Ajung și la episodul cu prima beție. Mă rog, eu sunt elegant: îi spun prima socializare. Eram de ceva vreme la ziar, dar n-aveam capacitatea de a sta la masă, cot la cot, cu ziariștii versați, gen Mihuța, Balint etc.
Dar, la un moment dat, ne-am intersectat, unde altundeva decât la „birtu’ lu’ Romi”, adică la Black and white, vizavi de Lido.
Romi, o gazdă prin excelență, ne primea pe fiecare, dar eu nu-mi permiteam să stau la aceeași masă cu greii presei de care aminteam. Asta, până n-am ajuns șef de secție, eram rar prezent la masa lor. O chestie de respect. Apoi, m-am obișnuit, astfel încât uneori ne prindea ziarul din urmă, adică venea ediția de la tipografie și o savuram olfactiv. Ca o paranteză, una dintre savorile de ziarist (mă refer la ziarul tipărit) era să mirosim tiparul, cerneala, printul proaspăt. Revin cu descrierea unei tipografii, într-un parcurs ulterior.
Deci, ca să rezum trăirea, a sta la beute era nu doar o plăcere, ci mai ales un privilegiu. Uneori, ziarul de a doua zi se croia acolo, la un șpriț sau o bere.
Și, ca să deapăn amintiri frumoase, vă spun că fără ieșirile astea, fie la Romi, fie la nea Petre Burcă (patronul de la restaurantul Bucegi, bingo de la gară ), parcă nici imaginația și entuziasmul de a crea ceva nu erau într-atât de profunde.
Închei cu o întâmplare veselă, care a cuprins mai mulți dintre noi, dar doi în special. Dani Berar, Berilă pentru cunoscători, era și este fan Steaua! La Steaua juca atunci un portar, Hotoboc! Și, la birt, în timp ce Berilă era la toaletă, în loc de numărul înregistrat al lui Seba Șicolovan, am „retipărit” Hotoboc.
Faza faină a fost că Seba i-a trimis un bip, pe sub masă, pe ecran a apărut Hotoboc, iar Berilă nu înțelegea cum de are Hotoboc numărul lui! N-avea nici o treabă cum că avea el numărul – repet, fals, retranscris – ci cum de i-a scris Hotoboc.
Cum spun, întâmplări surâzătoare, care merită evocate!
