N-o fi presa o putere într-un stat, după cum spun optimiștii, dar semnalează abuzurile politicienilor, a decidenților, a guvernanților provinciali. Critică fapte sociale și atenționează
asupra comportamentelor aberante din marginea moralității.
Bunăoară, un ziar descoperă că
șefa unui institut cultural român refuză să stea într-un apartament al instituției dintr-o capitală
și locuiește într-un apartament ales după voia sa pentru care statul plătește circa 6500 de lire.
Alt ziarist de investigație constată că niște „doctori în științe” au dobândit titlul prin fraudarea tezei în urma unui furt intelectual, numit plagiat.
Se semnalează că mulți universitari promovează în funcții prin cumpărarea publicării în reviste ISI, că au joburi paralele, că rectorii sau decanii își angajează propriile soții, fiice și fii, umflându-le CV cu proiecte finanțate.
De altă parte, tot presa atrage atenția asupra veniturilor inimaginabile
pentru un cetățean onest a unora cărora li s-au atribuit pensii de la stat de cinci – șase cifre, după care se reangajează la privat, dublându-și avuția financiară. În aceeași situație sunt cei care beneficiază de „așa zisele„ pensii speciale, toate contribuind la încurajarea inegalităților și la polarizarea socială a populației.
Sunt vizibile tot mai multe nedreptăți, sunt semnalate fapte de corupție și mituire,
iar „poveștile populare” vorbesc despre comisioane politice și administrative, care împiedică dezvoltarea localităților. Cutare își mărește salariul pentru că e primar, altcineva, desigur cu funcție, se lipește de un proiect și încasează venituri fără a presta vreo activitate, decât eventual își pune o semnătură pe documentele de plată.
Televiziunile urlă pentru sărăcia majorității populației,
pensionarii strigă pe la porțile instituțiilor decizionale că nu mai pot trăi, n-au bani pentru medicamente și mâncare etc., în timp ce funcționărimea din administrația locală beneficiază de alte măriri de salarii și de alte avantaje suplimentare (cum ar fi spor de stres!).
Satisfacerea cerințelor partidelor politice, aflate la guvernanță,
duce la umflarea schemei de personal cu posturi clientelare, de adjuncți, viceprimari, consilieri, secretare și inspectori. Toate abuzurile sunt justificate – de cei care le comit – printr-un limbaj bombastic, o beție de cuvinte, asemănătoare cu trăncăneala ori cu texte sterile, înecate cu argumente false și retorici logoreice, uzurpatoare ale moralității deciziei. Și multe altele.
Chestiunea care ne preocupă este legată de deciziile privitoare la îndreptarea și îndepărtarea abuzurilor, măcar a celor semnalate (de presă).
Cine ar trebui să pună ordine în raportul dintre veniturile foarte mici și veniturile maximale (m-ar referi la salariații în slujba statului)? Cine ar trebui să ia decizia vizavi de superficializarea activității celor cu două, trei sau patru joburi?
Aflăm din presă că profesorul universitar x are două norme didactice, mai predă câteva ore la privat, are program de cabinet medical și este inclus, din parte unui partid, în Consiliul de Administrație a societății Y. Aflăm că parlamentarul european mai are timp pentru alte activități, neapărat remunerate în țară, după ce a avut grijă „să-și aranjeze soția” și rudele (poate prietena!) într-un locșor călduț, elegant și bine plătit.
Cine dispune de autoritatea de a construi în țara noastră o ordine civică (și civilă) naturală, morală și onestă? Cine are capacitatea de decidență pentru însănătoșirea, prin extirparea maladiilor, generate de abuzuri de autoritate? Să pretindem săparea la rădăcinile moralității și să se impună o etică fermă măcar din punct de vedere procedural.
Deja din experiența de ziarist știu că opinia mea seamănă cu niște intenții „livrate la conservă”.
Adică vorbe aruncate în vânt. „Îți răcești gura de pomană”, ar fi zis prietenul meu, bace Giuri. „Mai bine stai și admiră melancolic un apus de soare, căutând cu privirea speranța că neliniștea ta devine neliniștea tuturor”, iar atunci lumea va deveni mai bună, mai umană, mai altruistă, mai înțeleaptă. „Speranța moare ultima”, intră în vorbă filosoful, mirându-se de semnificația actuală a întrebării caragialeene: „Eu cu cine votez, Monșer?”.
