[Nota autorului: tot ceea ce urmează reprezintă o opinie proprie, pentru care subsemnatul își asumă deplina răspundere și privește cu precădere dar nu exclusiv, învățământul universitar]
ÎNAINTE DE TOATE…
Premiul Nobel pentru fizică (2024): John J. Hopfield (U.S.A.) & Geoffrey E. Hinton (Canada – „nașul A.I.”). Meritul: progrese uluitoare în învățarea programată cu rețele neuronale artificiale…
Am început cu această mențiune – de ultimă oră – spre a ilustra reconfirmarea unei alte „dogme” pe care o susțin de multă vreme: împărțirea științelor și disciplinelor de studiu pe „căprării” (așa cum se mai procedează azi și în învățământul superior; de cel pre-universitar, nici nu mai vorbesc …) este depășită categoric! Ba chiar o piedică în avansul „societăţii cunoașterii”! Iată: principii descoperite în fizică, exprimate cu rafinament matematic, care abordează un domeniu neuro-fiziologic ce procesează fenomene psihice cu efect în pedagogie dar și impact covârșitor în inteligența artificială (A.I.), i.e. tehnologia computerului! De fapt, aceste salturi peste „frontierele” dintre domenii de cunoaștere și cercetare „tradiționale” NU reprezintă nicio noutate în istoria întregii culturi omenești … Cel puțin în viziunea tradițională europeană (în sens de Occident… sic!). Dintotdeauna știința a procedat cam așa. Cel mai bun exemplu este techne-ul (tehnologia) – cordonul ombilical între „mama-cunoaștere” și „fiul / fiica – valorificare practică” – sensul ultim al cunoașterii. Toate acestea confirmă strălucit (în contextul strictei contemporaneități) ideile fascinante ale britanicului (nord-irlandez!) James Burke. Nu amintesc decât un cuvânt-titlu (de carte, de serial științific…) – „CONEXIUNI”! Legătura („conxiunea”) dintre cele spuse mai sus și învățământul superior (și de la „noi”!…) pare greu de întrevăzut. Și totuși, ea există și impactează adânc problema pusă în discuție.
Dar cel mai bun lucru este să continui cu prezentarea marilor antinomii ale „societății cunoașterii”, așa cum le văd eu, cu reiterarea ideii că acestea nu sunt perfect disjuncte, ci aflate în multiple… „conexiuni”…
-
Antinomia „Dascăl – transmițător de cunoștințe și formator” – „Om de știință – aflat pe frontul avansului cunoașterii”
Antropologia culturală susține, de o bună bucată de vreme, teza miturilor fundatoare cu eroi fondatori. „Istoria începe la Sumer” a devenit o lozincă preferată. Astăzi apar tot mai multe îndoieli, alimentate de noi și noi descoperiri arheologice surprinzătoare dar și de cercetările de genetică avansată a populațiilor. Între exotismul adepților paleo- astronauticii și plauzibilitatea teoriei mutației genetice fundamentale (momentul desprinderii decisive a omului din lumea pur-animală), există o puzderie de teorii, mai mult sau mai puțin verificabile empiric sau demonstrabile rațional. În „buna tradiție europeană” – tributară „miracolului grec”, augumentată de linia iudeo-creștină – se susține apariția „primului dascăl” adevărat, recte, Aristotel. Dar primul „om de știință” autentic? Evident, se poate discuta la nesfârșit, ca să nu mai pun la socoteală răbufnirea (justificată!) a susținătorilor marilor premergători din Orient (China, India, Persia, lumea feniciană, cea arabă etc.). În lumea post-modernității noastre, cu reverberații (discutabile!) în lumea educației și învățământului de tip superior, persistă dihotomia „dascăl – elaborator de manuale și cursuri” – „om de știință –elaborator de tratate”. Iar aici, cumva „cu fundul nu în, ci între două luntri” apare un mare „nedreptățit” – autodidactul. Separarea tranșantă „dascăl – om de știință” este nu numai incorectă dar și derutantă pentru viitorii absolvenți de învățământ superior. Nu toți se nasc (au vocația) dascăli (i.e., transmițători de cunoștințe) și nici savanți-rebeli, spărgători de fronturi în avansul cunoașterii. Ce se întâmplă cu un tineret cu adevărat doritor să învețe și să performeze profesional la cele mai înalte cote? Să zicem că ar fi atrași de personalitățile ce sunt întemeietori sau vajnici continuatori de „Școală”? Să dorească să se înregimenteze în trupa „învățăceilor”? Ar fi o idee și încă una ce nu-i de lepădat… Numai că în lumea noastră de azi pare mai mult o utopie; există o mulțime de condiționări (în primul rând de natură materială) care nu permit realizarea unui astfel de vis cu rădăcini antice și medievale. Apoi, dacă într-o „societate a cunoașterii” educația și învățământul au rol de vioară primă, deci ar fi nevoie de un personal educativ- formativ uriaș, în realitate, puțini, foarte puțini sunt „dascăli adevărați”. Și la noi, trebuie să ne mulțumim cu ce avem, dar să nu acceptăm necritic chiar orice neavenit care, în lipsă de ceva mai bun, alege „impostura didactică”… Ca să nu mai vorbesc de plata încă mizerabilă a unei astfel de „munci-apostolat” (și nu numai la noi…). Sau de ingerințele politicului, inexorabil legat de impostură … P.C.R. (= pile, cunoștințe, relații). Această realitate infectă e întâlnită la toate nivelurile de educație-învățământ… dar nu numai… întreaga noastră societate este molipsită de această plagă (în sens originar de „ciumă”, sic!). Ne consolăm cu ideea că, pe ici pe colo, mai sunt scântei strălucitoare sau cu ideea că și la case mai mari… Un bun dascăl (pedagog) se aseamănă mult cu un bun medic diagnostician (azi, nu numai prin „intuiție”, ci și pe baza unor date riguros-științifice datorate progreselor tehnologiei medicale). Căci așa cum nu există boală, ci bolnav, tot așa nu există studenți, elevi ș.a.m.d., ci student, elev etc. A transmite cunoștințe, deci a forma înseamnă tot atât de bine și a deforma, dezinforma!… Căci pregătirea unui specialist nu se poate face fără a-l „închide” în stereotipiile unei anumite discipline / domeniu. Bine spun psihologii: între inteligență și creativitate nu există o corelație semnificativă. Orice „formare” (în tradițiile unei „școli de gândire consacrate”, reputate) este în același timp și o „dogmatizare”… De aceea, marii „spărgători de fronturi” în „societatea cunoașterii” au fost niște rebeli și mulți dintre ei au plătit scump pentru asta… Căci – o altă „dogmă”, a mea – ORICE PAS ÎNAINTE ÎNSEAMNĂ O CONTESTARE… Abia acum cred că va fi mai limpede paradoxul: dacă nu te supui asimilării cunoștințelor ordonate, sistematizate (de alții!) care „te închid”, atunci de unde și când știi că ai făcut „marele pas înainte”, că ai produs ruptura care „deschide”, care contestă tot ce se credea bătut în cuie până la momentul respectiv? Numai prin raportare la ceea ce a fost până la tine? Puțin probabil! Este ceea ce Thomas Kuhn numea „schimbare de paradigmă” sau „revoluție științifică”. Dialectica continuitate-discontinuitate este mai valabilă ca oricând… De aceea, nu voi înceta să respect auto-didactul și popularizarea (corectă!) a științei. Căci în lumea noastră „informațională” nu mai e nevoie să-ți tocești șezutul pe băncile unui Oxford sau Cambridge sau Harvard etc. … informația (cu grade diferite de accesibilitate, dar la îndemâna oricui) este … la „un click distanță”! Mai mult, dacă nu vorbim de „grămada” de studenți, ci de STUDENTUL, atunci, în realitate, acesta se auto-formează, nu este format… Consecința celor spuse este interogația gravă: este cu adevărat nevoie de un dascăl transmițător de cunoștințe, îndrumător pe căile întortocheate ale cunoașterii și profesionalizării?
Revenind -en passant – la auto-didactul standard, ne ciocnim de contradicția majoră formal-informal în devenirea „societății de cunoaștere”. S-a spus – până la un punct, corect! – că marile avansări în știință și tehnologie sunt (mai ales azi) rodul unei munci de echipă. Foarte adevărat! Dar și aici individualitatea strictă este cea care contează: cineva trebuie să aibă „sclipirea de geniu”, „ideea”, fie că este lider formal sau informal. Nu există intuiție colectivă, la fel cum mă îndoiesc de existența reală (!) a unui mental colectiv (cel puțin așa cum a fost el înțeles până acum). Tot ceea ce contează este individualitatea / subiectivitatea strictă. Atât la transmițătorul de cunoaștere (formatorul) cât și la receptorul de cunoaștere. La fel, cu privire la creatorul în știință. Lucrurile stau la fel și în artă și în religie și… chiar în nenorocita și nemernica de politică…
-
Antinomia „Universități de prestigiu” – „Universități comprehensive sau chiar de ‹nișă›”
Revenind la controversatul „Top Shanghai” și alte „ARWU”, nu pot decât să evidențiez caracterul dezarmant, deconcertant al unor astfel de „întreprinderi”. Menirea acestor „jonglerii statistice” nu este cea de a încuraja mediul universitar global (a cărui creștere e o necesitate de necontestat, mai ales în zilele noastre…), ci de a „face bani”, i.e., a tremendous business: prestigiul atrage bani, banii atrag oamenii de valoare, oamenii de valoare atrag prestigiul și „cercul vicios” se închide sau evoluează spre o „spirală vicioasă”. În definitiv, în foarte multe așezăminte universitare (mai mult de 1.000, considerate de „Topul Shanghai”) se pot găsi oameni valoroși, care să „ctitorească” o „școală” sau să ducă la înaintări nebănuite ale științei și cercetării. Exemple peremptorii se găsesc în toată lumea (haideți să zicem „civilizată”, „dezvoltată”, „avansată”!…). Dar din nou, „diavolul stă în detalii”, i.e., money… money…money!… S-a repetat mereu, până la supra-sațietate (deci… în gol!) că Universitățile trebuie să devină Centre de excelență… Vă amintiți lozinca de la noi: „Învățământ – Cercetare – Producție”? Dacă înlocuim termenul de „producție” (atât de drag socialismului multilateral „sub” -dezvoltat ) cu cel de „performanță”, poate că ar mai avea o noimă. Realitatea actuală ne învață însă cel puțin două lucruri: (a) nu toate instituțiile (să le zicem „universități”) își pot permite să aibă și institute / centre de cercetare (cu atât mai mult, de experimentare aplicativă; fie în domeniul „tehnologic”, fie în domeniul așa-zis și fals-zis „umanistic”); (b) banii – care sunt imperios necesari și încă mulți, mulți, mulți… – nu pot veni (toți) de la stat (care a fost și este un administrator de fonduri imbecil și corupt); ei vin de la alte „surse”; prin urmare, ei trebuie „ademeniți” din altă parte – recte, concernele (private!) multinaționale – care „n-au mamă, n-au tată”, ci, urmăresc principiul „clientul nostru, stăpânul nostru” (unde „acestea” sunt, evident, „clienții”…). Pentru a da satisfacție „sponsorilor” trebuie făcute o serie de concesii: (a) orientarea pregătirii studenților (în speță, cei „performați”), cât și a cercetării fundamentale și aplicative către nevoile „clienților”, deveniți „sponsori”. Așa se dau, personalizat (!), burse, granturi etc.; (b) preferarea sau chiar impunerea unor „cadre didactice / de cercetare”, posibil în opoziție cu programele de studii intenționate de respectiva Universitate. La noi, avem de-a face cu un autentic „Bâlci al deșertăciunilor”: factorul politic, întruchipat drept „susținător” („supporter”!) al anumitor persoane (clientela de partid, neveste și amante, fii și alte neamuri ș.a.m.d.), impune organizarea pe catedre, cursuri, programe, dar, mai ales ierarhii, după bunul plac, i.e., interesele de moment.
La noi, a apărut ceva „curios”: împărțirea instituțiilor de învățământ superior pe trei categorii (ca și castele, în India): de interes național, de interes regional și de interes local. Dacă mai adăugăm aici și juxtapunerea peste învățământul „de stat” (încă viabil), a așa-zisul învățământ privat (chiar susținut de „fundații”), adică tot un fel de SRL-uri („fabrici de diplome”) iese ce a ieșit deja… știm cu toții!… S-a mai vorbit de „universitățile comprehensive”. Un termen nou, bazat pe limba engleză, unde avem o mulțime de „false friends” (i.e. cuvinte care, în limba română ne sugerează un sens, dar în limba lui Shakespeare au cu totul alt sens).
„Comprehensiv” – la noi – ar însemna, în primul rând ceea ce ține de înțelegere; în engleză se păstrează vechiul înțeles latin de „cuprinzător”. Deci, universitățile „comprehensive” ar fi cele capabile să „cuprindă” un număr cât mai mare de studenți, de obicei, pe banii statului. Ele sunt astfel la un nivel foarte „comun”, „accesibil” și ar corespunde cu universitățile de interes regional și local… „Învățământul de elită” în Vest (am văzut pe viu, în U.K. și U.S.A.) este unul privat! Dar în nici un caz „variațiuni pe aceeași temă”, ca la noi, unde doctoratele curg gârlă… curios, ca o invazie de lăcuste, pe capul marilor demnitari ai zilei… Apoi, unii sunt siliți să-și retragă / să renunțe singuri la titulatura academico-științifică acordată. Vă amintiți de „academician, profesor, doctor, inginer Codoi, savant de largă recunoaștere / reputație internațională”? Deci, dragi to’ași, s-o lăsăm baltă…
Este greu să concepi, să scrii, să redactezi un curs; el poate circula on line, dar poate deveni și un manual (de obicei tipărit și cu circulație mai puțin largă). Cel mai greu aici este cu munca de elaborare a unei programe (în limitele libertății și autonomiei universitare). Aici intervin multe criterii, sisteme de referință. De aceea, un curs bine făcut este o creație a autorului: el trebuie să știe ce să selecționeze din literatura și informațiile de specialitate, cum, la ce nivel și mai ales cu ce tip de adresabilitate. E adevărat, că la acest nivel, „cărțile se fac din cărți” și… totuși… Creativitatea dar mai ales talentul „pedagogului” primează. E și mai greu să elaborezi un tratat. Aici este „știința vie” (nu contează domeniul!). Evident, adresabilitatea unui tratat este mult mai restrânsă, în plus, el poartă amprenta personalității autorului, ce sintetizează cam tot ce s-a făcut în domeniul lui de cercetare. Aici și acum vine greul: ce aduci nou?! Cât despre comunicările (periodice) privind noile descoperiri, invenții, viziuni, aici este „riscul ” total al autorului. Pentru asta sunt periodicele științifice, unde trebuie avută mare grijă pentru datele brevetabile și asigurarea unor „priorități” ce sunt, la urma urmei, chestii de orgoliu personal (sau de grup). Cel puțin, așa ar trebui să funcționeze un „mediu academic normal” într-o „societate normală”…
La noi? Scandalul plagiatelor nu se mai termină și nu sunt convins că este provocat doar de „rațiuni științifice”. Este altceva… și…ceva foarte rar la „marile universități” ale lumii care știu și au și instrumentele de protejare a autorului. Pentru amatorii de nivel mai înalt al abordării problemei: citiți-l pe britanicul (… tot britanic?!) Derek J. Solla Price!… Deci, ce ne facem cu „triho-tomia” din Românica? Aici, recomand intervențiile în mass-media ale actualului rector de la ”UBB” Cluj, Prof. univ. dr. Daniel David…
Deci, volens nolens nu ne rămâne decât să ne uităm la, să ne orientăm după marile universități din „Top Shanghai”!… Nu mă contrazic față de cele spune înainte (inclusiv în alte episoade): este un „top” discutabil pentru că vine de la ”masa bogaților”, un „top” ce ne stârnește invidie și…? S-a făcut ceva realmente util, în acest sens, în Românica? În afară de scandaluri, rivalități, răscoliri în rahatul ranchiunelor personale? Deocamdată… nimic! Un alt motiv, pentru mine, de a-mi fi dor (arzător!) de… Anglia!
În episodul următor – și, sper, ultimul (!) – voi încerca să pun față-în-față cele două componente ale antinomiei absolute (în opinia mea, firește!…): „Societatea de cunoaștere” – „Societatea de recunoaștere”…
Pentru că suntem în plin sezon de „deschidere” a noului an academic, iată „sinteza” culeasă din în mass-media: CELE PATRU MINCIUNI STUDENȚEȘTI:
1. De mâine mă apuc de învățat…
2. Își aduc cursul mâine…
3. Dezbracă-te că nu-ți fac nimic…
4. Nu mă dezbrac că sunt virgină…
DIXIT!
Citește și:
- „VIVAT ACADEMIA… VIVANT PROFESSORES!” (3)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
