Cârmuirea unui popor se poate face doar în două feluri. Să-l slujești sau să-l stăpânești. Nu există o cale de mijloc. În istorie, cu excepția statului antic Israel slujit de împăratul David nu se cunosc alte națiuni care să fi fost slujite de cei rânduiți să le fie căpetenie. Cu toții, împărați, regi, dictatori sau în timpurile moderne, președinți nu au cârmuit națiunile decât prin stăpânire. Uneori s-a întâmplat ca ei să aibă teamă de Dumnezeu și, ca o consecință, stăpânirea a fost mai degrabă o administație și în folosul oamenilor. În vechime, liderii aveau drept de viață și moarte asupra „supușilor”. Căci așa se numeau oamenii de rând atunci. Câteva mii de ani starea aceasta de fapt nu s-a schimbat. Chiar și în democrația pusă în practică de greci, oamenii simpli nu aveau drepturi reale. Mult mai târziu și după mari frământări sociale ei au obținut drepturi cetățenești astfel încât vocea lor să fie auzită și mai ales să conteze. Chiar dacă la început, firav, pe alocuri arbitrar, participarea oamenilor la alcătuirea corpului administrativ a devenit fundament pentru democrația secoului al XX-lea. Și, imediat a apărut necesitatea unei legi Fundamentale, care să fie supusă aprobării de către toată populația.
Cu timpul, cei aleși democratic au profitat de sensul permisiv al legii și prin modificări succesive le-au transfromat în norme prohibitive doar pentru unele categorii de oameni, astfel încât accesul la putere să nu fie de-a valma ci unul foarte bine reglementat și exclusivist chiar.
La noi, cei care în 1990 pe fondul tulburărilor sociale au „încropit” o Constituție, chiar dacă au fost mânați de foarte bune intenții n-au reușit să cuprindă texte fără echivoc în unele reglementări lăsând astfel loc larg de interpretare pentru cei care odată ajunși la vârf au considerat în sinea lor că sunt deasupra oricăror legi. Și așa, cu timpul, au reușit să creeze structuri legale care să le asigure lor, și urmașilor lor pe lângă vieți tihnite și transferuri de bunuri sau chiar sume de bani considerabile. Desigur, majoritatea acoperite legal și pe deplin meritorii.
Așa s-a ajuns, după mai bine de 35 ani la o pauperizare a populației țării și la o subțiere masivă a prezenței ei în spațiul nostru geografic. Cu toate consecințele. Pe bună dreptate câteva milioane de români au ales să nu moară încet și lipsit de performanță în propria lor țară și să caute locuri de muncă în Europa sau aiurea, cu toate neajunsurile ce decurg dintr-o astfel de opțiune.
Noi, astăzi, nu putem întoarce istoria noastră înapoi și din păcate nu vom reuși să-i tragem la răspundere pe cei ce eu generat-o. Putem doar discuta, comenta și să spera că zilele următoare nu vor aduce un final tot mai des promovat la știri.
Este ceva de făcut?
Precum fotbalul sau alte subiecte de interes fiecare avem păreri și credem că ale noastre sunt cele mai fiabile. Eu n-am o părere dar cred că ceva totuși se poate face. Măcar atât. Chiar dacă nu rezolvă situația este bine să înțelegem care ne este implicarea noastră la consecința acestor timpuri. Vom spune imediat că nu noi am decis să ne distrugem industria, agricultura, economia în general. Așa este. Nu noi am decis asta. Cel puțin nu direct. N-am semnat noi vânzarea pe nimic a capacităților noastre industriale. Au făcut-o cei pe care noi am pus ștampila la aproape toate scrutinurile electorale. Și tot ei au redactat contractele din care statul român (cel care administrează bugetul adunat al fiecărui român) nu rămâne cu mai nimic.
Scriu aici un mod de lucru valabil aproape în toate afacerile de acest fel. O fabrică este scoasă la vânzare prin licitație. În condițiile din caietul de sarcini printre altele este scris ca obligație pentru câștigător să susțină un număr de ani un colectiv de muncă de câteva sute de muncitori și să investească o sumă. Nu există nicio penalizare dacă acel câștigător nu respectă cele două condiții. Așa că poate să vândă imediat tot ce există în fabrică, să concedieze (să transfere obligațiile finaciare către bugetul statului) și apoi să construiască un complex comercial pe care să-l închirieze firmelor străine. Care, astfel, se bucură de o nouă piață în care să-și vândă ei producția la noi în țară. În spatele acestei afaceri înfloritoare stau doar câțiva decidenți din statul român pe care noi i-am votat. Ei vor primi acel parandărăt despre care s-a făcut mereu vorbire. Niște bani ascunși într-o bancă de pe niște insule cu care România nu are nicio semnătură. Bănci care asigură totala discreție.
Și, ca să știm bine, acele sume au fost în decursul unui an chiar de ordinul unui sfert de buget. Și, culmea cinismului, toate s-au realizat spre binele nostru. Subțiindu-se regresiv atâtea capacități de producție, statul român a fost nevoit să se împrumte extern pentru a-și menține structura și a plăti salarii bugetarilor și pensiile noastre. Nu spun neapărat că ceea ce produceam noi era competitiv cu producția altora mult mai bine organizați și mai eficienți, dar aveam o sursă din care ne puteam susține investițiile. Și poate chiar reușeam să ne construim singuri autostrăzile și să nu plătim sutem de milioane pentru un kilometru de asfalt. Milioane care conțin și parandărăturile (șpăgile) pentru cei pe care noi am pus ștampila.
E foarte târziu acum să ne mai plângem, dar nu e târziu să ne oprim din a fi în continuare prostiți
Mai avem câte ceva în țara asta care îi face pe unii să se gudure pe lângă trădătorii actuali. Mă refer la resursele care încă mai pot susține România, la capacități strategice date de poziția geografică pe care cu niciun chip nu TREBUIE să le cedăm. Și poate mai avem acea minte a românului de pe urmă care ne obligă se ne repliem pentru a ne lua țara din mâinile ticăloșilor care nu înțeleg că s-a sfârșit. Ne pot (pe unii dintre noi) minți o vreme, dar nu toată viața. Referitor la aceste zile, faptul că nu avem Guvern – după mai mult de două luni de la demitere – se datorează exclusiv acestui inutil pus cu mâna de trădătorii României acolo la vârf pentru a bloca totul, în speranța faptului că ei vor rămâne veșnic la putere. Și tot el își permite să vorbească și să acționeze în numele nostru în favoarea unor neadecvați de la Kiev. Cum spuneam nu am o părere, dar mă uit pe Constituție și văd că există instituția inițiativei legislative a cetățenilor care ne este deci la îndemână. Cu ea putem și avem obligația să oprim ticăloșia acestor oameni de nimic care ne distrug. S-o facem până când se mai poate. ÎNCĂ MAI AVEM VREME.




