ceva ani și scria despre el așa: „Vasăzică, poezie bună se poate scrie nu numai la București, Iași sau Cluj, ci și la Arad sau la Curtici.” Mă bucur că duc la rândul meu mai departe tradiția și sunt un nume cunoscut pe scena literară. Am un singur regret legat de tatăl meu: acela că nu a reușit să se facă mai vizibil pe piața de carte, pe măsura talentului său de poet, traducător și critic literar, că nu a reușit să publice la edituri de prim plan. Mulți scriitori români mai puțin talentați sunt mai cunoscuți decât el fiindcă au avut parte de un marketing mai bun. Pe de altă parte, în urmă cu 20-25 de ani era greu să publici din marginea țării o carte la Humanitas. Astăzi editurile importante au o altă deschidere chiar și față de tinerii scriitori aspiranți. Se și publică mult mai mult, dar în mod paradoxal se citește mai puțin decât atunci. Așadar, legat de șansa mea de a-mi vedea romanul în vitrina librăriilor, cred că e vorba de o lege a compensației pentru toate rigorile vremurilor suportate de tatăl meu. Măcar e și el personaj în carte.
J.F.: Haideți să mergem un pic în urmă, la începuturile dumneavoastră ca scriitor. Care a fost momentul în care s-a produs revelația – că scrisul este menirea dumneavoastră și nu altceva?
A.M.: Cred că prin clasa a opta. De fapt, după clasa a opta, după examenul de capacitate (cum se numea simplu pe atunci, nu evaluări pompoase), când – dintr-un sentiment de revoltă probabil – am scris un poemior cu titlul: „Oare ce-i pastelul?”. Nu pot spune că atunci s-a produs revelația, dar a fost prima mea încercare la care tatăl meu (critic literar feroce) a avut o reacție, una de amuzament. Era scrisă cu ritm și rimă, doar le disecam zilnic, măcar cu atât să fi rămas din orele de literatură română, cu umor școlăresc și detașare. Cred că mai am și acum pe undeva acea bucată de hârtie smulsă din vocabular. Da, pe vremuri elevii aveau și un caiețel numit vocabular, unde își notau expresiile necunoscute. Apoi declicul s-a produs prin liceu, unde am început să scriu scurte povești influențat de autorii pe care îi studiam sau citeam pe sub bancă: Eliade (mai ales), Rebreanu, Al. Vakulovski, Frank Herbert. Chiar și profa mea de română mi-a citit o parte din încercări, din agenda maro deschis cu coperțile scorojite. Iar certitudinea că voi deveni scriitor am avut-o prin clasa a 12-a, când tatăl meu mi-a strâns mâna emoționat după ce mi-a citit o nuvelă inspirată din Salinger. Am scris nu demult un poem în care relatez acel episod, se numește „Esențialul” (și poate fi citit aici: https://www.meridianultimisoara.ro/2020/08/09/andrei-mocuta-portret-al-artistului-dupa-
moarte/).
J.F.: Știm că Andrei Mocuța este și un cititor extrem de pasionat. V-aș ruga să menționați câteva dintre preferințele dumneavoastră literare (scriitori, opere). Eventual cei sau cele care au constituit, pentru dumneavoastră, modele.
A.M.: Paradoxal, nu s-au prins de mine modelele de scriitori francezi pe care tatăl meu mi-i recomanda, el traducând chiar un volum de versuri de Paul Verlaine. Născut fiind în plină epocă a globalizării, m-am apropiat de scriitorii americani. Citeam și mult SF, spre disperarea tot a tatălui meu, fiindcă neglijam astfel autorii „canonici”, din listele de lecturi obligatorii. Nici romanul clasic al lui Salinger, „De veghe în lanul de secară”, nu l-am citit în clasa a 11-a la orele de literatură universală, pentru că era o lectură școlară. Mi-am dat seama ulterior cât de mult am pierdut, când mi-am redactat atât lucrarea de licență, cât și cea de disertație la masterat, cât și teza de doctorat despre opera însinguratului din Cornish. O operă care se limitează la doar patru cărți! Apropo de ce spuneam la prima întrebare. Alt model a fost, desigur, Frank Herbert, prin întreaga serie „Dune” pe care într-o vreme o citeam și răsciteam.
Alți scriitori SF ar fi Stanislaw Lem, prin superbele „Solaris” (adaptat pe ecran de însuși regizorul rus Andrei Tarkovski) și „Ciberiada”, dar și Isaac Asimov, cu seria „Fundația”. De Salinger v-am povestit și nu mai dezvolt. Un alt american care m-a cucerit prin simplitatea discursului său poetic e Richard Brautigan, pe care l-am și tradus în limba română. O antologie poetică având titlul „Ilustrată din Chinatown” (Paralela 45, 2018). Alte nume de scriitori de peste ocean: Jack Spicer, Tom Robbins (a nu se confunda cu actorul Tim Robbins), Zachary Schomburg, Kevin Chesser.
J.F.: Cum se leagă literatura de viață? De viața dumneavoastră, evident. Cu siguranță, există multe secvențe de viață din care creația își extrage seva. Ne puteți exemplifica?
A.M.: Literatura e strâns legată de viață. Nu există una fără cealaltă. Nu cred că există vreo operă literară pe pământ care să fie 100% doar rodul imaginației. Orice poveste își are rădăcinile într-o întâmplare reală, ceva demn de reținut și pus pe hârtie, o iubire pierdută, o dezamăgire, o frustrare, o eliberare. Cele mai bune cărți au fost scrise în urma dezamăgirilor sau a stărilor negative, nu am auzit de vreo mare operă inspirată dintr-un sentiment de exuberanță, de bucurie. Cel mai recent roman al meu pornește și el de la un episod real, din viața de profesor. Tot de la o nemulțumire care a zăcut latent într-un colțișor din subconștient până a dat pe dinafară ca o oală sub presiune. La fel, „Portret al artistului după moarte” l-am scris în urma pierderii tatălui. Tot secretul e să transformi, prin scris, acel impuls negativ în catharsis, să reușești să purifici acele emoții grele, copleșitoare. E bine că există această formă de defulare, e mai ieftină și mai răsplătitoare decât o sesiune la psiholog. E. L. Doctorow spune că scrisul este o formă de schizofrenie acceptabilă în plan social.
J.F.: Cum spuneam la început, lista scrierilor dumneavoastră de tot felul, e destul de lungă. Cum reușiți să vă împărțiți timpul și viața între meseria de profesor și profesiunea de scriitor?
A.M.: Simplu, le îmbin. Scriu despre ceea ce fac la școală. Lăsând gluma la o parte, chiar am două romane care au drept cadru sistemul de învățământ. Primul dintre ele, „Literatura”, vorbește despre experiența lungă, de mulți ani pe care am avut-o la o școală de etnie romă. E
un univers cu totul aparte și o oază de inspirație pentru orice scriitor. Firește, e și multă ficțiune acolo, începând de la numele eroinei, o elevă pe care o cheamă chiar Literatura. Al doilea roman, cel apărut acum la Humanitas, „Transfer”, mută cadrul din unitatea școlară în inspectoratul școlar. Dacă vreți, e un breviar al „notelor de subsol” din sistemul de învățământ, cu toate dedesubturile și neajunsurile lui. Scriitorul are acest rol, de a privi mereu critic și cu simțurile amplificate lumea înconjurătoare. Și, atunci când e cazul, de a amenda falsele valori. Dar nu acesta este subiectul principal din „Transfer”, ci doar punctul de pornire, scopul meu nu e acela de a arăta cu degetul, ci de a crea o lume despre care nu s-a mai scris. Căci oricât am biciui moravurile, ne mai săturăm și de râs la un moment dat.
J.F.: Care dintre creațiile dumneavoastră vă e cea mai aproape de suflet. Sigur că părintele își iubește copiii, dar se întâmplă ca între ei să aibă și preferați…
A.M.: E destul de simplu de ales. Cu timpul, ajungi să te distanțezi de unele cărți, ba te mai și întrebi cum de ai fost tu cel care a mâzgălit anumite bazaconii. Nu te mai recunoști. E cumva firesc. Evoluezi și nu mai ești tu, cel din trecut. Îți simți vocea din cărțile trecute ca pe una
străină. Dar ai și devenit mai bun cu timpul, ți-ai conturat scriitura, ai propria amprentă. Cărțile cele mai apropiate rămân cele cu personaje vii, cu oameni pe care i-am cunoscut, care fac parte din mine. Volumul „Porcilator”, cu poveștile de război ale bunicului, „Portret al artistului după moarte” și „Transfer” sunt pline de prezența tatălui, e o formă de a-l mai ține încă în viață. „Contact”, unde folosesc fragmente din jurnalul mamei, dintr-un carnețel pe care îl mai am și acum și în care ea mi-a notat toate etapele copilăriei. Tot aici e prezentă și iubita căreia îi fur replicile și le transform în poezie. Revin la ideea de mai devreme, nu există literatură fără biografie, iar cărțile cele mai dragi mie sunt cele în care scriu despre familie.
J.F.: După dumneavoastră, care e cea mai palpitantă parte a scrisului? Redactarea, scrierea ca atare a unui roman, să zicem, sau aventura intrării lui în lume? Sau poate reacțiile publicului, ale criticii?
A.M.: Câte puțin din fiecare, cred. Cea mai importantă parte e pregătirea preliminară, aș zice. Acumularea. Nu poți scrie fără să trăiești, e nevoie să oferi existenței tale experiențe noi înainte să ai despre ce scrie. Redactarea în sine e cea mai solicitantă, partea mai puțin plăcută, cel puțin pentru mine. Fiind și parcimonios și tipicar, scriu greu și revin mereu asupra textului. Rareori am acel flux despre care vorbesc marii scriitori. E multă tehnică în spatele cuvintelor, nu îți poți lăsa șuvoiul să curgă necontrolat. Apoi mai e și editarea, unde revezi și rescrii ceea ce deja ai produs cu atâta greutate. Până la urmă, scrierea unei cărți este un lung proces de rescriere. Cât privește aventura intrării cărții în lume, aici deja ai mâinile legate. Nu mai ai nici un control asupra rezultatului final, fie că îți convine sau nu. În momentul intrării cărții pe piață se taie cordonul ombilical dintre scriitor și manuscris. Trebuie să fii pregătit să accepți critici și păreri diferite de ale tale, o parte din public va recepta povestea ta altfel decât ți-ai închipuit. E o întreagă aventură aici. Mai demult eram interesat de reacțiile criticii de specialitate, îmi era o frică teribilă să nu mă fac de râs, acum – în schimb – sunt mai bucuros când citesc pe Goodreads opinia sinceră a unui simplu cititor care a fost sensibilizat de rândurile pe care le-am așternut eu pe o bucată de hârtie, decât atunci când cartea mea e subiectul unei cronici literare mai seci sau mai tehnice.
J.F.: Nu sunt puțini tineri în ziua de azi care scriu. Mai întâi pentru sufletul, pentru bucuria lor. Apoi își fac curaj să intre în lume și să publice. Ce sfat ați da celor care aspiră să se vadă publicați cândva?
A.M.: Nu sunt eu în măsură să dau sfaturi, ar însemna că le știu pe toate. Să își urmeze fiecare calea lui și să ofere lumii tot ce are mai bun. Și să nu ardă etapa cititului, pentru că e cea mai importantă în drumul anevoios al unui scriitor. Fără lecturile esențiale, poți avea falsa impresie că ai inventat vreun mare procedeu literar sau că ai pus coada la prună, când – de fapt – au făcut-o deja alții cu mult înaintea ta. Și să le fie frică de ridicol, să nu publice la primul impuls și la sfatul prietenilor sau al nespecialiștilor. Câte asemenea cazuri nu există! Să participe la concursurile de debut importante, organizate de edituri serioase, să nu publice nici în ruptul capului pe bani. Editurile obscure profită din plin de asta. Să aștepte o vreme să vadă dacă sunt plămădiți pentru asta, pentru mulți poate fi doar o etapă trecătoare. Scrisul e ca o căsătorie, un angajament pe termen lung, durează toată viața. Luați acest sfat de la un om neînsurat.
ANDREI MOCUȚA – PSEUDO CURRICULUM VITAE
A absolvit Colegiul Național „Moise Nicoară” din Arad, profilul uman – filologie. Este licențiat al Facultății de Litere, Istorie și Teologie (specializarea engleză-franceză) al Universității de Vest din Timișoara. Tot aici a absolvit studiile doctorale cu teza: „Portret al artistului in absentia – J. D. Salinger: o monografie”. Din 2008 este profesor de limba engleză și limba franceză.
A debutat publicistic cu recenzie în revista Arca, iar debutul editorial l-a făcut cu volumul Povestiri din adânci tinereți, apărut în anul 2006 la Editura Cartea Românească, volum care a obținut Premiul pentru Proză la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România.
Volume de poezie: Nu există cuvinte magice (Editura Tracus Arte), Voi folosi întunericul drept călăuză (Editura Cartea Românească), Portret al artistului după moarte (Editura Universității de Vest, Timișoara), Contact (Casa de pariuri literare).
Proză: Povestiri din adânci tinereţi (Editura Cartea Românească), Porcilator (Editura Brumar, Timişoara), Trei povestiri (Editura Mirador, Arad), Şercan (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca), Literatura (Editura Tracus Arte), Superman vs Salinger (Editura Paralela 45), Biblioteca Brautigan: un documentar (Casa de pariuri literare), Transfer (Editura Humanitas, București).
Studii: Portret al artisului in absentia. J.D. Salinger: o monografie (Editura Universităţii de Vest, Timişoara).
Traduceri: Richard Brautigan, Ilustrată din Chinatown [antologie poetică] (Editura Paralela 45).
Aprecieri critice:
„Ca şi în prozele scurte, Andrei Mocuţa este un caligraf dotat cu simţ autoironic, cultivat şi discret evocator de sentimente. Titlul volumului e de fapt titlul unei delicate erotice (…) Poeziile lui Andrei Mocuţa sunt nişte crochiuri lirice, desenate pe hârtie cu vârful unui creion bine ascuţit. „Sunt mai uşoare decât visele”, spune poetul însuşi. Poemele barceloneze alcătuiesc un jurnal liric indirect, nelipsit de referinţe culturale.” (Nicolae Manolescu, Poeți și critici, în „România literară”, nr. 38 / 2.09.2016)
„În Povestiri din adânci tinereţi, Andrei Mocuţa propune o formulă de proza care poate săpa o breşă în limbajul cinic, violent, hiperexpresiv, al colegilor de generaţie. Îndreptat spre mişcari sau obiecte infinitezimale, interesat de ceea ce se petrece în anticamera realului, Andrei Mocuţa se anunţă a fi un blecherian. Punând în scenă exerciţiişi decantări stilistice succesive, cele patru piese ale volumului alcătuiesc un portret coerent al unui autor care – deşi nu vă va spune deocamdată lucruri extraordinare – va fi, cu siguranţă, prozator. O carte care merită citită chiar şi numai din plăcerea de a urmări, în proza tânără actuală, istoria eşecurilor bântuite de spectrul reuşitei.” (Alex Goldiş, Portret al prozatorului în tinereţe, în „Cultura”, august, 2006)
„Prozele scurte din volumul Porcilator se înscriu în direcţia confesivă, a dorinţei de „socializare” prin intermediul unor întâlniri în jurul alambicului fierbinte ce face posibilă „trâmba de vedenii” (pentru a folosi o sintagmă a lui Mateiu I. Caragiale) şi probează încă o dată puterea vindecătoare a logosului. Scrieri aparent dezlânate din punct de vedere tematic, ele sunt unitar legate prin farmecul povestirilor spuse de un bunic în perioada de maturizare a nepotului său. Volumul Porcilator vine să confirme debutul precoce şipromiţător al lui Andrei Mocuţa, întâmplat în 2006 cu Povestiri din adânci tinereţi.” (Vasile Spiridon, Proze alambicate, în „Convorbiri literare”, nr. 12/2009)
„Transfer e un jurnal (cultural-birocratic) de călătorie inițiatică, între mica și marea Vienă, între Sălașul alb și Sălașul negru, în căutarea unei destinații finale pe care nu o vom afla niciodată. Precum în Literatura, Andrei Mocuța se simte confortabil să atace mai multe dimensiuni spațio-temporale, într-un cadru ficțional și non-ficțional deopotrivă, astfel că avem în față un roman ca un vis, a cărui densitate crește progresiv, pe măsură ce revolta lasă loc credinței, grila de concurs lasă loc poeziei, iar răspunsurile lasă loc întrebărilor.” (Vlad Pîrvu, coperta 4 la romanul Transfer)
(activitatea literară și aprecieri critice – sursa: https://www.uniuneascriitorilorarad.ro/usr/33_Andrei_Mocuta.htm)
Foto – © Ciprian Măceșaru
