[Nota autorului: tot ceea ce urmează reprezintă o opinie proprie, pentru care subsemnatul își asumă deplina răspundere și privește cu precădere dar nu exclusiv, învățământul universitar]
ÎNAINTE DE TOATE…
Premiul Nobel pentru fizică (2024): John J. Hopfield (U.S.A.) & Geoffrey E. Hinton (Canada – „nașul A.I.”). Meritul: progrese uluitoare în învățarea programată cu rețele neuronale artificiale…
Am început cu această mențiune – de ultimă oră – spre a ilustra reconfirmarea unei alte „dogme” pe care o susțin de multă vreme: împărțirea științelor și disciplinelor de studiu pe „căprării” (așa cum se mai procedează azi și în învățământul superior; de cel pre-universitar, nici nu mai vorbesc …) este depășită categoric! Ba chiar o piedică în avansul „societăţii cunoașterii”! Iată: principii descoperite în fizică, exprimate cu rafinament matematic, care abordează un domeniu neuro-fiziologic ce procesează fenomene psihice cu efect în pedagogie dar și impact covârșitor în inteligența artificială (A.I.), i.e. tehnologia computerului! De fapt, aceste salturi peste „frontierele” dintre domenii de cunoaștere și cercetare „tradiționale” NU reprezintă nicio noutate în istoria întregii culturi omenești … Cel puțin în viziunea tradițională europeană (în sens de Occident… sic!). Dintotdeauna știința a procedat cam așa. Cel mai bun exemplu este techne-ul (tehnologia) – cordonul ombilical între „mama-cunoaștere” și „fiul / fiica – valorificare practică” – sensul ultim al cunoașterii. Toate acestea confirmă strălucit (în contextul strictei contemporaneități) ideile fascinante ale britanicului (nord-irlandez!) James Burke. Nu amintesc decât un cuvânt-titlu (de carte, de serial științific…) – „CONEXIUNI”! Legătura („conxiunea”) dintre cele spuse mai sus și învățământul superior (și de la „noi”!…) pare greu de întrevăzut. Și totuși, ea există și impactează adânc problema pusă în discuție.
Dar cel mai bun lucru este să continui cu prezentarea marilor antinomii ale „societății cunoașterii”, așa cum le văd eu, cu reiterarea ideii că acestea nu sunt perfect disjuncte, ci aflate în multiple… „conexiuni”…
Antinomia „Dascăl – transmițător de cunoștințe și formator” – „Om de știință – aflat pe frontul avansului cunoașterii”
Antropologia culturală susține, de o bună bucată de vreme, teza miturilor fundatoare cu eroi fondatori. „Istoria începe la Sumer” a devenit o lozincă preferată. Astăzi apar tot mai multe îndoieli, alimentate de noi și noi descoperiri arheologice surprinzătoare dar și de cercetările de genetică avansată a populațiilor. Între exotismul adepților paleo- astronauticii și plauzibilitatea teoriei mutației genetice fundamentale (momentul desprinderii decisive a omului din lumea pur-animală), există o puzderie de teorii, mai mult sau mai puțin verificabile empiric sau demonstrabile rațional. În „buna tradiție europeană” – tributară „miracolului grec”, augumentată de linia iudeo-creștină – se susține apariția „primului dascăl” adevărat, recte, Aristotel. Dar primul „om de știință” autentic? Evident, se poate discuta la nesfârșit, ca să nu mai pun la socoteală răbufnirea (justificată!) a susținătorilor marilor premergători din Orient (China, India, Persia, lumea feniciană, cea arabă etc.). În lumea post-modernității noastre, cu reverberații (discutabile!) în lumea educației și învățământului de tip superior, persistă dihotomia „dascăl – elaborator de manuale și cursuri” – „om de știință –elaborator de tratate”. Iar aici, cumva „cu fundul nu în, ci între două luntri” apare un mare „nedreptățit” – autodidactul. Separarea tranșantă „dascăl – om de știință” este nu numai incorectă dar și derutantă pentru viitorii absolvenți de învățământ superior. Nu toți se nasc (au vocația) dascăli (i.e., transmițători de cunoștințe) și nici savanți-rebeli, spărgători de fronturi în avansul cunoașterii. Ce se întâmplă cu un tineret cu adevărat doritor să învețe și să performeze profesional la cele mai înalte cote? Să zicem că ar fi atrași de personalitățile ce sunt întemeietori sau vajnici continuatori de „Școală”? Să dorească să se înregimenteze în trupa „învățăceilor”? Ar fi o idee și încă una ce nu-i de lepădat… Numai că în lumea noastră de azi pare mai mult o utopie; există o mulțime de condiționări (în primul rând de natură materială) care nu permit realizarea unui astfel de vis cu rădăcini antice și medievale. Apoi, dacă într-o „societate a cunoașterii” educația și învățământul au rol de vioară primă, deci ar fi nevoie de un personal educativ- formativ uriaș, în realitate, puțini, foarte puțini sunt „dascăli adevărați”. Și la noi, trebuie să ne mulțumim cu ce avem, dar să nu acceptăm necritic chiar orice neavenit care, în lipsă de ceva mai bun, alege „impostura didactică”… Ca să nu mai vorbesc de plata încă mizerabilă a unei astfel de „munci-apostolat” (și nu numai la noi…). Sau de ingerințele politicului, inexorabil legat de impostură … P.C.R. (= pile, cunoștințe, relații). Această realitate infectă e întâlnită la toate nivelurile de educație-învățământ… dar nu numai… întreaga noastră societate este molipsită de această plagă (în sens originar de „ciumă”, sic!). Ne consolăm cu ideea că, pe ici pe colo, mai sunt scântei strălucitoare sau cu ideea că și la case mai mari… Un bun dascăl (pedagog) se aseamănă mult cu un bun medic diagnostician (azi, nu numai prin „intuiție”, ci și pe baza unor date riguros-științifice datorate progreselor tehnologiei medicale). Căci așa cum nu există boală, ci bolnav, tot așa nu există studenți, elevi ș.a.m.d., ci student, elev etc. A transmite cunoștințe, deci a forma înseamnă tot atât de bine și a deforma, dezinforma!… Căci pregătirea unui specialist nu se poate face fără a-l „închide” în stereotipiile unei anumite discipline / domeniu. Bine spun psihologii: între inteligență și creativitate nu există o corelație semnificativă. Orice „formare” (în tradițiile unei „școli de gândire consacrate”, reputate) este în același timp și o „dogmatizare”… De aceea, marii „spărgători de fronturi” în „societatea cunoașterii” au fost niște rebeli și mulți dintre ei au plătit scump pentru asta… Căci – o altă „dogmă”, a mea – ORICE PAS ÎNAINTE ÎNSEAMNĂ O CONTESTARE… Abia acum cred că va fi mai limpede paradoxul: dacă nu te supui asimilării cunoștințelor ordonate, sistematizate (de alții!) care „te închid”, atunci de unde și când știi că ai făcut „marele pas înainte”, că ai produs ruptura care „deschide”, care contestă tot ce se credea bătut în cuie până la momentul respectiv? Numai prin raportare la ceea ce a fost până la tine? Puțin probabil! Este ceea ce Thomas Kuhn numea „schimbare de paradigmă” sau „revoluție științifică”. Dialectica continuitate-discontinuitate este mai valabilă ca oricând… De aceea, nu voi înceta să respect auto-didactul și popularizarea (corectă!) a științei. Căci în lumea noastră „informațională” nu mai e nevoie să-ți tocești șezutul pe băncile unui Oxford sau Cambridge sau Harvard etc. … informația (cu grade diferite de accesibilitate, dar la îndemâna oricui) este … la „un click distanță”! Mai mult, dacă nu vorbim de „grămada” de studenți, ci de STUDENTUL, atunci, în realitate, acesta se auto-formează, nu este format… Consecința celor spuse este interogația gravă: este cu adevărat nevoie de un dascăl transmițător de cunoștințe, îndrumător pe căile întortocheate ale cunoașterii și profesionalizării?
Revenind -en passant – la auto-didactul standard, ne ciocnim de contradicția majoră formal-informal în devenirea „societății de cunoaștere”. S-a spus – până la un punct, corect! – că marile avansări în știință și tehnologie sunt (mai ales azi) rodul unei munci de echipă. Foarte adevărat! Dar și aici individualitatea strictă este cea care contează: cineva trebuie să aibă „sclipirea de geniu”, „ideea”, fie că este lider formal sau informal. Nu există intuiție colectivă, la fel cum mă îndoiesc de existența reală (!) a unui mental colectiv (cel puțin așa cum a fost el înțeles până acum). Tot ceea ce contează este individualitatea / subiectivitatea strictă. Atât la transmițătorul de cunoaștere (formatorul) cât și la receptorul de cunoaștere. La fel, cu privire la creatorul în știință. Lucrurile stau la fel și în artă și în religie și… chiar în nenorocita și nemernica de politică…
Antinomia „Universități de prestigiu” – „Universități comprehensive sau chiar de ‹nișă›”
Revenind la controversatul „Top Shanghai” și alte „ARWU”, nu pot decât să evidențiez caracterul dezarmant, deconcertant al unor astfel de „întreprinderi”. Menirea acestor „jonglerii statistice” nu este cea de a încuraja mediul universitar global (a cărui creștere e o necesitate de necontestat, mai ales în zilele noastre…), ci de a „face bani”, i.e., a tremendous business: prestigiul atrage bani, banii atrag oamenii de valoare, oamenii de valoare atrag prestigiul și „cercul vicios” se închide sau evoluează spre o „spirală vicioasă”. În definitiv, în foarte multe așezăminte universitare (mai mult de 1.000, considerate de „Topul Shanghai”) se pot găsi oameni valoroși, care să „ctitorească” o „școală” sau să ducă la înaintări nebănuite ale științei și cercetării. Exemple peremptorii se găsesc în toată lumea (haideți să zicem „civilizată”, „dezvoltată”, „avansată”!…). Dar din nou, „diavolul stă în detalii”, i.e., money… money…money!… S-a repetat mereu, până la supra-sațietate (deci… în gol!) că Universitățile trebuie să devină Centre de excelență… Vă amintiți lozinca de la noi: „Învățământ – Cercetare – Producție”? Dacă înlocuim termenul de „producție” (atât de drag socialismului multilateral „sub” -dezvoltat ) cu cel de „performanță”, poate că ar mai avea o noimă. Realitatea actuală ne învață însă cel puțin două lucruri: (a) nu toate instituțiile (să le zicem „universități”) își pot permite să aibă și institute / centre de cercetare (cu atât mai mult, de experimentare aplicativă; fie în domeniul „tehnologic”, fie în domeniul așa-zis și fals-zis „umanistic”); (b) banii – care sunt imperios necesari și încă mulți, mulți, mulți… – nu pot veni (toți) de la stat (care a fost și este un administrator de fonduri imbecil și corupt); ei vin de la alte „surse”; prin urmare, ei trebuie „ademeniți” din altă parte – recte, concernele (private!) multinaționale – care „n-au mamă, n-au tată”, ci, urmăresc principiul „clientul nostru, stăpânul nostru” (unde „acestea” sunt, evident, „clienții”…). Pentru a da satisfacție „sponsorilor” trebuie făcute o serie de concesii: (a) orientarea pregătirii studenților (în speță, cei „performați”), cât și a cercetării fundamentale și aplicative către nevoile „clienților”, deveniți „sponsori”. Așa se dau, personalizat (!), burse, granturi etc.; (b) preferarea sau chiar impunerea unor „cadre didactice / de cercetare”, posibil în opoziție cu programele de studii intenționate de respectiva Universitate. La noi, avem de-a face cu un autentic „Bâlci al deșertăciunilor”: factorul politic, întruchipat drept „susținător” („supporter”!) al anumitor persoane (clientela de partid, neveste și amante, fii și alte neamuri ș.a.m.d.), impune organizarea pe catedre, cursuri, programe, dar, mai ales ierarhii, după bunul plac, i.e., interesele de moment.
La noi, a apărut ceva „curios”: împărțirea instituțiilor de învățământ superior pe trei categorii (ca și castele, în India): de interes național, de interes regional și de interes local. Dacă mai adăugăm aici și juxtapunerea peste învățământul „de stat” (încă viabil), a așa-zisul învățământ privat (chiar susținut de „fundații”), adică tot un fel de SRL-uri („fabrici de diplome”) iese ce a ieșit deja… știm cu toții!… S-a mai vorbit de „universitățile comprehensive”. Un termen nou, bazat pe limba engleză, unde avem o mulțime de „false friends” (i.e. cuvinte care, în limba română ne sugerează un sens, dar în limba lui Shakespeare au cu totul alt sens).
„Comprehensiv” – la noi – ar însemna, în primul rând ceea ce ține de înțelegere; în engleză se păstrează vechiul înțeles latin de „cuprinzător”. Deci, universitățile „comprehensive” ar fi cele capabile să „cuprindă” un număr cât mai mare de studenți, de obicei, pe banii statului. Ele sunt astfel la un nivel foarte „comun”, „accesibil” și ar corespunde cu universitățile de interes regional și local… „Învățământul de elită” în Vest (am văzut pe viu, în U.K. și U.S.A.) este unul privat! Dar în nici un caz „variațiuni pe aceeași temă”, ca la noi, unde doctoratele curg gârlă… curios, ca o invazie de lăcuste, pe capul marilor demnitari ai zilei… Apoi, unii sunt siliți să-și retragă / să renunțe singuri la titulatura academico-științifică acordată. Vă amintiți de „academician, profesor, doctor, inginer Codoi, savant de largă recunoaștere / reputație internațională”? Deci, dragi to’ași, s-o lăsăm baltă…
Este greu să concepi, să scrii, să redactezi un curs; el poate circula on line, dar poate deveni și un manual (de obicei tipărit și cu circulație mai puțin largă). Cel mai greu aici este cu munca de elaborare a unei programe (în limitele libertății și autonomiei universitare). Aici intervin multe criterii, sisteme de referință. De aceea, un curs bine făcut este o creație a autorului: el trebuie să știe ce să selecționeze din literatura și informațiile de specialitate, cum, la ce nivel și mai ales cu ce tip de adresabilitate. E adevărat, că la acest nivel, „cărțile se fac din cărți” și… totuși… Creativitatea dar mai ales talentul „pedagogului” primează. E și mai greu să elaborezi un tratat. Aici este „știința vie” (nu contează domeniul!). Evident, adresabilitatea unui tratat este mult mai restrânsă, în plus, el poartă amprenta personalității autorului, ce sintetizează cam tot ce s-a făcut în domeniul lui de cercetare. Aici și acum vine greul: ce aduci nou?! Cât despre comunicările (periodice) privind noile descoperiri, invenții, viziuni, aici este „riscul ” total al autorului. Pentru asta sunt periodicele științifice, unde trebuie avută mare grijă pentru datele brevetabile și asigurarea unor „priorități” ce sunt, la urma urmei, chestii de orgoliu personal (sau de grup). Cel puțin, așa ar trebui să funcționeze un „mediu academic normal” într-o „societate normală”…
La noi? Scandalul plagiatelor nu se mai termină și nu sunt convins că este provocat doar de „rațiuni științifice”. Este altceva… și…ceva foarte rar la „marile universități” ale lumii care știu și au și instrumentele de protejare a autorului. Pentru amatorii de nivel mai înalt al abordării problemei: citiți-l pe britanicul (… tot britanic?!) Derek J. Solla Price!… Deci, ce ne facem cu „triho-tomia” din Românica? Aici, recomand intervențiile în mass-media ale actualului rector de la ”UBB” Cluj, Prof. univ. dr. Daniel David…
Deci, volens nolens nu ne rămâne decât să ne uităm la, să ne orientăm după marile universități din „Top Shanghai”!… Nu mă contrazic față de cele spune înainte (inclusiv în alte episoade): este un „top” discutabil pentru că vine de la ”masa bogaților”, un „top” ce ne stârnește invidie și…? S-a făcut ceva realmente util, în acest sens, în Românica? În afară de scandaluri, rivalități, răscoliri în rahatul ranchiunelor personale? Deocamdată… nimic! Un alt motiv, pentru mine, de a-mi fi dor (arzător!) de… Anglia!
În episodul următor – și, sper, ultimul (!) – voi încerca să pun față-în-față cele două componente ale antinomiei absolute (în opinia mea, firește!…): „Societatea de cunoaștere” – „Societatea de recunoaștere”…
Pentru că suntem în plin sezon de „deschidere” a noului an academic, iată „sinteza” culeasă din în mass-media: CELE PATRU MINCIUNI STUDENȚEȘTI:
1. De mâine mă apuc de învățat…
2. Își aduc cursul mâine…
3. Dezbracă-te că nu-ți fac nimic…
4. Nu mă dezbrac că sunt virgină…
[Nota autorului: tot ceea ce urmează reprezintă o opinie proprie, pentru care subsemnatul își asumă deplina răspundere și privește cu precădere dar nu exclusiv, învățământul universitar]
1.Despre „Shanghai Ranking” sau Amărăciunea Românicăi de a trebui să-și vadă din nou „lungul nasului” și eșecul devizei „prin noi înșine”…
Primul „episod” din această nouă „întreprindere serială” – Vivat Academia…tra-la-la – se încheia cu promisiunea de a aborda spinoasa problemă a plecării tinerilor noștri (dotați intelectual sau dotați cu bani de la babaci) la studii… „afară”. Pentru patriotardiștii noștri găunoși – o tragedie! Se știa că, odată plecați, nu se vor mai întoarce în țară sau, dacă au curajul să revină – „după” – , nu vor face prea mulți purici „acasă” și vor lua din nou drumul pribegiei spre zări mai luminoase… Deci, trădare! Și „(…) dacă e trădare, (…) fie! „Farfuridi”. (…) Dar cel puțin s-o știm și noi! „Brânzovenescu”” (Plecăciune, nemuritorule Nenea Iancu!) Pentru patrioții lucizi – o șansă!
Departe de mine gândul de a nega sau sub-aprecia învățământul românesc (mai ales cel tradițional, inter-belic!), dar trebuie să realizăm faptul că – la ora actuală – suntem la o distanță quasi-astronomică de ceea ce se petrece în țările dezvoltate. Prin acestea înțeleg Vestul tradițional dar și Extremul Orient (unii-i spun celui din urmă, foarte inspirat, Extremul Occident…). După ce, în comunism, ne-am „debarasat” de tradiția națională a învățământului nostru și am preluat „cu entuziasmul stalinist-tovărășesc” clișeele sovietice (oricum, improprii pentru noi), după ’89 am început nesfârșitele „cruciade reformiste” (practic, ministrul și reforma, cam așa!). Ce-a ieșit? Un ghiveci indigest ce s-a adeverit a fi o „splendidă” aplicațiune a teoriei formelor fără fond!… Cei pe care i-am numit „patrioți lucizi”, se pare că au înțeles, în sfârșit cum „stă chestiunea”: un adevăr amar! Până vom reuși să ne racordăm cu adevărat la pretențiile progresului real, (măcar în educație și învățământ) va trebui să importăm prin a exporta! I.e., să aducem în țară ceea ce este realmente bun „afară” (”import”) și să trimitem – cât permite buzunarul țării, nu al babacilor”! – tinerii cu reale perspective să se formeze „afară” („export”), evident, dacă se poate, la universitățile bine cotate în Top Shanghai!… Iar aici, o mențiune: se pot găsi (cu siguranță!) metode ne-dictatoriale, ne-constrângătoare, persuasive de a-i determina pe tinerii noștri … „ce la Paris învață”… să revină în țară. Nu invocând „iubirea de moșie” ci, oferindu-le acel confort (intelectual dar și material) necesar valorificării în țară a ceea ce au acumulat „afară”. Despre inadaptabilitatea celor școliți „afară” și reveniți în „patria-mumă” îmi voi permite să scriu câteva gânduri (deloc dulcege!) într-un material viitor. Dar să ne lămurim odată ce naiba o fi aia, Shanghai Ranking…
2. Welcome to the Manipulation Temple! sau Manipulare, manipulare… numele tău este „Shanghai Ranking”!
ARWU înseamnă „Academic Ranking of World Universities” (nu e nevoie de traducere…). Da’ , de unde „lipitura” cu mega-polis-ul Shanghai? În 2003 are loc prima publicare a topului „mondial” al universităților: o va face – în premieră – Universitatea „Jiao Tong” din… evident… Shanghai. Actualizarea este anuală. Din 2009 ARWU e publicată, cu drepturi de autor protejate, de către Shanghai Ranking Consultancy – organizație complet independentă pe domeniul informării privind învățământul superior; ea nu este subordonată nici unei agenții guvernamentale… (sic?!). Mai există și alte „foruri”, la fel de „credibile”; e.g. Q.S. World University Rankings, Times Higher Education World University Rankings etc. Chestiunea îmi pare șocant de simplă: reclama este sufletul comerțului; ceea ce se bucură de o faimă datorită reclamei, „se va vinde mai scump”; deci, un sistem educațional bine „înflorit” va fi mai scump… Să mă explic – la modul general – înainte de a pătrunde în „mațele” acestei afaceri oneroase: vă amintiți de celebrele topuri de muzică rock? („New Musical Express”, „Bilboard Hot 100” etc.), mai știți ceva despre țoalele și accesoriile lor „de firmă”, ați auzit de „stelele Michelin” pentru restaurante ș.a.m.d.? Ei bine, mai ales în lumea anglo-saxonă, se practică „într-o veselie” moda topurilor, a clasamentelor, a pariurilor (mai ales nebunaticii mei de englezi…), ce să mai vorbesc, în… fotbal !… și, din nou, ș.a.m.d. (!).
Ierarhizări se fac de când lumea… nu mai putem fără ele… De ce? Este un mod artificial (cel mai ușor și …„ieftin”) de a manipula „masa tăcută” dar consumatoare… în cazul nostru – consumatoare de educație! Nu cred că mai trebuie să insist spre a mă face înțeles… ARWU nu face excepție… No, de aici începe „balul”…
(i) Care sunt criteriile (indicatorii) clasificării „Top Shanghai”? În linii mari, ar fi cam 6: (a și b) Numărul de alumni & profesori (ultimii cu Premiul Nobel & Medalia Fields pentru matematică, cei sub 40 de ani; (c) Numărul de cercetători citați selecționați de Clarivate Analytics; (d) Numărul de articole publicate în „Nature” și „Science”, (e) Numărul de articole indexate în Science Citation Index Expanded și Social Sciences Citation Index; (f) Performanța universităților în raport cu numărul de profesori. N.B. De aici ar rezulta un clasament global: există un punctaj ponderat raportat la numărul de personal academic. Există și clasamente pe domenii mai restrânse (regula nu se schimbă). Se observă că totul este… foarte… anglo-saxon…
(ii) Alături de clasamentul „Shanghai” am mai menționat și alte „repere”. Ele semnifică cele mai influente clasificări academice de universități și se ajustează după mărimea instituțiilor. Se observă, din capul locului amprenta criterială de-a dreptul „imperialistă” a lumii anglo-saxone (cu precădere, cea yankee…): totul merge pe cantitate. Apoi, se observă tendința clară de a privilegia U.S.A. & U.K.: Să nu uităm însă existența acelui clasic… și cronic Brain Drain (migrația „creierelor” din țara de obârșie spre alte „zări”). Alte zări – i.e. țări dezvoltate, cu un mediu „academic” și de cercetare științifico-tehnologică foarte avansat, pe măsura posibilităților intelectuale ale celor „ademeniți”, prin oferta de venituri „grase” și condiții material-informaționale grandioase… cum nici „n-au visat ei vreodată”… Campioană la acest „sport” este S.U.A.: „acolo” se găsec bani cu nemiluita pentru cei capabili …. „să producă”… (pe lista „imperialist-intelectuală” mai putem adăuga acele țări cu un nivel foarte ridicat… să le mai pomenesc?). Așa se explică creșterea prăpastiei dintre „cei avansați” și cei „lăsați la coadă” (printre care, din păcate, și… Românica…). Premiile Nobel și Medaliile Fields sunt „adjudecate” de astfel de țări (de fapt instituții și concerne trans-naționale de cercetare științifică și tehnologică fundamentală / aplicată și în „prima linie” a „frontului cunoașterii”). Dar „premiații” nu sunt (de cele mai multe ori) nici americani, nici britanici, nici nemți, nici francezi nici… Ei, „asta e”… lumea de azi…
(iii) Și acum, țineți-vă bine!: clasamentul ARWU pentru primele 30 de universități (din 1.000!) pe anul 2024! Nu vă speriați!, nu-l dau global (deși ar merita!…). Ce se observă? Pe locul 1, Harvard (USA), britanicii mei dragi au Cambridge pe 4 și Oxford pe 6. Francezii au pe Paris-Saclay pe 12. China (!) are 3 universități (loc 22, 26 și 27!), Elveția cu Zurich – Institutul politehnic (pe aici a trecut și Einstein!) este pe 21, , Canada pe 26, japonezii pe 28… restul? numai universității americane! Nu am specificat decât numele universității americane de pe primul loc, al celor britanice (engleze), al celei franceze și al celei elvețiene. Boieri dumneavoastră, oare suntem chiar tâmpiți? De noi e vorba, nu de „premianți”! Am văzut cu ochii mei Harvard-ul (un grant câștigat, trebuie să recunosc, prin excelența prietenului meu de la Universitatea de Vest Timișoara, eu îi voi spune Ionică): este – la prima vedere – un ansamblu de clădiri destul de modeste; cam la fel este și M.I.T., la câteva sute de metri în aval pe râul Charles, nu te impresionează arhitectonic, dar „afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’…”. Față de umilința zdrobitoare pe care o resimți la Universitatea din Viena, la Sorbona,… ce să mai zic de Heidelberg, apoi… mortal (!) la Oxofd & Cambridge?…. S-o lăsăm baltă, dragii mei cu ochii migdalați (de fapt, fardați a l’americaine…)! Lista „europenelor” ar fi cam lungă… într-adevăr, sub arcadele și zidurile străvechi te vei simți ca un rahat în ploaie… Ce să mai zic de ceea ce este „în interiorul zidurilor”? … oricum, mă consolează oarecum gândul că, în Clujul meu natal a existat o Universitate (Colegiu iezuit: teologie, medicină, drept) încă de la 1581!…
(iv) Iar acum, „circul” cu premiile Nobel și medalia Fields. Voi începe cu premiul Nobel pentru pace. Pe ăsta îl dau norvegienii. Aici e mai clar decât lumina zilei interesul politic… de moment! Nici nu ne dăm seama câte contribuții uriașe pentru binele omenirii, pentru armonie și liniște planetară au fost trecute sub tăcere. Nu degeaba politica a fost „poreclită” arta compromisului… Apoi, premiile Nobel… pe „căprării” (fizică, chimie, biologie-fiziologie-medicină, economie & uneori, literatură…).
Da, Academia Suedeză este cea care decide… la propunerile venite de pretutindeni, din partea unor foruri academice credibile… Însă și aici „își vâră coada” diavolul politică, interese majore (geo-politice / – economice) de moment. Chapeau!… pentru laureați… dar câți sunt omiși? Motivul? interesele de circumstanță… Unii laureați au avut „tupeul” de a-l refuza (vezi cazul lui J.-P. Sartre)! Alții, n-au fost lăsați să plece din țara lor spre a-l ridica (cazul „Măreței… URSS” – Saharov…). În cazul Românicăi, sabotarea a venit chiar de la conaționali (!!!) – L. Blaga, mai nou M. Cărtărescu; ca la noi la nimenea … Deci… nu vreau să minimalizez cu nimic meritele ce au justificat un Nobel (mai puțin săritor în ochi, un Fields), dar folosirea sa drept criteriu în „ranking”-ul universităților mi se pare cumva… O universitate nu stă în premiile strălucitoare pe care le primesc unele cadre (vremelnice), ci în ceea ce produce ea în materie de ființe umane!
(v) Accentul pus pe „cantitate” este specific yankeilor (nu și britanicilor…). Unde e „cantitate”, la Uncle Sam, înseamnă și „unde & E bani mulți”, i.e. putere economică… Un blazon „bun” înseamnă și prețuri pe măsură, inclusiv în cazul studiilor superioare… și nu numai… La noi în Românica, părinții (mai „dotați” la buzunare) aleargă cu limba scoasă după o școală bună (de la nivel de Grădi’, până la Universitate)… deh, să aibă progenitura o patalama cu „ștaif”, indiferent dacă va… profesa… sau nu, în domeniu… importantă e „eticheta”. Dar, aici, nu cred că numai la noi e „ca la nimenea”. Pe asta mizează și „marile” universități ale lumii! Costurile cu studiile (de la cazare la… „potol”…) sunt exorbitante (am văzut ce s-a petrecut recent în U.K. …); burse, donații și alte „fițe” nu pot amortiza dificultatea de a accede la studii („foarte”) înalte… Îi dau dreptate lui Florin Negruțiu cu „gratuitatea” învățământului (cf. Constituției!) la noi… Și iată, cercul vicios s-a închis ermetic: ai premii (Nobel, Fields etc.), vei atrage mai multe fonduri (de la stat, dar mai ales private) și cu țintă predilectă (cercetare tehnologico-aplicativă „de vârf”), sporește astfel faima, „blazonul”, prin urmare și costul studiilor (Colegiu – Master -Doctorat – Post-doctorat ș.a.m.d.); de aici șansa și mai mare de a atrage „creierele” și, drept consecință, premiile… și cercul vicios se reia, ba, pentru că e „vicios”, devine „spirală”…
3. Pe post de „Concluzie”: Își poate permite Românica să piardă în continuare reale talente, chiar și potențialități rămase în anonimat?
Se pare că… Da!… Recte, în primul rând trebuie să se „școlească” și să se „titreze” potentații zilei și oamenii din camarila lor, chiar dacă sunt „bâtă”… Apoi, muierile, amantele și „neamurile” acestor potentați… Până aici vorbesc de cei ce recurg la contribuția bănească a statului, spre a „se ajunge”… Cât despre cei privați, bogați și cu ambiții mari pentru propriile lor progenituri… n-au decât, important e să-i „primească” ăia de afară… chiar dacă n-au cine știe ce „firmă”… important e să fie de „afară”!… Căci „după”, au grijă și demnitarii politici și potentații economici „să rânduiască lucrurile”… N’est-ce pas? Damn it !, Should I be fucked! … da’ ce mult seamănă lucrurile astea cu trecutul nostru comunist! Culmea, „atunci”, pentru că exista doar un singur partid, deci o singură șleahtă de privilegiați, lucrurile parcă stăteau mai bine (?!): erau mai puțini ca azi!…
În episoadele ce – sper – că vor urma, voi încerca să punctez (din nou, pick up… ha, ha, ha,…) care sunt „hibele majore” ale sistemului nostru de învățământ superior (de stat și privat) și ce cred eu că ar trebui făcut… Nu mai e cazul să repet că e vorba de o opinie, deci un punct de vedere strict personal… Da! prima mare interogație va fi în jurul inadaptabilității celor cu studii „înalte” veniți de afară, chiar plecați afară dar și în jurul neadecvării dintre realitatea social-economică și cultural-științifică românească (pe de o parte) și oferta reală a învățământului- educației de la noi (pe de altă parte)… Dar pentru că suntem din nou într-o „săptămână mare, luminată” (deschiderea învățământului „superior”…), iată și un eșantion „anticipat”:
Două studente la medicină pleacă acasă cu trenul în prima lor vacanţa. În compartiment era şi un ţăran. Ele încep să converseze. – Vai, dragă, ce mă doare mărul lui Adam! – Şi pe mine m-a strâns pantoful şi mă doare călcâiul lui
Ahile, zice cealaltă. Ţăranul trebuie să coboare şi, pentru că învăţase şi el ceva de la orăşenii ăştia mai deştepţi, când se ridică, zice:
– Aoleu! Ce mi-a amorţit buca lui cur…
Sesiunea de iarnă la facultatea de ştiinţe juridice din Bucureşti. Examinatorul mai pune o întrebare suplimentară candidatului: – Ce pedeapsă se aplică pentru bigamie?
– Două soacre!, răspunde senin studentul.
[ Nota autorului: tot ceea ce urmează reprezintă o opinie proprie, pentru care subsemnatul își asumă deplina răspundere și privește cu precădere dar nu exclusiv, învățământul universitar ]
1. „Gaudeamus igitur…”, Alma Mater fores suas aperit!…
Pe toate meridianele (și paralelele!) zbuciumatei noastre planete reîncepe anul „academic” (universitar). Datele calendaristice pot fi ușor diferite, dar cam toate se învârt – aproximativ – în jurul zilei de 1 Octombrie… Nici Românica nu face excepție. În acest moment (dorit solemn!) îmi vin în minte două lucruri ce pot servi (hic et nunc) drept ghidaj al rândurilor ce vor urma:
„Duetul” Claudiu Pândaru – Florin Negruțiu (unde al „doilea” mi se pare mai „sprințar ” la minte) … „Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă” (acum i se zice „crâșmă” sau, mai elevat, „bar”), [oricum, Plecăciune, M. Eminescu!], cu o ceașcă de cafea (… oare?…) în față și care, de o grămadă obositoare de vreme, ne „obosește” (pardon, agasează!…) prin supra-umplerea intervalelor de timp „moarte” la DG-24 tv. E vorba (mai ales) de indignarea, pare-mi-se sinceră (!), a lui Florin, vis-a-vis de procentajul din PIB, alocat de Guvernul Românicăi, pentru educație și învățământ.
„Lălăirea”– cu sens sau „fără…”, unde „trebe” și unde „nu” – a tradiționalului „Gaudeamus…”. Iată cum un cântec de chef studențesc, cu unele note mai „neortodoxe” (pentru pudibonzi), un cântec alert de preacurvie și voie bună la beție (musai cu bere, cu fecioare dar și cu muieri coapte!…), ajunge să sune – în intonarea „guriștilor”, cu sau fără chemare – a marș funebru; în cel mai bun caz, forțând solemnitatea, ar ajunge la un fel de Te Deum!…
Deci, să le luăm pe îndelete… cu respectul cuvenit tuturor versurilor și strofelor celebrului cântec:
2. „Ubi sunt, qui ante nos / In mundo fuere…”
Claudiu, din Bula lui, medita adânc „filosofic” despre „nu se poate”…, sperând, „utopic” la momentul „se poate…”. Mutatis mutandis: „nu se poate” încă alocarea unui procentaj de 6% din PIB-ul românesc, pentru educație-învățământ (de cultură și cercetare, nici nu mai vorbesc!…); în ciuda prevederilor constituționale și a promisiunilor Guvernului (de care „face vorbire” Florin). La această „realitate” mai trebuie adăugat și „dezideratul” lui Claudiu de a unifica cele două Românii – cea din „Bulă”și „restul”. Soha!, Never for ever!, Veci-pururi!, La calendele grecești!… Deosebirea dintre școlile „de la oraș” și cele „din mediul rural” este izomorfă deosebirii dintre sistemul universitar din marile centre ale țării (Cluj – 1581 <Colegiul iezuit! > / 1919; Iași – 1860; Bula lu’ Pîndaru – 1864) și „universităluțele” apărute ulterior. Dintre cele din urmă, unele vor evolua spre cote respectabile, altele vor rămâne… La aceste deosebiri se mai poate adăuga diferența dintre Ardeal și Vechiul Regat (în probleme de învățământ-educație!), recte, dintre tradiția imperială habsburgică (amendată, mai târziu, de cea germano-prusacă <Berlinul!> + „spoiala de fațadă” maghiară) și tradiția bizantin-levantină (amendată, mai târziu de cea franceză, ultima, mai degrabă, tot ca „spoială de fațadă”…). România contemporană a ajuns aproape (oare?…) de acel „se poate”, dar drumul este încă obositor de lung…
3. „Vivat et respublica, / Et qui illam regit,…”
Adevărul este că în nicio țară din lume STATUL nu poate suporta corespunzător cheltuielile aferente cu educația și învățământul, eventual pe ici pe colo, în cazul educației și învățământului obligatoriu… dacă tot e „obligatoriu”! Învățământul pre-universitar (liceal) și, mai ales cel universitar rămân adesea la… mila Domnului (prin „domn” înțeleg, aici, mai ales „marii filantropi ”, în genere, învățământul pe baze private, pe fundații serioase și de tradiție). Aici îmi apare o primă problemă spinoasă: problema programelor școlare (ce trebuie învățat și ce competențe trebuie dobândite?). În statele relativ mici, non-federative, această programă este – de obicei – unică (funcție de profil). În Românica lucrurile par clare (insist – numai „par”!): programele pentru învățământul pre-universitar sunt quasi–obligatorii, cele pentru învățământul universitar, quasi–orientative… Oricum, la prezumtivul loc de muncă viitor se va remarca prăpastia dintre cele învățate în școală și competențele reale (mereu schimbătoare!) ce sunt cerute… în mod concret. Indiferent de ce „școală” e vorba… pre-universitară și universitară (masterală, doctorală sau post-doctorală)…
Din motivele de mai sus, pledez pentru teza următoare: Problemele educației și formării prin sistemul de învățământ (organizare, structură, programe, competențe etc.) AR TREBUI SĂ PRIVESCĂ STRICT COMUNITĂȚILE LOCALE ȘI NU AUTORITĂȚILE CENTRALE – GUVERNAMENTALE! Acestea (comunitățile locale) știu cel mai bine „ce trebuie” (chiar cu deschidere spre planul național și internațional). În plus, punerea de acord (oricum, fatalmente temporară și relativă) între oferta de forță de muncă (număr, tip de calificare, competențe etc.) și cererea de muncă (preponderent pe plan „local”) este mai facilă și mai rapidă. Fluctuațiile de pe „piața” muncii pot fi mai bine „controlate”. Chestia cu „echivalarea” studiilor, a pregătirii profesionale, a competențelor cerute efectiv este, realmente, „apă de ploaie”. Numai la „fața locului” se poate constata, evalua, accepta, respinge „oferta” iar aceasta este treaba angajatorilor. Pentru liber-profesioniști, reglarea o face tot „piața”. Prin urmare, statul nu poate fi decât formal (!) „formator” de cadre necesare vieții economico-socialo-culturale. La tentația statului de a fi centralizat (centripet) se opune tendința centrifugă a realităților concrete de „pe teren”. Cât privește formarea superioară (de tip academic), aceasta ESTE PROBLEMA ȘI RĂSPUNDEREA UNIVERSITĂȚILOR BAZATE PE O AUTONOMIE ABSOLUTĂ: ELE ȘTIU CEL MAI BINE „GLASUL VREMII” ȘI PROCEDEAZĂ CA ATARE! Aici, mai trebuie făcută o mențiune: nu iau ca reper învățământul privat (eventual bazat pe fundații), fie elementar, fie pre-universitar, fie universitar … din Românica (știm prea bine cum stăm la acest capitol)!… „fabricile de diplome”… . Învățământul universitar și post-universitar „deexcelență” (super-calificare, ultra-performanță) necesită fonduri cu adevărat uriașe și numai statul, nu poate să… tra-la-la… Asta ar valabil (dar tot parțial) pentru țările dezvoltate și cu adevărat „civilizate” (nu și cazul Românicăi…), dar chiar și „acolo”, de n-ar exista intervenția agenților privați (evident, cei serioși, onești și bine-intenționați), atunci… Concluzia e clară: oriunde și oricând, statul este un prost-administrator (la noi, chiar „de tătului” tâmpit!), numai o întreprindere (în sens generic) privată poate ajunge la performanțe!
5. „Vita nostra brevis est, / Brevi finietur,…”
Și acum, despre celebrul cântec (fără titlu „oficial”) ”Gaudeamus”, lălăit, în ritm de marș funebru (i.e., lento!), cam de toții învățăceii de pretutindeni…
Versurile au – la origine! – un manuscris latin anonim de prin 1287. El se află actualmente la Biblioteca Națională a Franței (Paris). Muzica provine de la un autor, la fel, necunoscut, de pe la 1782, într-o culegere -„Lieder fur Freunde der Geselligen Freude”. Este un fel de cântec de confirmare a statutului. A trecut – prin mâinile și urechile – mai multor compozitori (unii celebri) care l-au folosit în diferite lucrări.Sigmund Romberg, în opereta „Prințul student” – punct de referință la temă – evocă prin acest cântec chefurile studenților din Heidelberg (musai cu bere!). Ăștia nu erau sănătoși dacă nu purtau ca „blazon” cicatricile rănilor de la nenumăratele „cafturi” cu săbii. Deh, „amprenta germană” a fost pusă: nu erai student onorabil, mai ales în celebrul oraș universitar Heidelberg, dacă nu erai bețiv (repet, un adept fidel al berii!), curvar și „caftangiu”… Ce vreți, tradiția! Studențimea de azi, tot de pretutindeni, nu-și „satisface conceptul” fără o „sănătoasă viață boemă”… cu mici diferențe… În 1959 „Gaudeamus”-ul devine cântecul oficial al Federației Internaționale de Sport Universitar. Tot în zilele noastre, și un cântec de absolvire a studiilor sau de comemorare a unui eveniment universitar. „Baiul” (în viziunea mea) este că s-a ajuns la un abuz (ofensă adusă „frumoasei tradiții”): se cântă necritic, te miri pe unde! De pildă, eu nu sunt de acord să se cânte le terminarea liceului (deci înainte de a ști dacă ai luat sau nu „Bac”-ul…). Apoi, pentru simplul motiv că încă nu ai devenit student!. De o ținem tot așa, o să-l auzim lălăit și la terminarea Gimnaziului, poate a Școlii primare și… de ce nu, la sfârșitul Grădiniței?!… Este un cântec pur studențesc, de chef, boem, cu curve și bere, în contextul încrucișării săbiilor și, mai ales… alert căci „Iuvenes dum sumus”! El trebuie deci să rămână eminamente în universul studențesc, academic. În acest sens „academic”, că, de ar fi vorba de o „Academie de Academie”, la membrii babalâci, cu morgă, un asemenea cântec s-ar potrivi ca nuca-n perete!
Deci „năstrușnicul” cântec are 7 strofe, din care se cântă („oficial”) doar 3. Ca fapt divers, îmi amintesc, acasă la Cluj, onorabilul Academician C-tin Daicoviciu, în semn de omagiu adus „celui mai iubit fiu al poporului” (Motanul Arpagic; dar să n-o uităm și pe Ovarășa Codoi…), a mai compus niște „versulețe adecvate” cu România … „socialista libera” – devenite obligatorii la manifestările oficiale de gen… (nu în sensul de „sex”…)… Păcat de atâta efort… inutil…
Studenții (și) de azi (mai ales cei din „Vest”) se organizează în frății (vezi titlul acestui paragraf). Unele mai ciudate decât altele, cu ritualuri de multe ori scabroase, amintind de tradițiile Evului Mediu, de sadismul maladiv al timpului. Mă rog, treaba lor… la noi nu scăpai, ca student, de apartenența la U.A.S.C.R. Cert este faptul că în lumea contemporană (mai ales, tot în Vest!) „nebunaticii” de studenți sunt o voce puternică, ea se face bine auzită și bine bătută… de poliție… Nu uit totuși Parisul lui 1968, Campusurile americane cu proteste lor împotriva războiului din Vietnam dar… și tineretul român (cu mulți studenți în frunte!) care a luptat și s-a sacrificat pe baricadele Revoluției române din decembrie 1989 (mă refer la partea de Revoluție autentică, sinceră, din stradă și nu la cea furată în cabinetele bine protejate ale unor potentați <<ciocoi vechi și noi>>). Ei, asta-i studențimea de pretutindeni și de oricând, i.e. rebelă, non-conformistă. Gaudeamus igitur!
În episodul următor voi încerca să răspund la întrebarea „de ce majoritatea tinerilor cu adevărat merituoși (pe lângă ei, și cei cu bani… de la babaci ) aleg să studieze, în primul rând, la nivel universitar, „afară”? Apoi, sub pretextul că vor să-și consolideze statutul și rolul dobândit, să-și „servească mai eficient patria-mumă”, mai „rămân” un pic… definitiv, cam tot pe „acolo”?! Eu am avut în fața mea, ani de zile cazul Angliei. Dar nu numai perfidul Albion e în situația de țară de „azil intelectual provizoriu” pentru tinerii românași… Explicațiile – în viziunea mea, „proprie și personală” – nu sunt deloc simple. Dar să încheiem acest prim episod într-o notă ceva mai optimistă:
Vivat omnes virgines
Faciles, formosae
Vivant et mulieres
Tenerae, amabiles
Bonae, laboriosae!…
(Spre „știința” încă-neștiutorilor, o strofă tot din „Gaudeamus”!