Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER) a decernat colectivului redacțional al revistei arădene „Monitorul Cultural” Premiul pentru Jurnalism Cultural. Distincția a fost acordată în cadrul celei de-a XXV-a ediții a Galei Premiilor APLER. Premiul pentru Jurnalism Cultural reprezintă, astfel, o confirmare a faptului că „Monitorul Cultural” a devenit un catalizator pentru consolidarea și promovarea patrimoniului cultural local.
„Monitorul Cultural” a reușit să se impună prin profesionalism, dedicare și pasiune pentru jurnalismul cultural, contribuind semnificativ la promovarea și susținerea artei și culturii în regiunea Aradului. De-a lungul timpului, revista a devenit un reper în peisajul cultural local, reflectând diversitatea și bogăția creației artistice, literare și a evenimentelor culturale din zonă.
Redacția condusă de Ioan Matiuț a adus o contribuție deosebită la informarea și educarea publicului în domeniul cultural, oferind analize critice, interviuri relevante și reportaje de calitate. Prin explorarea unor teme variate și promovarea valorilor artistice locale, „Monitorul Cultural” a devenit un veritabil promotor al culturii și un partener de încredere pentru comunitatea culturală din Arad.
„Este un moment în care am putem să celebrăm excelența și contribuția remarcabilă a mediului cultural din Arad. Premiul pentru Jurnalism Cultural acordat revistei „Monitorul Cultural” reprezintă o recunoaștere binemeritată a eforturilor depuse de întreaga echipă pentru a aduce în prim-plan evenimentele culturale de importanță locală și regională. Consiliul Județean Arad salută angajamentul revistei și își exprimă aprecierea pentru contribuția semnificativă adusă în dezvoltarea și promovarea culturii în Arad.
Felicitări echipei „Monitorul Cultural” și redactorului-șef Ioan Matiuț pentru această distincție deosebită! Suntem convinși că revista va continua să ofere o perspectivă valoroasă și inspirațională asupra lumii culturale din Arad și să rămână un pilon important în promovarea artei și culturii locale”, a declarat Ionel Bulbuc, vicepreședintele Consiliului Județean Arad.
[vc_row][vc_column][vc_column_text]Pentru presă, „A Patra Putere în Stat” e un termen cam basic, iar deontologia jurnalistului este doar un mit. Genul ăla de lucru despre care ziariștii bătrâni dau nepăsători din mână: „Hai, lasă-mă cu asta!”
Dacă este un mit sau nu, rămâne de văzut. Cert este că fiecare acționează după cum consideră că e mai bine, iar toți avem dreptul să fim liberi, din ’89 încoace.
Dacă nu erau ai noștri să fie bătuți și împușcați în serile alea reci de decembrie, astăzi cetățeanul de rând își făcea cruce numai „sub plapumă” și acum n-ar mai fi strigat „jos guvernul”, pentru că ar fi rămas „cum s-a stabilit”.
Libertatea de exprimare este un miracol devenit realitate, însă dăunătoare dacă nu știi ce să faci cu ea. Ca om de presă, adesea trebuie să ai grijă să nu arunci cu pietre aiurea, în sensul că nu e bine să faci acuze, dacă nu știi cu adevărat ce spui. Nici când știi nu e bine, fiindcă primii care te taxează sunt chiar cei apropiați. Am învățat că „taxarea” este favorabilă, fiindcă e mai bine să fii judecat de un apropiat, decât de un dușman.
Totuși, uneori îmi doresc să fiu lăsată în pace, în bula mea de student, chiulangiu, dar cu drag de meserie și de lucru. Mereu m-am bazat pe dogme și pe reguli și recunosc faptul că în ele găsesc o oarecare liniște.
În afară de asta, pot spune că orice meseriaș care se respectă urmează în cariera sa o conduită. Fac asta chiar și cei care susțin sus și tare că în meseria lor nu există un asemenea lucru. Pe aceștia din urmă i-aș numi deontologi inconștienți, fiindcă urmează reguli fără să-și dea seama.
Toate-s vechi şi nouă toate…
Astăzi, într-o oarecare măsură, jurnalismul este încă putred. Nici în trecut nu era mai bine, fiindcă ziarele, încă din anii 1800 au recurs la artificii precum subiectele de can-can, plătirea surselor pentru exclusivitate sau titlurile înșelătoare scrise pentru bani, influență politică ori tiraje.
Nu vreau să mă dau „deontoloagă” și probabil că nici nu sunt, dar adevărul este că mereu mi-am găsit liniștea în reguli. Rolul lor este să aducă ordine în viețile noastre.
Cea mai faină chestie la a fi jurnalist este faptul că e o meserie destul de individuală. Poți să găsești singur cele mai bune soluții pentru cum lucrezi, ce scrii, ce întrebi sau cum afli lucruri; iar această libertate e una dintre chestiile care îți cresc încrederea în sine, fiindcă îți demonstrezi că poți să te bazezi oricând pe capacitatea ta de gândire.
Libertate prin reguli
Ca jurnalist, ai libertatea de a te documenta exact așa cum crezi tu că este potrivit și poți să spui povestea așa cum se desfășoară ea.
Adică tu, ca ziarist, nu ești responsabil de ce găsești în cercetarea ta pe un anumit subiect. Dacă persoanele despre care scrii se ocupă, spre exemplu, cu trafic de droguri sau proxenetism și găsești informații care, sub o formă sau alta îi incriminează, infracțiunile lor nu ar trebui să fie responsabilitatea ta, iar într-o lume perfectă, nu ar trebui să-ți fie frică să scrii despre ele. Poate perspectiva mea este limitată, dar noi suntem aici puși nu numai să le arătăm oamenilor de ce greșesc, dar și să demonstrăm motivul din cauza căruia au eșuat.
Paradox
Oi fi eu fixistă, dar sunt o tipă liniștită. Las bacșiș când ies prin cafenele, îmi validez cardul când mă urc în tramvai, iar dacă întârzii la lucru, rămân peste program.
Dacă tu ca infractor nu vrei să scriu despre tine, atunci nu comite infracțiuni, nimic mai simplu. În schimb sunt oameni care, ei sunt ăia care comit fărădelegi și tot ei se supără, fiindcă presa scrie despre ce fac.
Există și cazuri mai halucinante, iar astfel de probleme întâlnim, de regulă, în cadrul instituțiilor: să ne imaginăm, următorul scenariu: fiecare instituție are o cutie cu bile. Între toate aceste bile, există una neagră, putredă.
Tu le spui că bila putredă e acolo, ei știu că bila există și că e putredă, tu știi că ei știu că bila există, dar ei nu recunosc nici în ruptul capului că au vreo idee despre vreo bilă neagră ți putredă. Ba mai mult, te dau în judecată pentru defăimare.
Dacă aș fi obsedată de psihologie aș spune că ăsta e Gaslighting 101, care nu este decât un simplu mecanism de apărare împotriva „pericolului”, adică progresul.
Deși sună inofensiv e o treabă foarte serioasă, mai ales când oamenii care sunt nevinovați ajung victime ale acestui sistem bolnav. Siguranța lor trebuie să fie principalul motiv pentru care care toți cei care greșesc trebuie să fie trași la răspundere!
De ce lăsat Dumnezeu presa?
Treaba ziariștilor este să atragă atenția asupra erorilor din sistem, să demonstreze negru pe alb de ce „hoții” sunt vinovați și să încerce, prin munca lor, să schimbe ceva.
Rolul ziaristului este acela de a-i proteja pe cei care nu se pot proteja singuri, care sunt abuzați sau nedreptățiți. Așadar, un jurnalist va fi un sprijin – un erou „invizibil”, pe care simplul cetățean se poate baza să-l apere de cei care îi fac rău.
„Botezul focului”
În general, ca ziarist, cam juma’ din oameni te urăsc și cealaltă jumătate de oameni te apreciază, iar „botezul focului” ți-l faci în momentul în care pui întrebări care nu se potrivesc, îl înfurii pe cel cu care vorbești, sau ajungi să fii luat peste picior.
Probabil orice ziarist a înfuriat, la un moment dat în cariera sa, vreun primar, director sau purtător de cuvânt. Acel ziarist a fost, la un moment dat, luat la mișto. Deși aceste experiențe sunt cu siguranță neplăcute, ele te ajută foarte mult în a te maturiza profesional. De aceea, nu ar trebui să fugim de greșeli din frica de a nu fi judecați.
Am pățit să pun întrebări aiurea, am pățit să infurii oameni. Am pățit să descopăr că există contexte în care întrebările mele nu prea au fost relevante, nu neapărat pentru că ele însele au fost greșite, ci pentru că nu am întrebat persoana potrivită, sau nu am nimerit contextul potrivit.
Totuși, există cazuri în care oamenii se înfurie tocmai pentru că știi ce să spui, iar acela este momentul în care, ca ziarist, ai ajuns să-ți faci meseria cum trebuie. Bineînțeles, înțelepciunea vine odată cu experiența, și ca să ajungi acolo, trebuie să treci prin multe întrebări nepotrivite, mult scrâșnit din dinți, pentru că, în ceea ce faci, munca înseamnă doar 1% talent, iar restul 99% reprezintă consecvență și efort.
E greu la început de drum
Poate pe unii îi sperie să fie curioși, dar pe noi la facultate ne-a învățat că nicio întrebare nu este cu adevărat greșită, iar experiența mi-a arătat că oamenii, chiar și după ce se enervează îți dau, sub o formă sau alta, răspunsul căutat. Ba mai mult, acel răspuns vine mult mai lesne după ce au fost supărați, fiindcă tind să fie mai sinceri.
Mie nu mi-a păsat niciodată dacă mă fac de râs ori ba; dacă mă ia cineva la mișto sau dacă mă disprețuiește. Nu am nimic de dovedit nimănui, iar stima mea de sine chiar nu stă în părerea altora despre mine.
Modul în care suntem priviți de ceilalți ține doar de ei, iar fiecare om ne judecă prin propriul lui filtru. Părerea celorlalți despre noi nu reflectă cu adevărat cine suntem, însă perspectiva altora ne poate spune mai multe despre cine sunt ei.
În unele cazuri, unii pot avea dreptate
Îi disprețuiesc extrem de mult pe cei care, pretinzând a fi inteligenți, se autointitulează „specialiști”, dar ține de noi înșine dacă vrem să vedem sau nu feedback-ul din afară.
Perspectiva celorlalți poate fi greșită, incompletă, iar părerea lor poate fi construită pe baza unei fundamentale lipse de informare. Pot spune doar că ține de fiecare persoană să învețe să devină flexibilă în gândire și să exploreze perspective diferite de a sa.
A fi o persoană „woke” constă în a avea capacitatea de a asculta feedback-ul din afară și a învăța să descoperi unde greșești. E bine mereu să înveți să mai apleci urechea la ce zic alții, pentru că cineva mereu poate avea dreptate, chiar și în neștiința sa.
Probabil că e un glitch în matrix, dar care, pe termen lung este benefic, pentru că progresul înseamnă să înveți constant …orice, de la oricine.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]
Primul număr de ziar și prima semnătură. În al doilea număr…
Era începutul lui octombrie Am lucrat câteva zile la „rece”, adică fără să iasă ziarul, doar să întocmim o bază de date, să scriem fără să se publice. Eu, parcă interpretam din Ceaikovski, simțeam că eram ca în Lacul lebedelor, umblam numai pe vârfuri, să nu deranjez. Asta deși mi se părea un vacarm în redacție. Dar, față de locul meu de muncă anterior, în timp, am înțeles că acest vacarm redacțional e cea mai „plăcută” muzică neritmată. Mai mult, în zilele de liniște din redacție, către seară, aveam o senzație de neliniște, de parcă s-a întâmplat ceva.
Revin la zilele de început. Vine și 13 octombrie.
Ziarul, după ceva muncă „la rece”, era cam întocmit. Subiecte interesante, aș zice că peste ce oferea „concurența” zi de zi. Mai rămânea să-l „împănăm” cu informațiile noi, apărute și culese în ziua respectivă, acel norocos 13 octombrie. Astăzi, practic două ore de muncă, maxim. Atunci, parcă nu mai terminam. Luam o știre, o finalizam, o reluam, că parcă nu suna bine, iar o dădeam la paginat și tot așa de câteva ori. Vorbesc în nume colectiv, că personal, aveam o știre mică și aceea cred că dintr-un comunicat. Am sucit-o, am fâstâcit-o, am amețit-o de-a binelea, dar tot știre micuță și pricăjită era. Într-atât am fost de fiert de emoții încât nici n-am semnat-o. Asta deși era o regulă clară: să ne semnăm articolele. Mai întâi pentru a ni le asuma, iar mai apoi pentru a ușura misiunea „capului limpede”, care urmărea ziarul în ansamblul său: articolele să aibă titluri, fotografiile să aibă explicații, să nu se repete un articol în ziar, să fie datat corect ziarul pe fiecare pagină. În fine, mai multe atribuții, printre care și aceea dacă un articol este paginat în totalitate, să fie întreg. Or, cel mai bun semn al finalizării articolului era tocmai semnătura autorului.
Țin minte că ne-a întrebat Doru Sinaci, șeful secției Politic, al cui e articolul.
Nimeni n-a spus nimic, Sorin și Claudiu pentru că nu era articolul lor, eu pentru că… mi-era jenă să asociez numele ziarului cu bietul meu articolaș. Așa că Doru s-a semnat cu inițialele lui, ca să nu rămână articolul anonim. Rând pe rând, paginile se finalizau, dar noi nu ne lăsam duși acasă. Până când Tristan Mihuța ne-a spus că lucrăm la ziar, mâine trebuie să scoatem alt număr. Cred că s-a făcut de două când am plecat din redacție…
A doua zi, prezent dis de dimineață, răsfoiam ziarul de parcă eu l-am scris tot. Mirosea a tipar, parcă era umed, dar părea o operă de Da Vinci sau Rafael.
Astfel a început munca pentru al doilea număr de ziar unde, finalmente, mi-a apărut și mie numele. Dar, deja mi se lărgise un pic orizontul, vedeam că se poate! Ne vedem săptămâna viitoare!
P.S. Deși în dimineața de 14 octombrie 1997 ziarul mi se părea minunat, când l-am revăzut peste ani mi-am dat seama că se putea face mult mai bine.
N-o fi presa o putere într-un stat, după cum spun optimiștii, dar semnalează abuzurile politicienilor, a decidenților, a guvernanților provinciali. Critică fapte sociale și atenționează
asupra comportamentelor aberante din marginea moralității.
Bunăoară, un ziar descoperă că
șefa unui institut cultural român refuză să stea într-un apartament al instituției dintr-o capitală
și locuiește într-un apartament ales după voia sa pentru care statul plătește circa 6500 de lire.
Alt ziarist de investigație constată că niște „doctori în științe” au dobândit titlul prin fraudarea tezei în urma unui furt intelectual, numit plagiat.
Se semnalează că mulți universitari promovează în funcții prin cumpărarea publicării în reviste ISI, că au joburi paralele, că rectorii sau decanii își angajează propriile soții, fiice și fii, umflându-le CV cu proiecte finanțate.
De altă parte, tot presa atrage atenția asupra veniturilor inimaginabile
pentru un cetățean onest a unora cărora li s-au atribuit pensii de la stat de cinci – șase cifre, după care se reangajează la privat, dublându-și avuția financiară. În aceeași situație sunt cei care beneficiază de „așa zisele„ pensii speciale, toate contribuind la încurajarea inegalităților și la polarizarea socială a populației.
Sunt vizibile tot mai multe nedreptăți, sunt semnalate fapte de corupție și mituire,
iar „poveștile populare” vorbesc despre comisioane politice și administrative, care împiedică dezvoltarea localităților. Cutare își mărește salariul pentru că e primar, altcineva, desigur cu funcție, se lipește de un proiect și încasează venituri fără a presta vreo activitate, decât eventual își pune o semnătură pe documentele de plată.
Televiziunile urlă pentru sărăcia majorității populației,
pensionarii strigă pe la porțile instituțiilor decizionale că nu mai pot trăi, n-au bani pentru medicamente și mâncare etc., în timp ce funcționărimea din administrația locală beneficiază de alte măriri de salarii și de alte avantaje suplimentare (cum ar fi spor de stres!).
Satisfacerea cerințelor partidelor politice, aflate la guvernanță,
duce la umflarea schemei de personal cu posturi clientelare, de adjuncți, viceprimari, consilieri, secretare și inspectori. Toate abuzurile sunt justificate – de cei care le comit – printr-un limbaj bombastic, o beție de cuvinte, asemănătoare cu trăncăneala ori cu texte sterile, înecate cu argumente false și retorici logoreice, uzurpatoare ale moralității deciziei. Și multe altele.
Chestiunea care ne preocupă este legată de deciziile privitoare la îndreptarea și îndepărtarea abuzurilor, măcar a celor semnalate (de presă).
Cine ar trebui să pună ordine în raportul dintre veniturile foarte mici și veniturile maximale (m-ar referi la salariații în slujba statului)? Cine ar trebui să ia decizia vizavi de superficializarea activității celor cu două, trei sau patru joburi?
Aflăm din presă că profesorul universitar x are două norme didactice, mai predă câteva ore la privat, are program de cabinet medical și este inclus, din parte unui partid, în Consiliul de Administrație a societății Y. Aflăm că parlamentarul european mai are timp pentru alte activități, neapărat remunerate în țară, după ce a avut grijă „să-și aranjeze soția” și rudele (poate prietena!) într-un locșor călduț, elegant și bine plătit.
Cine dispune de autoritatea de a construi în țara noastră o ordine civică (și civilă) naturală, morală și onestă? Cine are capacitatea de decidență pentru însănătoșirea, prin extirparea maladiilor, generate de abuzuri de autoritate? Să pretindem săparea la rădăcinile moralității și să se impună o etică fermă măcar din punct de vedere procedural.
Deja din experiența de ziarist știu că opinia mea seamănă cu niște intenții „livrate la conservă”.
Adică vorbe aruncate în vânt. „Îți răcești gura de pomană”, ar fi zis prietenul meu, bace Giuri. „Mai bine stai și admiră melancolic un apus de soare, căutând cu privirea speranța că neliniștea ta devine neliniștea tuturor”, iar atunci lumea va deveni mai bună, mai umană, mai altruistă, mai înțeleaptă. „Speranța moare ultima”, intră în vorbă filosoful, mirându-se de semnificația actuală a întrebării caragialeene: „Eu cu cine votez, Monșer?”.
Pe bune, de ce mai scriem? Am câteva motive pentru care nu mai merită să scriem, cel puțin nu noi, cei din presă/literatură/artă/combinații de câte trei, luate la fugă.
Unu. Suntem prea mulți centri de influență. Așa că ne pierdem mesajul. Democratizarea aceasta a mesajului a născut câteva genii literare, și o infinitate de mesaje stupide. Câteva flori rare pe o grămadă imensă de căcat. În marea sumă a prostioarelor, platitudinilor și imbecilității zilnice, parte a unui program de imbecilizare scăpat de sub control celor care au pus la punct tâmpirea graduală a consumatorului de nimicuri, un mesaj ajunge instantaneu diluat și deformat, cam ca o divă de centru care se demachiază și devine propria bunică. Și apoi, ai postacii, ticăloșii, binevoitorii imbecili și mercenarii, mutilând și violând tot ce a rămas din, poate, o idee genială. Cinicii și sarcasticii ieftini, aruncând în derizoriu orice, în speranța unui like în plus. Nu mă pot bate cu milionul de idioți pe secundă. Nu am cum să câștig într-o dispută prin dialog, animalul de facebook o știe doar pe a lui. Puținii, foarte, tot mai puținii cu care pot dialoga încep să fugă de motorul acesta de lobotomizare generală, sau au revelația apartenenței la ceva mai mare.
Doi. Nu facem altceva decât să ne creăm dușmani. În general, cel puțin pe zona politică, cu cât sunt mai ignoranți sau pătați, pe atâta se atacă mai mult. Și, sincer, mi-e trecutul plin de răzbunători din ăștia, la duzină, născuți jigniți. Căcănari și boarfe pătrunse de propria lor importanță, nesimțiți până la imunizare, mincinoși, detractori și posesori a unor caractere atât de împuțite, de moare gunoiul din Arad de la miros. Dacă spui ceva, ca jurnalist, funcționează un conglomerat de tip teamă/amenințare voalată/eventuală recompensă dacă taci dracului. Unii au prins șpilul, și atacă preventiv, apoi negociază dur. Fac de două pizza și o vodcă mică, lumea e fericită, pacea se așterne, odată cu tăcerea și ementuala uitare.
Trei. Pentru cine scriem? În afară de un grup mic, foarte mic, de cetățeni care îmbrățișează activismul, dialogul și revolta pozitivă, imensa majoritate trăiește, lobotomizată, în țarcurile pe care le desenează cei care fac pe administratorii vieților noastre. Obișnuirea cetățeanului, prin repetiție negativă, de a nu mai avea nici o urmă de activitate civică inoportună pentru autorități, face ca și cel mai abject act de abuz și corupție să pară o tristă, dar de neschimbat, normalitate. Evenimentele din ultimele sătămâni mi-au arătat că orașul, oamenii care stau aici, au devenit o masă amorfă, asupra căreia se poate exercita orice formă de presiune sau batjocură, fără să facă nimic ci, eventual, să se plângă, dar și acolo cu grijă, să nu supere pe cineva. Acel cineva, pe care îl moștenim din comunism sau, atavic, mult mai demult, acel cineva de care ne e teamă, cu toate că ne face rău. Dacă nici gunoiul nu vă scoate în stradă, poate că meritați ca strada să fie plină de gunoi.
Așa că scriu, în continuare, pentru puținii, sau nu atât de puținii (sper) care adoptă dialogul, dar și revolta, cei care nu pun imediat denumiri generice, ci încearcăsă înțeleagă un demers, și apoi să își dea cu părerea. Cei pe care îi respect.
