Revin după o săptămână de pauză, prilejuită nu doar de sărbători, ci și dintr-o dorință de a prospecta, într-un fel, piața. Iar „piața” mi-a răspuns! Mai mulți prieteni mi-au simțit lipsa în spațiul public. Sau cel puțin așa mi-au spus. Așa că, voi continua…
La începuturi, fiecare chestie purta pecetea de „Prima Dată”.
Prima dată când aveam un calculator, prima dată când apăream în spațiul public, prima dată când am mers la o ședință de Consiliu Municipal sau la o conferință de presă, prima dată când am văzut o tipografie cu rotativă etc. Premiere peste premiere, venite într-un răstimp scurt, ca o rafală de palme la bâza, de nu știai de unde ți-o iei!
Spre exemplu, într-o bună zi, nici nu mai știu cine mi-a spus (cred că Ovidiu Balint): Tifi, vezi că pe mâine scrii editorial! Știți cum e senzația aceea, că ai fluturi în stomac? Ei, bine, în clipa aceea simțeam molii în stomac. Și cred că și prin gură. Efectiv nu reușeam să-mi găsesc cuvintele. Alea vorbite, că de scris îmi venea să scriu un singur lucru: demisia!
Dragii mei, ca să înțelegeți ideea, până cu câteva zile înainte, pe prima pagină scriau editoriale niște scriitori, tot sau aproape tot ceea ce avea atunci mai bun Aradul literar: Vasile Dan, Horia Medeleanu, Viorel Gheorghiță, Lucia Cuciureanu, Gheorghe Mocuța, Gheorghe Schwartz, Gheorghe Lazea Postelnicu. Uneori Ovidiu Pecican sau Florin Bănescu. Poate pe unii i-am uitat. Elita scriitorilor.
Sunt dator să completez: Tristan Mihuța avea rubrică specială, Accente, pe prima pagină, iar Lajos Notaros și Ovidiu Balint aveau rubrici proprii, dar scriau și editoriale.
Apoi, acele penițe de excepție s-au retras, iar sarcina editorialelor a revenit redacției.
Revenind la șocul primit, eram efectiv blocat mental. Nu-i vorbă, mai scrisesem materiale de opinie, în interior, la pagina de politică, dar definiția editorialului era clară: conținutul respectivului material reprezenta, în fapt, opinia ziarului. Adică, ca și cum aș fi dat eu tonul.
Vestea am primit-o imediat după ședința de dimineață, adică pe la 11.00. Nici nu mai știu ce am scris, dar țin minte că am fost blocat până pe la șase seara. Tot începeam câte un text, pe o temă, apoi ștergeam. Alt text, altă temă, iar ștergeam. Aveam rachete în cap, vizam teme internaționale, naționale, dar care eșuau lamentabil din motive de contraargumente, pe care mi le dădeam tot eu!
Până la urmă, totul a ieșit într-atât de bine încât când câte un coleg nu era în dispoziție, fie datorită programului încărcat, fie pur și simplu din cauza unui hiat în inspirație, îmi pasau mie această corvoadă, devenită din ce în ce mai plăcută.
***
P.S. Îi mulțumesc lui Ovi Balint pentru refreshul pe care mi l-a dat, pentru că amintirile mele s-au o prim doar la patru nume!
Foto: În ziaristică e ca la Șoimoș, la Cetate: e frumos să privești de sus, dar e greu să urci până acolo
