Ajung și la episodul cu prima beție. Mă rog, eu sunt elegant: îi spun prima socializare. Eram de ceva vreme la ziar, dar n-aveam capacitatea de a sta la masă, cot la cot, cu ziariștii versați, gen Mihuța, Balint etc.
Dar, la un moment dat, ne-am intersectat, unde altundeva decât la „birtu’ lu’ Romi”, adică la Black and white, vizavi de Lido.
Romi, o gazdă prin excelență, ne primea pe fiecare, dar eu nu-mi permiteam să stau la aceeași masă cu greii presei de care aminteam. Asta, până n-am ajuns șef de secție, eram rar prezent la masa lor. O chestie de respect. Apoi, m-am obișnuit, astfel încât uneori ne prindea ziarul din urmă, adică venea ediția de la tipografie și o savuram olfactiv. Ca o paranteză, una dintre savorile de ziarist (mă refer la ziarul tipărit) era să mirosim tiparul, cerneala, printul proaspăt. Revin cu descrierea unei tipografii, într-un parcurs ulterior.
Deci, ca să rezum trăirea, a sta la beute era nu doar o plăcere, ci mai ales un privilegiu. Uneori, ziarul de a doua zi se croia acolo, la un șpriț sau o bere.
Și, ca să deapăn amintiri frumoase, vă spun că fără ieșirile astea, fie la Romi, fie la nea Petre Burcă (patronul de la restaurantul Bucegi, bingo de la gară ), parcă nici imaginația și entuziasmul de a crea ceva nu erau într-atât de profunde.
Închei cu o întâmplare veselă, care a cuprins mai mulți dintre noi, dar doi în special. Dani Berar, Berilă pentru cunoscători, era și este fan Steaua! La Steaua juca atunci un portar, Hotoboc! Și, la birt, în timp ce Berilă era la toaletă, în loc de numărul înregistrat al lui Seba Șicolovan, am „retipărit” Hotoboc.
Faza faină a fost că Seba i-a trimis un bip, pe sub masă, pe ecran a apărut Hotoboc, iar Berilă nu înțelegea cum de are Hotoboc numărul lui! N-avea nici o treabă cum că avea el numărul – repet, fals, retranscris – ci cum de i-a scris Hotoboc.
Cum spun, întâmplări surâzătoare, care merită evocate!
Revin după o săptămână de pauză, prilejuită nu doar de sărbători, ci și dintr-o dorință de a prospecta, într-un fel, piața. Iar „piața” mi-a răspuns! Mai mulți prieteni mi-au simțit lipsa în spațiul public. Sau cel puțin așa mi-au spus. Așa că, voi continua…
La începuturi, fiecare chestie purta pecetea de „Prima Dată”.
Prima dată când aveam un calculator, prima dată când apăream în spațiul public, prima dată când am mers la o ședință de Consiliu Municipal sau la o conferință de presă, prima dată când am văzut o tipografie cu rotativă etc. Premiere peste premiere, venite într-un răstimp scurt, ca o rafală de palme la bâza, de nu știai de unde ți-o iei!
Spre exemplu, într-o bună zi, nici nu mai știu cine mi-a spus (cred că Ovidiu Balint): Tifi, vezi că pe mâine scrii editorial! Știți cum e senzația aceea, că ai fluturi în stomac? Ei, bine, în clipa aceea simțeam molii în stomac. Și cred că și prin gură. Efectiv nu reușeam să-mi găsesc cuvintele. Alea vorbite, că de scris îmi venea să scriu un singur lucru: demisia!
Dragii mei, ca să înțelegeți ideea, până cu câteva zile înainte, pe prima pagină scriau editoriale niște scriitori, tot sau aproape tot ceea ce avea atunci mai bun Aradul literar: Vasile Dan, Horia Medeleanu, Viorel Gheorghiță, Lucia Cuciureanu, Gheorghe Mocuța, Gheorghe Schwartz, Gheorghe Lazea Postelnicu. Uneori Ovidiu Pecican sau Florin Bănescu. Poate pe unii i-am uitat. Elita scriitorilor.
Sunt dator să completez: Tristan Mihuța avea rubrică specială, Accente, pe prima pagină, iar Lajos Notaros și Ovidiu Balint aveau rubrici proprii, dar scriau și editoriale.
Apoi, acele penițe de excepție s-au retras, iar sarcina editorialelor a revenit redacției.
Revenind la șocul primit, eram efectiv blocat mental. Nu-i vorbă, mai scrisesem materiale de opinie, în interior, la pagina de politică, dar definiția editorialului era clară: conținutul respectivului material reprezenta, în fapt, opinia ziarului. Adică, ca și cum aș fi dat eu tonul.
Vestea am primit-o imediat după ședința de dimineață, adică pe la 11.00. Nici nu mai știu ce am scris, dar țin minte că am fost blocat până pe la șase seara. Tot începeam câte un text, pe o temă, apoi ștergeam. Alt text, altă temă, iar ștergeam. Aveam rachete în cap, vizam teme internaționale, naționale, dar care eșuau lamentabil din motive de contraargumente, pe care mi le dădeam tot eu!
Până la urmă, totul a ieșit într-atât de bine încât când câte un coleg nu era în dispoziție, fie datorită programului încărcat, fie pur și simplu din cauza unui hiat în inspirație, îmi pasau mie această corvoadă, devenită din ce în ce mai plăcută.
***
P.S. Îi mulțumesc lui Ovi Balint pentru refreshul pe care mi l-a dat, pentru că amintirile mele s-au o prim doar la patru nume! Foto: În ziaristică e ca la Șoimoș, la Cetate: e frumos să privești de sus, dar e greu să urci până acolo
Acționarii? Care acționari?
Continui să depăn firul amintirilor din zona ziaristicii. Când am ajuns în redacție, mă așteptam să fie o atmosferă mai rigidă, mai ierarhizată. În fond, veneam la ziar dintr-un alt mediu, industrial, unde organigrama era bine pusă la punct, aproape ca în armată, iar în fața superiorului aveai trei variante de răspuns: „Da, domnule director/inginer/maistru”, „Nu, domnule director/inginer/maistru” și „N-am nici o scuză, domnule director/inginer/maistru”.
La ziar, era, într-adevăr, o ierarhie, dar bazată pe repartizarea muncii.
Fiecare, piramidal, știa ce trebuie să facă și, venea în plus, cu inspirația, inventivitatea, cultura generală și talentul proprii. Acolo directorul, redactorul șef sau șeful de secție erau cu funcția doar la ședințe și când ne dădeau sarcini. În rest, eram colegi, colaboram, făceam schimburi de informații. Scriu asta pentru că mi s-a adus un reproș, după primele două episoade, că despre acționari de ce nu scriu. Ce să scriu, că nici nu-I cunoșteam…
De fapt, cu doi dintre acționari interacționam zilnic: Tristan Mihuța și Ovidiu Balint, care pe lângă funcțiile din ziar avea și acțiuni. Ca o paranteză, deși procentual nu părea cine știe ce, capitalul social era unul imens pentru acele vremuri – 1,2 miliarde de lei – deci 1% însemna 12 milioane. Ca o comparație, eu atunci aveam salariul de 450.000 de lei, ca redactor.
Cu alți doi acționari mă cunoșteam, dar fără nici o legătură cu ziarul.
Petre Burcă mă știa de când aveam vreo 5 ani. A fost șeful mamei mele în anii ’70-’80. Apoi, pe Ioan Faur îl știam după soția lui, Ileana, cu care vreme de câteva luni am fost coleg la Petrol.
În rest, pe cei de la B.A.Z.A i-am cunoscut parcă la un meci de fotbal, de Kașlik de la Internext știam prin intermediul lui Notaros, iar de Dimitrie Muscă știam din presă. Nu-I știam pe acționari, dar nici n-am avut de ce să-I cunosc. Asta pentru că nu se punea nici un fel de presiune pe noi, ziariștii, când scriam. Lucram într-un departament sensibil, cel politic, dar n-am avut niciodată poruncă de „sus” să abordez un subiect într-un fel sau altul. Aveam o libertate pe care cred că puține ziare le aveau pe atunci în România.
Cred că mult mai „acționari” erau cei din jurul meu. Pe Mihuța și Balint i-am amintit. Notaros era mai sfătos, Vali Mărginean mai tranșant.
În plus, prin redacție am învățat multe de la Jeni Bărdaș și Ica Bunaciu.
Jeni deborda de entuziasm și imaginație. Avea talentul de a da titluri cu «vino-ncoa’». Ica era mai metodică, mai tipicară aș spune. Despica firu-n patru, dar știrea era știre, respecta „ce, cine, când, cum, unde, ”, adică întrebările de bază, acel „necesar și suficient” al unei știri bine făcute. Și, în plus, Ica avea și o agendă bine pusă la punct. Scrisă cu pixul pe hârtie, să fim bine înțeleși. Peste ani, îi mai spuneam câte unul dintre noi să își facă o agendă electronică, în calculator, că e mai sigură, mai la îndemână, se poate modifica și actualiza oricând. Ica, tot pe tradițional.
Și, într-o zi, poc, se ia curentul. Ceva defecțiune. Noi, să sunăm la Electrica, la deranjamente. Numai că numărul… era în calculator, care funcționa pe… curent! Și-atunci a apărut Ica, cu un zâmbet triumfător pe față și cu agenda în mână: „No, puiuți?”.
Că ne convenea sau nu, s-a dovedit încă o dată că scripta manent!
Cu alte întâmplări încerc să vă mai surprind săptămâna viitoare…
Primul număr de ziar și prima semnătură. În al doilea număr…
Era începutul lui octombrie Am lucrat câteva zile la „rece”, adică fără să iasă ziarul, doar să întocmim o bază de date, să scriem fără să se publice. Eu, parcă interpretam din Ceaikovski, simțeam că eram ca în Lacul lebedelor, umblam numai pe vârfuri, să nu deranjez. Asta deși mi se părea un vacarm în redacție. Dar, față de locul meu de muncă anterior, în timp, am înțeles că acest vacarm redacțional e cea mai „plăcută” muzică neritmată. Mai mult, în zilele de liniște din redacție, către seară, aveam o senzație de neliniște, de parcă s-a întâmplat ceva.
Revin la zilele de început. Vine și 13 octombrie.
Ziarul, după ceva muncă „la rece”, era cam întocmit. Subiecte interesante, aș zice că peste ce oferea „concurența” zi de zi. Mai rămânea să-l „împănăm” cu informațiile noi, apărute și culese în ziua respectivă, acel norocos 13 octombrie. Astăzi, practic două ore de muncă, maxim. Atunci, parcă nu mai terminam. Luam o știre, o finalizam, o reluam, că parcă nu suna bine, iar o dădeam la paginat și tot așa de câteva ori. Vorbesc în nume colectiv, că personal, aveam o știre mică și aceea cred că dintr-un comunicat. Am sucit-o, am fâstâcit-o, am amețit-o de-a binelea, dar tot știre micuță și pricăjită era. Într-atât am fost de fiert de emoții încât nici n-am semnat-o. Asta deși era o regulă clară: să ne semnăm articolele. Mai întâi pentru a ni le asuma, iar mai apoi pentru a ușura misiunea „capului limpede”, care urmărea ziarul în ansamblul său: articolele să aibă titluri, fotografiile să aibă explicații, să nu se repete un articol în ziar, să fie datat corect ziarul pe fiecare pagină. În fine, mai multe atribuții, printre care și aceea dacă un articol este paginat în totalitate, să fie întreg. Or, cel mai bun semn al finalizării articolului era tocmai semnătura autorului.
Țin minte că ne-a întrebat Doru Sinaci, șeful secției Politic, al cui e articolul.
Nimeni n-a spus nimic, Sorin și Claudiu pentru că nu era articolul lor, eu pentru că… mi-era jenă să asociez numele ziarului cu bietul meu articolaș. Așa că Doru s-a semnat cu inițialele lui, ca să nu rămână articolul anonim. Rând pe rând, paginile se finalizau, dar noi nu ne lăsam duși acasă. Până când Tristan Mihuța ne-a spus că lucrăm la ziar, mâine trebuie să scoatem alt număr. Cred că s-a făcut de două când am plecat din redacție…
A doua zi, prezent dis de dimineață, răsfoiam ziarul de parcă eu l-am scris tot. Mirosea a tipar, parcă era umed, dar părea o operă de Da Vinci sau Rafael.
Astfel a început munca pentru al doilea număr de ziar unde, finalmente, mi-a apărut și mie numele. Dar, deja mi se lărgise un pic orizontul, vedeam că se poate! Ne vedem săptămâna viitoare!
P.S. Deși în dimineața de 14 octombrie 1997 ziarul mi se părea minunat, când l-am revăzut peste ani mi-am dat seama că se putea face mult mai bine.
Începuturile mele ziaristice n-au fost tocmai normale, liniare, după un șablon care se perpetuează și în ziua de astăzi, la anumite caste: poliție, avocatură, medicină etc. Adică o moștenire din tată-n fiu.
Tata ziarist cu ștate vechi, m-a împins înainte de a termina liceul.
M-a mai dus cu el la meciuri, m-a mai trimis pe mine singur, mă rog, pe la liga a treia sau a patra. N-am vrut, totuși, să devin ziarist. Mi se părea povara prea grea, ca o perpetuă competiție. Așa că m-am făcut sondor. Asta scria pe angajarea mea, deși am lucrat ca dispecer și, apoi, laborant. Asta până în 1997 când…
Nevastă-mea găsește ceva anunț, un fluturaș parcă, cu textul „Angajăm redactori”. Zis și făcut. Adică ea a zis, eu am făcut. M-am prezentat la concurs. Acolo (la restaurantul Bucegi), o sală mare, plină ochi. Sunt luat în evidență mi se pune în față o foaie de hârtie și… spor la lucru.
Testul avea mai multe puncte: un reportaj, o știre (parcă) și… 10 întrebări adresate lui Dorel Zăvoianu, redactorul șef de la „Adevărul”.
Eu, convins că dau concurs la Adevărul, îl iau puțin în tărbacă pe domnul Zăvoianu, chitit fiind să NU reușesc să trec examenul. Pe-atunci, gândul de a fi ziarist mă scotea din zona mea de confort. Dar…
Urma să fiu anunțat telefonic a doua zi, dacă am reușit să trec examenul. Telefon fix, să fim bine înțeleși. A doua zi, nici un țâr-țâr. No, m-am gândit eu, am satisfăcut capriciul nevestei, dar mi-am realizat și scopul propriu. Eram convins că de la tirul încrucișat cu întrebările la adresa lui „Zăvo” mi se trage. Și, cum nu mai aveam nevoia de așteptare, plec din oraș, tocmai la Mănăștur, să ajut un coleg la cules de porumb. Normal și previzibil, telefonul a sunat exact când eram eu plecat. Așa că la angajare s-a dus… un prieten, ca să nu fie absența mea considerată un refuz. Abia după încă o zi am ajuns să fac joncțiunea cu echipa ce, ulterior, mi-a devenit a doua familie.
În redacție se lucra deja la „rece”.
Eu mi-am dorit să merg la sport, dar echipa era deja formată, cu Andrei Ando șef de secție, Seba Șiclovan, Daniel Berar, Attila Schneider și Steli Rotar redactori. Echipă puternică, care îmbina experiența lui Ando, Schneider și Rotaru cu ambiția lui Șiclovan și a lui Berar. Așa că am ajuns la politic, unde Doru Sinaci era singurul cu experiență. Noi, ceilalți, nu prea știam cu ce se mănâncă meseria. Aveam doi colegi de secție, Claudiu Horeanu și Sorin Ardelean, dar și o pagină cât un cearșaf.
Fiecare aveam calculatorul nostru, plus cinci culegători (n-aș spune dactilografi, pentru că erau oameni care stăpâneau limba română, care nu se sfiau să ne corecteze articolele, pe principiul „mai mulți ochi mai multe văd”). Eu, care am văzut calculator doar în poze și în filme, mă simțeam în redacție ca ardeleanul care a văzut pentru prima dată girafa!
Deși acasă aveam mașină de scris, iar tastatura era relativ identică, practic eram într-un univers nou!
Solitaire mi se părea fascinant, aveam și un joc cu bile și, de asemenea, ceva shutter. Dar cel mai mult mă îngrozea faptul că sunt coleg și tratat de la egal la egal cu oameni care formează opinii, care sunt vedete în societatea arădeană, în adevăratul sens al cuvântului. I-aș aminti, aleatoriu, pe Mihuța sr., Notaros, Balint, Mărginean, Jeni Bărdaș, Cami Tuduce-Berar, Ica Bunaciu, Mișu Balint, regretatul Dan Maghiș, Ando, Paula Bulzan, Romana Dănilă, Doru Sinaci și, de asemenea, dintre cei noi, Romi Dubăț, Clau Horeanu, Seba Șiclovan și lista rămâne deschisă. Astea au fost începuturile mele. Apoi, prima mea știre, prima știre… semnată, primul dialog cu un ministru, „botezul” de la Burcă. Dar, cam atât pentru azi…
Mă înclin cu respect în fața patronului meu în ale ziaristicii, Măria Sa cititorul! Pe data viitoare.
Notă: Fotografia care însoțește acest foileton nu este aleasă întâmplător; mă ilustrează pe mine în zilele astea, rubicond, cam la 85 de kile (în ’97, la debut, sfidam cântarul, aveam maxim 60 de kilograme) și, mai ales, cu o goarnă istorică.Cu această goarnă au fost îndemnați muncitorii de la IAMMBA să iasă în stradă, la Revoluție, cu această goarnă a fost mulțimea ținută în priză în momentele în care nu era sigură reușita Revoluției. Simbolic, această goarnă mi-a dat libertatea de a scrie, și acum 25 de ani, și acum!