[Nota autorului: tot ceea ce urmează reprezintă o opinie proprie, pentru care subsemnatul își asumă deplina răspundere și privește cu precădere dar nu exclusiv, învățământul universitar]
UN FEL DE INTRODUCERE: Despre o anumită „inadaptabilitate” („incompatibilitate / inadecvare”) reciprocă… sau… Marile antinomii ale „societății cunoașterii”…
S-au dat – pe bună dreptate – diferite denumiri etapelor istorice diferite prin care a trecut și trece societatea omenească. Unele „etichetări” mai inspirate decât altele… În lumea de azi, se spune că trăim în epoca post-revoluției științifico-tehnice, o etapă informațională (I.T.), a inteligenței artificiale (A.I.). Cum se răsfrânge aceasta în lumea concretă, cea a oamenilor obișnuiți, „normali” („Omul recent” – pace, H.R. Patapievici!), dar mai ales în universul nostru social-politic-economic? E o întrebare de un milion de puncte… Impactul societății cunoașterii asupra societății politizate în ultimul hal și pervertită, pe deasupra, și într-o societate de consum ar necesita o analiză și concluzii interminabile. Nu acesta este obiectivul rândurilor de față. Pentru că ne aflăm la capătul a ceea ce am numit „săptămâna, mare, luminată” (i.e., începerea unui nou an universitar „academic”) mi-am propus etalarea unui punct de vedere personal (cu asumarea răspunderii de rigoare) cu privire la condiția studentului în lumea de azi, evident „focussing on” Românica…
Încheiam episodul trecut din acest mini-serial cu interogația asupra „celebrului” Top Shanghai și ce învățăminte se pot trage de aici… Ideea de bază, încă de demonstrat, este că avem în față o incompatibilitate / inadaptabilitate / inadecvare structural-funcțională între „școlirea afară” și „pretențiile dinăuntru”… Și dacă vorbeam de „marile antinomii”, atunci totul se poate discuta sub imperiul socratic „eu știu că nu știu nimic” sau al „lozincii interogative” a lui H.R. Patapievici – „ce se pierde atunci când ceva se câștigă”?…
Antinomiile pe care voi încerca să le prezint nu sunt nici perfect disjuncte, nici într-o subordonare ierarhică; mai degrabă ele pot interfera, se pot intercondiționa mai mult sau mai puțin, de la ignoranța crasă până la statutul de „savant idiot” (atât de super-specializat încât nu mai poate dialoga nici măcar cu confrații săi apropiați ca domeniu…). Dar cum se pune problema în învățământul nostru superior raportat la cel „de afară” și incastrat în cercul mai larg al dilemelor tineretului nostru care este sau nu, totuși, cumva „dornic de învățătură”? Greu de răspuns și cumplit de greu de dat „soluții”…
1. Antinomia Lipsa de motivație de învățare, studiu, profesionalizare – Nevoia de învățare și perfecționare continuă (nu neapărat până la nivelul unui „savant idiot”)
Sub impactul „malign” al societății de consum, cu atracțiile sale facile, tineretul, cam de pretutindeni, manifestă un oarecare dezgust față de instruire, perfecționare și profesionalizare performantă, în raport cu predictibilitățile „societății cunoașterii”. Din dorința de a fi cât mai iute independenți (i.e., „pe banii lor” – ce splendidă utopie!), tinerii – și de la noi… – sunt interesați de ceva job care nu necesită prea multă bătaie de cap și care e plătit „cât mai gras”… De aceea „se învârt” în tot felul de ”afaceri mărunte”, chiar riscante, ajungând să frizeze legalitatea… Celebra „metodă mini-max” (cu efort minim posibil, în condițiile date, rezultat maxim posibil, în condițiile date)… De aici derivă un fel de „sub-antinomie”: dezvoltarea unei cariere solide, de lungă bătaie în timp – schimbarea (de mai multe ori în viață) a job-ului. Ultima latură antinomică, nu în sensul schimbării locului de muncă cu altul dar în aceeași meserie și… mai bine plătit, ci chiar un fel de „pragmatic turn”, schimbarea profesionalizării (cât o fi ea de „profesionalizare”). Așa se face că tineri absolvenți de facultate (tot mai mulți azi!) nu profesează în domeniul pentru care și-au „tocit coatele” pe băncile facultăților, sau au trecut ca și „câinele prin apă”. „E glasul vremii!”, ar „băuna” unii, a trecut timpul când te pregăteai pentru o carieră pe viață… Realitățile social-economice sunt atât de dinamice, de schimbătoare încât devine imperios necesar să te „reprofilezi” mereu (???). Apoi, vocația, pasiunea, și performanța înaltă într-o profesiune nu se „conjugă” decât arareori… și astfel „muncim ca să trăim” (o corvoadă!) și nu „trăim ca să muncim” (o plăcere!)… Există aici un mare adevăr, de aceea azi se vorbește despre educația-școlarizarea continuă (omul, toată viața învață), de perfecționarea continuă (chiar cu riscul „schimbării de macaz”, în profesionalizare); da, acesta este „glasul vremii”, dar se mai aude și ecoul unui mai vechi „glas” – cine aleargă după doi iepuri… La finele acestui paragraf se impune o observație importantă: se spune despre Românica că s-ar afla cam la coada clasamentului european cu privire la numărul de studenți raportat la totalul populației. Se contrapune exemplul țărilor din Vestul U.E. (ca să nu mai zic de situația de la yankei…). Și tocmai aici e „șmecheria”: foarte, dar foarte mulți studenți din Vest nu sunt native, in that country… Cei ce îngroașă serios rândurile tineretului studios în acele țări parvin de pe alte meleaguri, multe „de departe” și chiar din „lumea a treia” a mapamondului: și acolo se găsesc tineri talentați, și acolo există „babaci” cu buzunarele pline. Mai punem aici și pe cei din Românica… Am văzut cu ochii mei, atât în States cât și în Britain… Majoritatea tinerilor „de afară”, dar și „dinăuntru” caută ceva de genul metodei „mini-max”, nu se prea înghesuie la „studii înalte”… de multe ori și din cauza taxelor prohibitive. „Ai noștri” se iau după „moda” din Apus… nu le prea arde de „carte”, viața e prea scurtă ca să n-o trăiești … din plin…
2. Antinomia „Societate de cunoaștere” predictibilă – „Societate de cunoaștere” impredictibilă. Aici, punctele mele de vedere sunt de-a dreptul „dogmatice”:
a) Adevărata cunoaștere nu poate fi decât cunoaștere științifică (verificabilă empiric și demonstrabilă rațional logico-matematic). Techne-ul (aplicația tehnologică-practică) survine, în mod natural, chiar și în cazul științelor super-abstracte, mai devreme sau mai târziu. „Cunoașterea” filosofică, artistică, religioasă ș.a.m.d. nu reprezintă o „cunoaștere genuină”; ele sunt … altceva…
b) Logica și matematica nu sunt științe (sic!) ci – vorba lui Aristotel, cu o mică „extindere” – mai mult decât științe: sunt modalități de structurare performantă a minții omenești cu deschidere spre sine și spre realitatea înconjurătoare. Ele trebuie studiate, la diverse „adâncimi”, în funcție de nivelul de profesionalizare al tânărului (fie licean, fie student). Eu le numesc, global, logico-matematica.
c) Dihotomia discipline umaniste – discipline (științifico-)tehnice nu mai e, de demult, în actualitate. Odată cu Renașterea europeană (precedată de o „renaștere islamică” – nu uitați! prima universitate, recunoscută ca atare, din cât se știe până acum, a fost la Fes, în Maroc, deci în lumea islamică și extra-europeană…) s-au produs schimbări majore în „societatea de cunoaștere” de atunci. A apărut clasificarea științelor (disciplinelor de studiu) pe „căprării”, ceea ce s-a păstrat și azi, deși este o chestie revolută. Nu mai putem face deosebire tranșantă, de pildă, între fizică, chimie, biologie, psihologie, sociologie etc. Azi e epoca inter-disciplinarității, pluri-disciplinarității, trans-disciplinarității ș.a.m.d. deși, personal, terminologia respectivă îmi displace… e.g. nu există o inter- știință (disciplină), rămâne doar o metaforă…
d) Limba engleză (prin „vicisitudinile” istoriei) trebuie să reprezinte (pentru vorbitorii nenativi) o „a doua limbă maternă”; apoi, lucrul la computer (mă refer la aspecte elementare și medii) trebuie să reprezinte o „a doua alfabetizare”. Acesta este nu „glasul”, ci „răcnetul” epocii… și am „glăsuit” și eu, în repetate rânduri (chiar în „paginile” lui Critic Arad ).
e) Discontinuitatea (mai ales calitativă) învățământ preuniversitar – învățământ universitar trebuie atenuată până la dispariție; chiar dacă o bună parte din tineret „se oprește” la „prima etapă”. Aici intervine (la noi, încă în mod nefericit) și învățământul profesional-vocațional-dual (iarăși, o terminologie cam metaforică…). Contradicția cronică între aspirații și realitate este de la începutul lumii noastre și va continua până la „obștescul” ei sfârșit! De aici, și antinomia pregătirea resurselor umane – nevoile reale, mult mai dinamice ale vieții social-economice; prima va fi,
fatalmente, mereu în urma celei de-a doua…
Aceste „dogme” sunt rezultanta – firească pentru mine – a marii antinomii „societate de cunoaștere predictibilă” – „societate de cunoaștere impredictibilă”.
3. Antinomia „Absolvent cu studii superioare făcute ‹afară›” – „Atitudinea ‹angajatorilor› români ”
Dacă luăm în considerare un student bun, i.e., talentat, serios, sârguincios… applique (vorba franțuzului), bursier al statului român sau străin, sprijinit din greu și cu greu de cei „de acasă”, apt să-și continue studiile și printr-un masterat sau chiar doctorat, evident, „afară”, atunci lucrurile „se complică”. Dacă și-a văzut cu adevărat de treabă ”acolo, afară”, dacă „a performat”, atunci șansele de a reveni „acasă” scad drastic: marile concerne trans-naționale, centrele de cercetări aprofundate, firmele cu „ștaif” autentic etc. sunt vânători perseverenți de „talente” sau „creiere”… Ofertele lor generoase (salarizare, condiții de lucru și mai ales de cercetare „la vârf”) sunt, de cele mai multe ori, de nerefuzat. Uneori încep chiar înainte de finalizarea studiilor. „Ăia” nu sunt tâmpiți să scape printre degete vreo „gâscă / găină cu ouă de aur”! Dacă „nenorocitul” / „nenorocita” mai face și pasul fatidic de a se căsători cu vreo localnică / vreun localnic, ba chiar și o / un gringa / gringo (ce vreți, apucă o vârstă…?!), atunci soarta lui e pecetluită: bye, bye Românica… Să zicem că totuși, omul nostru revine în țară, conștient de nivelul său de pregătire profesională (pentru o carieră a la longue), ba chiar mânat de dorul și „dragostea” de țară… Ce se întâmplă cu el? Ei bine, în cele mai multe cazuri, de aici începe drama… Ea are multiple fețe: condițiile de lucru din Românica nu-s, nici pe departe, pe măsura calificării obținute „afară” (repet, insist, am în vedere o persoană serioasă… ). Apoi, angajatorul român nici nu prea știe la ce anume să-l folosească, este practic imposibilă echivalarea reală (nu „formală”) a studiilor și competențelor. Nu mai pun la socoteală și atitudinea: „a, tu ești din ‹ăia›, cu nasul pe sus și cu pretenții…”. Dar nici cu tânărul nostru „repatriat” (cu lauri!) nu mi-e rușine, chiar dacă pretențiile sale ar fi justificate… Dar și atitudinea „mediului social” este ciudată: „repatriatul” e privit ca un fel de E.T. (extra-terestru) – „revino cu picioarele pe pământ, ce, te crezi tot în America sau U.K. sau….? E drept, în lumea „germanică” (Germania, Elveția, Austria, parțial Olanda, Luxembourg, Belgia, chiar și țările „nordice”…) nu prea „plouă” cu „oferte”; „ei” sunt mai „închiși”, mai „între ei”; vorbesc, din nou, de absolvenții de studii superioare căci „căpșunarii”, „cireșarii”, „sparagheliștii” etc. români sunt „căutați cu lumânarea”! Oameni sărmani, sau cei cărora li s-a făcut lehamite de salariile din țară… Oricât am trimbița noi, în Românica, că lucrurile „nu mai stau chiar așa”… o mentalitate deja formată în ultimele trei decenii nu poate fi „măturată” din capul oamenilor așa de repede, așa de ușor… Englejii și yankeii sunt mult mai „deschiși”: britanicii au experiența Commonwealth-ului (ba, chiar și gustul amar al Brexit-ului… cine dracu’ i-a pus?); americanii sunt ei înșiși o națiune (?) de imigranți… Iată, așadar, unde „zace” inadaptabilitatea / incompatibilitatea reciprocă menționată mai înainte…
Nici pe departe să termin „lista” antinomiilor! În episoadele următoare voi examina alte și alte „antinomii”. Nu vreau să plictisesc chiar de acum… Dar cred cu fermitate că ele trebuie semnalate, măcar unele dintre ele, cele care „sar în ochi”… După 39 de ani de carieră didactică neîntreruptă (din care ultimii, vreo 15 ani, în învățământul superior), voi încerca să explic și „corul interminabil” al cadrelor didactice (din nou, mă refer la cele cu adevărat serioase, cu vocație!):
„elevii și studenții sunt tot mai slab pregătiți!” Subscriu!
ÎN LOC DE CONCLUZII (DE MOMENT!) dar și tangențial cu tema noastră
În Critic Arad din 24 septembrie a.c. citesc articolul lui Virgil Florea „Despre U.E….și banii de acolo”. N.B.: nu intenționez nicio polemică! M-a frapat, cumva, finalul articolului domniei sale: „Noi suferim pentru că banii pe care îi dăm prin taxe unora sau altora nu se mai întorc înapoi în societate. România nu cerșește bani de la UE, ea plătește direct din buget bani acolo. Și, mai mult decât atât, prin aderare noi trebuie să stăm sub reglementări economice impuse, astfel că pierdem o mulțime de posibilități de dezvoltare economică. Cedarea de suveranitate a dus și duce la cedarea de resurse în favoarea altora care se pot dezvolta iar noi ne abonăm definitiv la coada Europei.Iată de ce cred că ar merita să gândim înainte de orice și să facem în așa fel încât să ne luăm țara din mâinile celor care au dat-o gratis UE. Și, după o analiză corectă, să ne trasăm noi o altă cale.”
Să fie vorba de aderarea autorului la mișcarea numită suveranism? Mi-ar place să cred că nu! După 1989 NOI am fost cei care au insistat pentru re-integrarea noastră firească în Europa civilizată. Faptul că „ei” ne-au băgat cu forcepsul (instrument folosit, de obicei, „la scos”) în U.E. și NATO, că tot ei (majoritatea absolută – azi!), cu excepția ciudaților de autrieci, vor să ne vadă intrați „integral” și în spațiul Schengen, denotă un interes serios de a renconstrui Europa (toată!) pe noi baze democratice, liberale, de progress real! Da, Charles De Gaulle (eminentul președinte al Republicii Franceze) avea dreptate când visa la o Europă a națiunilor! Dar nu ne putem opri aici. Ceea ce se dorește (de către oamenii sinceri, de bună-credință) este deocamdată chiar un vis (dacă nu încă… o utopie…): CONSTRUCȚIA CETĂȚEANULUI EUROPEAN CU IDENTITATE ȘI CONȘTIINȚĂ EUROPEANĂ! Că drumul până acolo e interminabil de lung (la scara timpului) este și asta o certitudine. Azi încă putem numi această finalitate drept o utopie. Că Românica nu va ajunge niciodată la nivelul Vestului European este – pentru mine, cel puțin – o certitudine. Fostele țări socialiste/ comuniste din Estul Europei au pierdut definitiv trenul! (sau… avionul…)… Cel mult putem spera la o apropiere, căci o „egalizare” este – eo ipso – imposibilă, mai rău, indezirabilă (diversitatea dă farmecul „inegalabil” – sic! – al Europei! Cedarea de suveranuitate într-o Europă ce se re-caută pe sine ca UN ÎNTREG, este ceva firesc. Cu condiția evidentă de a reduce drastic birocrația U.E. (care se suprapune malign peste birocrația noastră locală, și aceasta, la fel de nesănătoasă). Ce țară trebuie să o luăm înapoi, din „mâinile celor care au dat-o gratis U.E.”? Pentru ca „alte mâini” să o dea și mai înrobitor „proxi”-vecinului ex- / post -sovietic? Nu știu cât de defectă mintal-comportamental, cronic paranoică etc., bună de legat, de sedat permanent și de internat la cel mai păzit azil de nebuni este mangafaua Șoșo- Bau-Bau… Cert este că s-a „trezit”, în fine, C.C.R., după atâția ani de toleranță inexplicabilă (oare ?) și i-a tăiat macaroana cu președinția. Oare când va urma un șut în fund și de la Parlamentul European? Ce naiba, nu este, în lumea asta nebună…nebună, destul muieret înscăunat în cele mai înalte funcții de conducere? Dacă „suveranismul” lui Șoșo-Bau-Bau, bine asezonat cu neofascismul și anti-semitismul, toate îmbrăcate în largile ei falduri de scandal peste scandal, urmat de schizofrenicul de Gică a lu’ Simion și pe acordurile false ale „psalmilor” sexologului în sutană, zis Teodosie-Savonarola de Tomis sunt „soluția” pentru Românica (să nu fie „soluția finală”!…), atunci îmi pare rău… Așa că, boieri dumneavoastră, un cinstit SERVUS pe post de „La bună revedere”!
Citește și:
- „VIVAT ACADEMIA… VIVANT PROFESSORES!” (2)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
