Pentru presă, „A Patra Putere în Stat” e un termen cam basic, iar deontologia jurnalistului este doar un mit. Genul ăla de lucru despre care ziariștii bătrâni dau nepăsători din mână: „Hai, lasă-mă cu asta!”
Dacă este un mit sau nu, rămâne de văzut. Cert este că fiecare acționează după cum consideră că e mai bine, iar toți avem dreptul să fim liberi, din ’89 încoace.
Dacă nu erau ai noștri să fie bătuți și împușcați în serile alea reci de decembrie, astăzi cetățeanul de rând își făcea cruce numai „sub plapumă” și acum n-ar mai fi strigat „jos guvernul”, pentru că ar fi rămas „cum s-a stabilit”.
Libertatea de exprimare este un miracol devenit realitate, însă dăunătoare dacă nu știi ce să faci cu ea. Ca om de presă, adesea trebuie să ai grijă să nu arunci cu pietre aiurea, în sensul că nu e bine să faci acuze, dacă nu știi cu adevărat ce spui. Nici când știi nu e bine, fiindcă primii care te taxează sunt chiar cei apropiați. Am învățat că „taxarea” este favorabilă, fiindcă e mai bine să fii judecat de un apropiat, decât de un dușman.
Totuși, uneori îmi doresc să fiu lăsată în pace, în bula mea de student, chiulangiu, dar cu drag de meserie și de lucru. Mereu m-am bazat pe dogme și pe reguli și recunosc faptul că în ele găsesc o oarecare liniște.
În afară de asta, pot spune că orice meseriaș care se respectă urmează în cariera sa o conduită. Fac asta chiar și cei care susțin sus și tare că în meseria lor nu există un asemenea lucru. Pe aceștia din urmă i-aș numi deontologi inconștienți, fiindcă urmează reguli fără să-și dea seama.
Toate-s vechi şi nouă toate…
Astăzi, într-o oarecare măsură, jurnalismul este încă putred. Nici în trecut nu era mai bine, fiindcă ziarele, încă din anii 1800 au recurs la artificii precum subiectele de can-can, plătirea surselor pentru exclusivitate sau titlurile înșelătoare scrise pentru bani, influență politică ori tiraje.
Nu vreau să mă dau „deontoloagă” și probabil că nici nu sunt, dar adevărul este că mereu mi-am găsit liniștea în reguli. Rolul lor este să aducă ordine în viețile noastre.
Cea mai faină chestie la a fi jurnalist este faptul că e o meserie destul de individuală. Poți să găsești singur cele mai bune soluții pentru cum lucrezi, ce scrii, ce întrebi sau cum afli lucruri; iar această libertate e una dintre chestiile care îți cresc încrederea în sine, fiindcă îți demonstrezi că poți să te bazezi oricând pe capacitatea ta de gândire.
Libertate prin reguli
Ca jurnalist, ai libertatea de a te documenta exact așa cum crezi tu că este potrivit și poți să spui povestea așa cum se desfășoară ea.
Adică tu, ca ziarist, nu ești responsabil de ce găsești în cercetarea ta pe un anumit subiect. Dacă persoanele despre care scrii se ocupă, spre exemplu, cu trafic de droguri sau proxenetism și găsești informații care, sub o formă sau alta îi incriminează, infracțiunile lor nu ar trebui să fie responsabilitatea ta, iar într-o lume perfectă, nu ar trebui să-ți fie frică să scrii despre ele. Poate perspectiva mea este limitată, dar noi suntem aici puși nu numai să le arătăm oamenilor de ce greșesc, dar și să demonstrăm motivul din cauza căruia au eșuat.
Paradox
Oi fi eu fixistă, dar sunt o tipă liniștită. Las bacșiș când ies prin cafenele, îmi validez cardul când mă urc în tramvai, iar dacă întârzii la lucru, rămân peste program.
Dacă tu ca infractor nu vrei să scriu despre tine, atunci nu comite infracțiuni, nimic mai simplu. În schimb sunt oameni care, ei sunt ăia care comit fărădelegi și tot ei se supără, fiindcă presa scrie despre ce fac.
Există și cazuri mai halucinante, iar astfel de probleme întâlnim, de regulă, în cadrul instituțiilor: să ne imaginăm, următorul scenariu: fiecare instituție are o cutie cu bile. Între toate aceste bile, există una neagră, putredă.
Tu le spui că bila putredă e acolo, ei știu că bila există și că e putredă, tu știi că ei știu că bila există, dar ei nu recunosc nici în ruptul capului că au vreo idee despre vreo bilă neagră ți putredă. Ba mai mult, te dau în judecată pentru defăimare.
Dacă aș fi obsedată de psihologie aș spune că ăsta e Gaslighting 101, care nu este decât un simplu mecanism de apărare împotriva „pericolului”, adică progresul.
Deși sună inofensiv e o treabă foarte serioasă, mai ales când oamenii care sunt nevinovați ajung victime ale acestui sistem bolnav. Siguranța lor trebuie să fie principalul motiv pentru care care toți cei care greșesc trebuie să fie trași la răspundere!
De ce lăsat Dumnezeu presa?
Treaba ziariștilor este să atragă atenția asupra erorilor din sistem, să demonstreze negru pe alb de ce „hoții” sunt vinovați și să încerce, prin munca lor, să schimbe ceva.
Rolul ziaristului este acela de a-i proteja pe cei care nu se pot proteja singuri, care sunt abuzați sau nedreptățiți. Așadar, un jurnalist va fi un sprijin – un erou „invizibil”, pe care simplul cetățean se poate baza să-l apere de cei care îi fac rău.
„Botezul focului”
În general, ca ziarist, cam juma’ din oameni te urăsc și cealaltă jumătate de oameni te apreciază, iar „botezul focului” ți-l faci în momentul în care pui întrebări care nu se potrivesc, îl înfurii pe cel cu care vorbești, sau ajungi să fii luat peste picior.
Probabil orice ziarist a înfuriat, la un moment dat în cariera sa, vreun primar, director sau purtător de cuvânt. Acel ziarist a fost, la un moment dat, luat la mișto. Deși aceste experiențe sunt cu siguranță neplăcute, ele te ajută foarte mult în a te maturiza profesional. De aceea, nu ar trebui să fugim de greșeli din frica de a nu fi judecați.
Am pățit să pun întrebări aiurea, am pățit să infurii oameni. Am pățit să descopăr că există contexte în care întrebările mele nu prea au fost relevante, nu neapărat pentru că ele însele au fost greșite, ci pentru că nu am întrebat persoana potrivită, sau nu am nimerit contextul potrivit.
Totuși, există cazuri în care oamenii se înfurie tocmai pentru că știi ce să spui, iar acela este momentul în care, ca ziarist, ai ajuns să-ți faci meseria cum trebuie. Bineînțeles, înțelepciunea vine odată cu experiența, și ca să ajungi acolo, trebuie să treci prin multe întrebări nepotrivite, mult scrâșnit din dinți, pentru că, în ceea ce faci, munca înseamnă doar 1% talent, iar restul 99% reprezintă consecvență și efort.
E greu la început de drum
Poate pe unii îi sperie să fie curioși, dar pe noi la facultate ne-a învățat că nicio întrebare nu este cu adevărat greșită, iar experiența mi-a arătat că oamenii, chiar și după ce se enervează îți dau, sub o formă sau alta, răspunsul căutat. Ba mai mult, acel răspuns vine mult mai lesne după ce au fost supărați, fiindcă tind să fie mai sinceri.
Mie nu mi-a păsat niciodată dacă mă fac de râs ori ba; dacă mă ia cineva la mișto sau dacă mă disprețuiește. Nu am nimic de dovedit nimănui, iar stima mea de sine chiar nu stă în părerea altora despre mine.
Modul în care suntem priviți de ceilalți ține doar de ei, iar fiecare om ne judecă prin propriul lui filtru. Părerea celorlalți despre noi nu reflectă cu adevărat cine suntem, însă perspectiva altora ne poate spune mai multe despre cine sunt ei.
În unele cazuri, unii pot avea dreptate
Îi disprețuiesc extrem de mult pe cei care, pretinzând a fi inteligenți, se autointitulează „specialiști”, dar ține de noi înșine dacă vrem să vedem sau nu feedback-ul din afară.
Perspectiva celorlalți poate fi greșită, incompletă, iar părerea lor poate fi construită pe baza unei fundamentale lipse de informare. Pot spune doar că ține de fiecare persoană să învețe să devină flexibilă în gândire și să exploreze perspective diferite de a sa.
A fi o persoană „woke” constă în a avea capacitatea de a asculta feedback-ul din afară și a învăța să descoperi unde greșești. E bine mereu să înveți să mai apleci urechea la ce zic alții, pentru că cineva mereu poate avea dreptate, chiar și în neștiința sa.
Probabil că e un glitch în matrix, dar care, pe termen lung este benefic, pentru că progresul înseamnă să înveți constant …orice, de la oricine.
