[Nota autorului: tot ceea ce urmează reprezintă o opinie proprie, pentru care subsemnatul își asumă deplina răspundere și privește cu precădere dar nu exclusiv, învățământul universitar]
1.Despre „Shanghai Ranking” sau Amărăciunea Românicăi de a trebui să-și vadă din nou „lungul nasului” și eșecul devizei „prin noi înșine”…
Primul „episod” din această nouă „întreprindere serială” – Vivat Academia…tra-la-la – se încheia cu promisiunea de a aborda spinoasa problemă a plecării tinerilor noștri (dotați intelectual sau dotați cu bani de la babaci) la studii… „afară”. Pentru patriotardiștii noștri găunoși – o tragedie! Se știa că, odată plecați, nu se vor mai întoarce în țară sau, dacă au curajul să revină – „după” – , nu vor face prea mulți purici „acasă” și vor lua din nou drumul pribegiei spre zări mai luminoase… Deci, trădare! Și „(…) dacă e trădare, (…) fie! „Farfuridi”. (…) Dar cel puțin s-o știm și noi! „Brânzovenescu”” (Plecăciune, nemuritorule Nenea Iancu!) Pentru patrioții lucizi – o șansă!
Departe de mine gândul de a nega sau sub-aprecia învățământul românesc (mai ales cel tradițional, inter-belic!), dar trebuie să realizăm faptul că – la ora actuală – suntem la o distanță quasi-astronomică de ceea ce se petrece în țările dezvoltate. Prin acestea înțeleg Vestul tradițional dar și Extremul Orient (unii-i spun celui din urmă, foarte inspirat, Extremul Occident…). După ce, în comunism, ne-am „debarasat” de tradiția națională a învățământului nostru și am preluat „cu entuziasmul stalinist-tovărășesc” clișeele sovietice (oricum, improprii pentru noi), după ’89 am început nesfârșitele „cruciade reformiste” (practic, ministrul și reforma, cam așa!). Ce-a ieșit? Un ghiveci indigest ce s-a adeverit a fi o „splendidă” aplicațiune a teoriei formelor fără fond!… Cei pe care i-am numit „patrioți lucizi”, se pare că au înțeles, în sfârșit cum „stă chestiunea”: un adevăr amar! Până vom reuși să ne racordăm cu adevărat la pretențiile progresului real, (măcar în educație și învățământ) va trebui să importăm prin a exporta! I.e., să aducem în țară ceea ce este realmente bun „afară” (”import”) și să trimitem – cât permite buzunarul țării, nu al babacilor”! – tinerii cu reale perspective să se formeze „afară” („export”), evident, dacă se poate, la universitățile bine cotate în Top Shanghai!… Iar aici, o mențiune: se pot găsi (cu siguranță!) metode ne-dictatoriale, ne-constrângătoare, persuasive de a-i determina pe tinerii noștri … „ce la Paris învață”… să revină în țară. Nu invocând „iubirea de moșie” ci, oferindu-le acel confort (intelectual dar și material) necesar valorificării în țară a ceea ce au acumulat „afară”. Despre inadaptabilitatea celor școliți „afară” și reveniți în „patria-mumă” îmi voi permite să scriu câteva gânduri (deloc dulcege!) într-un material viitor. Dar să ne lămurim odată ce naiba o fi aia, Shanghai Ranking…
2. Welcome to the Manipulation Temple! sau Manipulare, manipulare… numele tău este „Shanghai Ranking”!
ARWU înseamnă „Academic Ranking of World Universities” (nu e nevoie de traducere…). Da’ , de unde „lipitura” cu mega-polis-ul Shanghai? În 2003 are loc prima publicare a topului „mondial” al universităților: o va face – în premieră – Universitatea „Jiao Tong” din… evident… Shanghai. Actualizarea este anuală. Din 2009 ARWU e publicată, cu drepturi de autor protejate, de către Shanghai Ranking Consultancy – organizație complet independentă pe domeniul informării privind învățământul superior; ea nu este subordonată nici unei agenții guvernamentale… (sic?!). Mai există și alte „foruri”, la fel de „credibile”; e.g. Q.S. World University Rankings, Times Higher Education World University Rankings etc. Chestiunea îmi pare șocant de simplă: reclama este sufletul comerțului; ceea ce se bucură de o faimă datorită reclamei, „se va vinde mai scump”; deci, un sistem educațional bine „înflorit” va fi mai scump… Să mă explic – la modul general – înainte de a pătrunde în „mațele” acestei afaceri oneroase: vă amintiți de celebrele topuri de muzică rock? („New Musical Express”, „Bilboard Hot 100” etc.), mai știți ceva despre țoalele și accesoriile lor „de firmă”, ați auzit de „stelele Michelin” pentru restaurante ș.a.m.d.? Ei bine, mai ales în lumea anglo-saxonă, se practică „într-o veselie” moda topurilor, a clasamentelor, a pariurilor (mai ales nebunaticii mei de englezi…), ce să mai vorbesc, în… fotbal !… și, din nou, ș.a.m.d. (!).
Ierarhizări se fac de când lumea… nu mai putem fără ele… De ce? Este un mod artificial (cel mai ușor și …„ieftin”) de a manipula „masa tăcută” dar consumatoare… în cazul nostru – consumatoare de educație! Nu cred că mai trebuie să insist spre a mă face înțeles… ARWU nu face excepție… No, de aici începe „balul”…
(i) Care sunt criteriile (indicatorii) clasificării „Top Shanghai”? În linii mari, ar fi cam 6: (a și b) Numărul de alumni & profesori (ultimii cu Premiul Nobel & Medalia Fields pentru matematică, cei sub 40 de ani; (c) Numărul de cercetători citați selecționați de Clarivate Analytics; (d) Numărul de articole publicate în „Nature” și „Science”, (e) Numărul de articole indexate în Science Citation Index Expanded și Social Sciences Citation Index; (f) Performanța universităților în raport cu numărul de profesori. N.B. De aici ar rezulta un clasament global: există un punctaj ponderat raportat la numărul de personal academic. Există și clasamente pe domenii mai restrânse (regula nu se schimbă). Se observă că totul este… foarte… anglo-saxon…
(ii) Alături de clasamentul „Shanghai” am mai menționat și alte „repere”. Ele semnifică cele mai influente clasificări academice de universități și se ajustează după mărimea instituțiilor. Se observă, din capul locului amprenta criterială de-a dreptul „imperialistă” a lumii anglo-saxone (cu precădere, cea yankee…): totul merge pe cantitate. Apoi, se observă tendința clară de a privilegia U.S.A. & U.K.: Să nu uităm însă existența acelui clasic… și cronic Brain Drain (migrația „creierelor” din țara de obârșie spre alte „zări”). Alte zări – i.e. țări dezvoltate, cu un mediu „academic” și de cercetare științifico-tehnologică foarte avansat, pe măsura posibilităților intelectuale ale celor „ademeniți”, prin oferta de venituri „grase” și condiții material-informaționale grandioase… cum nici „n-au visat ei vreodată”… Campioană la acest „sport” este S.U.A.: „acolo” se găsec bani cu nemiluita pentru cei capabili …. „să producă”… (pe lista „imperialist-intelectuală” mai putem adăuga acele țări cu un nivel foarte ridicat… să le mai pomenesc?). Așa se explică creșterea prăpastiei dintre „cei avansați” și cei „lăsați la coadă” (printre care, din păcate, și… Românica…). Premiile Nobel și Medaliile Fields sunt „adjudecate” de astfel de țări (de fapt instituții și concerne trans-naționale de cercetare științifică și tehnologică fundamentală / aplicată și în „prima linie” a „frontului cunoașterii”). Dar „premiații” nu sunt (de cele mai multe ori) nici americani, nici britanici, nici nemți, nici francezi nici… Ei, „asta e”… lumea de azi…
(iii) Și acum, țineți-vă bine!: clasamentul ARWU pentru primele 30 de universități (din 1.000!) pe anul 2024! Nu vă speriați!, nu-l dau global (deși ar merita!…). Ce se observă? Pe locul 1, Harvard (USA), britanicii mei dragi au Cambridge pe 4 și Oxford pe 6. Francezii au pe Paris-Saclay pe 12. China (!) are 3 universități (loc 22, 26 și 27!), Elveția cu Zurich – Institutul politehnic (pe aici a trecut și Einstein!) este pe 21, , Canada pe 26, japonezii pe 28… restul? numai universității americane! Nu am specificat decât numele universității americane de pe primul loc, al celor britanice (engleze), al celei franceze și al celei elvețiene. Boieri dumneavoastră, oare suntem chiar tâmpiți? De noi e vorba, nu de „premianți”! Am văzut cu ochii mei Harvard-ul (un grant câștigat, trebuie să recunosc, prin excelența prietenului meu de la Universitatea de Vest Timișoara, eu îi voi spune Ionică): este – la prima vedere – un ansamblu de clădiri destul de modeste; cam la fel este și M.I.T., la câteva sute de metri în aval pe râul Charles, nu te impresionează arhitectonic, dar „afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’…”. Față de umilința zdrobitoare pe care o resimți la Universitatea din Viena, la Sorbona,… ce să mai zic de Heidelberg, apoi… mortal (!) la Oxofd & Cambridge?…. S-o lăsăm baltă, dragii mei cu ochii migdalați (de fapt, fardați a l’americaine…)! Lista „europenelor” ar fi cam lungă… într-adevăr, sub arcadele și zidurile străvechi te vei simți ca un rahat în ploaie… Ce să mai zic de ceea ce este „în interiorul zidurilor”? … oricum, mă consolează oarecum gândul că, în Clujul meu natal a existat o Universitate (Colegiu iezuit: teologie, medicină, drept) încă de la 1581!…
(iv) Iar acum, „circul” cu premiile Nobel și medalia Fields. Voi începe cu premiul Nobel pentru pace. Pe ăsta îl dau norvegienii. Aici e mai clar decât lumina zilei interesul politic… de moment! Nici nu ne dăm seama câte contribuții uriașe pentru binele omenirii, pentru armonie și liniște planetară au fost trecute sub tăcere. Nu degeaba politica a fost „poreclită” arta compromisului… Apoi, premiile Nobel… pe „căprării” (fizică, chimie, biologie-fiziologie-medicină, economie & uneori, literatură…).
Da, Academia Suedeză este cea care decide… la propunerile venite de pretutindeni, din partea unor foruri academice credibile… Însă și aici „își vâră coada” diavolul politică, interese majore (geo-politice / – economice) de moment. Chapeau!… pentru laureați… dar câți sunt omiși? Motivul? interesele de circumstanță… Unii laureați au avut „tupeul” de a-l refuza (vezi cazul lui J.-P. Sartre)! Alții, n-au fost lăsați să plece din țara lor spre a-l ridica (cazul „Măreței… URSS” – Saharov…). În cazul Românicăi, sabotarea a venit chiar de la conaționali (!!!) – L. Blaga, mai nou M. Cărtărescu; ca la noi la nimenea … Deci… nu vreau să minimalizez cu nimic meritele ce au justificat un Nobel (mai puțin săritor în ochi, un Fields), dar folosirea sa drept criteriu în „ranking”-ul universităților mi se pare cumva… O universitate nu stă în premiile strălucitoare pe care le primesc unele cadre (vremelnice), ci în ceea ce produce ea în materie de ființe umane!
(v) Accentul pus pe „cantitate” este specific yankeilor (nu și britanicilor…). Unde e „cantitate”, la Uncle Sam, înseamnă și „unde & E bani mulți”, i.e. putere economică… Un blazon „bun” înseamnă și prețuri pe măsură, inclusiv în cazul studiilor superioare… și nu numai… La noi în Românica, părinții (mai „dotați” la buzunare) aleargă cu limba scoasă după o școală bună (de la nivel de Grădi’, până la Universitate)… deh, să aibă progenitura o patalama cu „ștaif”, indiferent dacă va… profesa… sau nu, în domeniu… importantă e „eticheta”. Dar, aici, nu cred că numai la noi e „ca la nimenea”. Pe asta mizează și „marile” universități ale lumii! Costurile cu studiile (de la cazare la… „potol”…) sunt exorbitante (am văzut ce s-a petrecut recent în U.K. …); burse, donații și alte „fițe” nu pot amortiza dificultatea de a accede la studii („foarte”) înalte… Îi dau dreptate lui Florin Negruțiu cu „gratuitatea” învățământului (cf. Constituției!) la noi… Și iată, cercul vicios s-a închis ermetic: ai premii (Nobel, Fields etc.), vei atrage mai multe fonduri (de la stat, dar mai ales private) și cu țintă predilectă (cercetare tehnologico-aplicativă „de vârf”), sporește astfel faima, „blazonul”, prin urmare și costul studiilor (Colegiu – Master -Doctorat – Post-doctorat ș.a.m.d.); de aici șansa și mai mare de a atrage „creierele” și, drept consecință, premiile… și cercul vicios se reia, ba, pentru că e „vicios”, devine „spirală”…
3. Pe post de „Concluzie”: Își poate permite Românica să piardă în continuare reale talente, chiar și potențialități rămase în anonimat?
Se pare că… Da!… Recte, în primul rând trebuie să se „școlească” și să se „titreze” potentații zilei și oamenii din camarila lor, chiar dacă sunt „bâtă”… Apoi, muierile, amantele și „neamurile” acestor potentați… Până aici vorbesc de cei ce recurg la contribuția bănească a statului, spre a „se ajunge”… Cât despre cei privați, bogați și cu ambiții mari pentru propriile lor progenituri… n-au decât, important e să-i „primească” ăia de afară… chiar dacă n-au cine știe ce „firmă”… important e să fie de „afară”!… Căci „după”, au grijă și demnitarii politici și potentații economici „să rânduiască lucrurile”… N’est-ce pas? Damn it !, Should I be fucked! … da’ ce mult seamănă lucrurile astea cu trecutul nostru comunist! Culmea, „atunci”, pentru că exista doar un singur partid, deci o singură șleahtă de privilegiați, lucrurile parcă stăteau mai bine (?!): erau mai puțini ca azi!…
În episoadele ce – sper – că vor urma, voi încerca să punctez (din nou, pick up… ha, ha, ha,…) care sunt „hibele majore” ale sistemului nostru de învățământ superior (de stat și privat) și ce cred eu că ar trebui făcut… Nu mai e cazul să repet că e vorba de o opinie, deci un punct de vedere strict personal… Da! prima mare interogație va fi în jurul inadaptabilității celor cu studii „înalte” veniți de afară, chiar plecați afară dar și în jurul neadecvării dintre realitatea social-economică și cultural-științifică românească (pe de o parte) și oferta reală a învățământului- educației de la noi (pe de altă parte)… Dar pentru că suntem din nou într-o „săptămână mare, luminată” (deschiderea învățământului „superior”…), iată și un eșantion „anticipat”:
- Două studente la medicină pleacă acasă cu trenul în prima lor vacanţa. În compartiment era şi un ţăran. Ele încep să converseze. – Vai, dragă, ce mă doare mărul lui Adam! – Şi pe mine m-a strâns pantoful şi mă doare călcâiul lui
Ahile, zice cealaltă. Ţăranul trebuie să coboare şi, pentru că învăţase şi el ceva de la orăşenii ăştia mai deştepţi, când se ridică, zice:
– Aoleu! Ce mi-a amorţit buca lui cur… - Sesiunea de iarnă la facultatea de ştiinţe juridice din Bucureşti. Examinatorul mai pune o întrebare suplimentară candidatului: – Ce pedeapsă se aplică pentru bigamie?
– Două soacre!, răspunde senin studentul.
Citește și:
- „VIVAT ACADEMIA… VIVANT PROFESSORES!” (1)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
