„VIVAT ACADEMIA… VIVANT PROFESSORES!” (1)
[ Nota autorului: tot ceea ce urmează reprezintă o opinie proprie, pentru care subsemnatul își asumă deplina răspundere și privește cu precădere dar nu exclusiv, învățământul universitar ]
1. „Gaudeamus igitur…”, Alma Mater fores suas aperit!…
Pe toate meridianele (și paralelele!) zbuciumatei noastre planete reîncepe anul „academic” (universitar). Datele calendaristice pot fi ușor diferite, dar cam toate se învârt – aproximativ – în jurul zilei de 1 Octombrie… Nici Românica nu face excepție. În acest moment (dorit solemn!) îmi vin în minte două lucruri ce pot servi (hic et nunc) drept ghidaj al rândurilor ce vor urma:
- „Duetul” Claudiu Pândaru – Florin Negruțiu (unde al „doilea” mi se pare mai „sprințar ” la minte) … „Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă” (acum i se zice „crâșmă” sau, mai elevat, „bar”), [oricum, Plecăciune, M. Eminescu!], cu o ceașcă de cafea (… oare?…) în față și care, de o grămadă obositoare de vreme, ne „obosește” (pardon, agasează!…) prin supra-umplerea intervalelor de timp „moarte” la DG-24 tv. E vorba (mai ales) de indignarea, pare-mi-se sinceră (!), a lui Florin, vis-a-vis de procentajul din PIB, alocat de Guvernul Românicăi, pentru educație și învățământ.
- „Lălăirea” – cu sens sau „fără…”, unde „trebe” și unde „nu” – a tradiționalului „Gaudeamus…”. Iată cum un cântec de chef studențesc, cu unele note mai „neortodoxe” (pentru pudibonzi), un cântec alert de preacurvie și voie bună la beție (musai cu bere, cu fecioare dar și cu muieri coapte!…), ajunge să sune – în intonarea „guriștilor”, cu sau fără chemare – a marș funebru; în cel mai bun caz, forțând solemnitatea, ar ajunge la un fel de Te Deum!…
Deci, să le luăm pe îndelete… cu respectul cuvenit tuturor versurilor și strofelor celebrului cântec:
2. „Ubi sunt, qui ante nos / In mundo fuere…”
Claudiu, din Bula lui, medita adânc „filosofic” despre „nu se poate”…, sperând, „utopic” la momentul „se poate…”. Mutatis mutandis: „nu se poate” încă alocarea unui procentaj de 6% din PIB-ul românesc, pentru educație-învățământ (de cultură și cercetare, nici nu mai vorbesc!…); în ciuda prevederilor constituționale și a promisiunilor Guvernului (de care „face vorbire” Florin). La această „realitate” mai trebuie adăugat și „dezideratul” lui Claudiu de a unifica cele două Românii – cea din „Bulă” și „restul”. Soha!, Never for ever!, Veci-pururi!, La calendele grecești!… Deosebirea dintre școlile „de la oraș” și cele „din mediul rural” este izomorfă deosebirii dintre sistemul universitar din marile centre ale țării (Cluj – 1581 <Colegiul iezuit! > / 1919; Iași – 1860; Bula lu’ Pîndaru – 1864) și „universităluțele” apărute ulterior. Dintre cele din urmă, unele vor evolua spre cote respectabile, altele vor rămâne… La aceste deosebiri se mai poate adăuga diferența dintre Ardeal și Vechiul Regat (în probleme de învățământ-educație!), recte, dintre tradiția imperială habsburgică (amendată, mai târziu, de cea germano-prusacă <Berlinul!> + „spoiala de fațadă” maghiară) și tradiția bizantin-levantină (amendată, mai târziu de cea franceză, ultima, mai degrabă, tot ca „spoială de fațadă”…). România contemporană a ajuns aproape (oare?…) de acel „se poate”, dar drumul este încă obositor de lung…
3. „Vivat et respublica, / Et qui illam regit,…”
Adevărul este că în nicio țară din lume STATUL nu poate suporta corespunzător cheltuielile aferente cu educația și învățământul, eventual pe ici pe colo, în cazul educației și învățământului obligatoriu… dacă tot e „obligatoriu”! Învățământul pre-universitar (liceal) și, mai ales cel universitar rămân adesea la… mila Domnului (prin „domn” înțeleg, aici, mai ales „marii filantropi ”, în genere, învățământul pe baze private, pe fundații serioase și de tradiție). Aici îmi apare o primă problemă spinoasă: problema programelor școlare (ce trebuie învățat și ce competențe trebuie dobândite?). În statele relativ mici, non-federative, această programă este – de obicei – unică (funcție de profil). În Românica lucrurile par clare (insist – numai „par”!): programele pentru învățământul pre-universitar sunt quasi–obligatorii, cele pentru învățământul universitar, quasi–orientative… Oricum, la prezumtivul loc de muncă viitor se va remarca prăpastia dintre cele învățate în școală și competențele reale (mereu schimbătoare!) ce sunt cerute… în mod concret. Indiferent de ce „școală” e vorba… pre-universitară și universitară (masterală, doctorală sau post-doctorală)…
Din motivele de mai sus, pledez pentru teza următoare: Problemele educației și formării prin sistemul de învățământ (organizare, structură, programe, competențe etc.) AR TREBUI SĂ PRIVESCĂ STRICT COMUNITĂȚILE LOCALE ȘI NU AUTORITĂȚILE CENTRALE – GUVERNAMENTALE! Acestea (comunitățile locale) știu cel mai bine „ce trebuie” (chiar cu deschidere spre planul național și internațional). În plus, punerea de acord (oricum, fatalmente temporară și relativă) între oferta de forță de muncă (număr, tip de calificare, competențe etc.) și cererea de muncă (preponderent pe plan „local”) este mai facilă și mai rapidă. Fluctuațiile de pe „piața” muncii pot fi mai bine „controlate”. Chestia cu „echivalarea” studiilor, a pregătirii profesionale, a competențelor cerute efectiv este, realmente, „apă de ploaie”. Numai la „fața locului” se poate constata, evalua, accepta, respinge „oferta” iar aceasta este treaba angajatorilor. Pentru liber-profesioniști, reglarea o face tot „piața”. Prin urmare, statul nu poate fi decât formal (!) „formator” de cadre necesare vieții economico-socialo-culturale. La tentația statului de a fi centralizat (centripet) se opune tendința centrifugă a realităților concrete de „pe teren”. Cât privește formarea superioară (de tip academic), aceasta ESTE PROBLEMA ȘI RĂSPUNDEREA UNIVERSITĂȚILOR BAZATE PE O AUTONOMIE ABSOLUTĂ: ELE ȘTIU CEL MAI BINE „GLASUL VREMII” ȘI PROCEDEAZĂ CA ATARE! Aici, mai trebuie făcută o mențiune: nu iau ca reper învățământul privat (eventual bazat pe fundații), fie elementar, fie pre-universitar, fie universitar … din Românica (știm prea bine cum stăm la acest capitol)!… „fabricile de diplome”… . Învățământul universitar și post-universitar „de excelență” (super-calificare, ultra-performanță) necesită fonduri cu adevărat uriașe și numai statul, nu poate să… tra-la-la… Asta ar valabil (dar tot parțial) pentru țările dezvoltate și cu adevărat „civilizate” (nu și cazul Românicăi…), dar chiar și „acolo”, de n-ar exista intervenția agenților privați (evident, cei serioși, onești și bine-intenționați), atunci… Concluzia e clară: oriunde și oricând, statul este un prost-administrator (la noi, chiar „de tătului” tâmpit!), numai o întreprindere (în sens generic) privată poate ajunge la performanțe!
5. „Vita nostra brevis est, / Brevi finietur,…”
Și acum, despre celebrul cântec (fără titlu „oficial”) ”Gaudeamus”, lălăit, în ritm de marș funebru (i.e., lento!), cam de toții învățăceii de pretutindeni…
Versurile au – la origine! – un manuscris latin anonim de prin 1287. El se află actualmente la Biblioteca Națională a Franței (Paris). Muzica provine de la un autor, la fel, necunoscut, de pe la 1782, într-o culegere -„Lieder fur Freunde der Geselligen Freude”. Este un fel de cântec de confirmare a statutului. A trecut – prin mâinile și urechile – mai multor compozitori (unii celebri) care l-au folosit în diferite lucrări. Sigmund Romberg, în opereta „Prințul student” – punct de referință la temă – evocă prin acest cântec chefurile studenților din Heidelberg (musai cu bere!). Ăștia nu erau sănătoși dacă nu purtau ca „blazon” cicatricile rănilor de la nenumăratele „cafturi” cu săbii. Deh, „amprenta germană” a fost pusă: nu erai student onorabil, mai ales în celebrul oraș universitar Heidelberg, dacă nu erai bețiv (repet, un adept fidel al berii!), curvar și „caftangiu”… Ce vreți, tradiția! Studențimea de azi, tot de pretutindeni, nu-și „satisface conceptul” fără o „sănătoasă viață boemă”… cu mici diferențe… În 1959 „Gaudeamus”-ul devine cântecul oficial al Federației Internaționale de Sport Universitar. Tot în zilele noastre, și un cântec de absolvire a studiilor sau de comemorare a unui eveniment universitar. „Baiul” (în viziunea mea) este că s-a ajuns la un abuz (ofensă adusă „frumoasei tradiții”): se cântă necritic, te miri pe unde! De pildă, eu nu sunt de acord să se cânte le terminarea liceului (deci înainte de a ști dacă ai luat sau nu „Bac”-ul…). Apoi, pentru simplul motiv că încă nu ai devenit student!. De o ținem tot așa, o să-l auzim lălăit și la terminarea Gimnaziului, poate a Școlii primare și… de ce nu, la sfârșitul Grădiniței?!… Este un cântec pur studențesc, de chef, boem, cu curve și bere, în contextul încrucișării săbiilor și, mai ales… alert căci „Iuvenes dum sumus”! El trebuie deci să rămână eminamente în universul studențesc, academic. În acest sens „academic”, că, de ar fi vorba de o „Academie de Academie”, la membrii babalâci, cu morgă, un asemenea cântec s-ar potrivi ca nuca-n perete!
5. „Pereat tristitia, / Pereant osores, (…) Quivis Antiburschius,…”
Deci „năstrușnicul” cântec are 7 strofe, din care se cântă („oficial”) doar 3. Ca fapt divers, îmi amintesc, acasă la Cluj, onorabilul Academician C-tin Daicoviciu, în semn de omagiu adus „celui mai iubit fiu al poporului” (Motanul Arpagic; dar să n-o uităm și pe Ovarășa Codoi…), a mai compus niște „versulețe adecvate” cu România … „socialista libera” – devenite obligatorii la manifestările oficiale de gen… (nu în sensul de „sex”…)… Păcat de atâta efort… inutil…
Studenții (și) de azi (mai ales cei din „Vest”) se organizează în frății (vezi titlul acestui paragraf). Unele mai ciudate decât altele, cu ritualuri de multe ori scabroase, amintind de tradițiile Evului Mediu, de sadismul maladiv al timpului. Mă rog, treaba lor… la noi nu scăpai, ca student, de apartenența la U.A.S.C.R. Cert este faptul că în lumea contemporană (mai ales, tot în Vest!) „nebunaticii” de studenți sunt o voce puternică, ea se face bine auzită și bine bătută… de poliție… Nu uit totuși Parisul lui 1968, Campusurile americane cu proteste lor împotriva războiului din Vietnam dar… și tineretul român (cu mulți studenți în frunte!) care a luptat și s-a sacrificat pe baricadele Revoluției române din decembrie 1989 (mă refer la partea de Revoluție autentică, sinceră, din stradă și nu la cea furată în cabinetele bine protejate ale unor potentați <<ciocoi vechi și noi>>). Ei, asta-i studențimea de pretutindeni și de oricând, i.e. rebelă, non-conformistă. Gaudeamus igitur!
În episodul următor voi încerca să răspund la întrebarea „de ce majoritatea tinerilor cu adevărat merituoși (pe lângă ei, și cei cu bani… de la babaci ) aleg să studieze, în primul rând, la nivel universitar, „afară”? Apoi, sub pretextul că vor să-și consolideze statutul și rolul dobândit, să-și „servească mai eficient patria-mumă”, mai „rămân” un pic… definitiv, cam tot pe „acolo”?! Eu am avut în fața mea, ani de zile cazul Angliei. Dar nu numai perfidul Albion e în situația de țară de „azil intelectual provizoriu” pentru tinerii românași… Explicațiile – în viziunea mea, „proprie și personală” – nu sunt deloc simple. Dar să încheiem acest prim episod într-o notă ceva mai optimistă:
Vivat omnes virgines
Faciles, formosae
Vivant et mulieres
Tenerae, amabiles
Bonae, laboriosae!…
(Spre „știința” încă-neștiutorilor, o strofă tot din „Gaudeamus”!
Citește și: Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
