Strada Grigore Alexandrescu , cea care face (nu-i așa?) legătura dintre Centrul Nou și Centrul Vechi al Aradului, este, poate, cea mai urâtă din galeria urâțeniilor care s-au înmulțit și degradat în ultimii 15 ani ca niciodată în acest oraș și pe care, deja, îl domină. Parcă produsul unui blestem țigănesc născut din cine știe ce tragedie, strada repetă destinul crunt al celui al cărui nume îl poartă: Grigore Alexandrescu a fost un ofițer care a avut și zile bune, a scris fabule frumoase, a fost întemnițat pentru că a scris două poezii și a murit nebun, în mizerie, părăsit de toți.
Trecând peste literatură… te păzească Dumnezeu să treci pe acolo în realitate, noaptea, singur(ă) – mai ales „ă”! -, dacă n-ai centura neagră la ceva serios, pistol cu electroșoc și știi să urli, cum trebuie, când trebuie! În ruinele celor care odată erau case își fac „restul pedepsei cu libertatea la care i-a condamnat statul paralel cu problema” pe, îi știți, nu?… „deținuții recompensați că au avut igrasie în celule”… de acolo îți ies în față… cum i-a ieșit azi-noapte unul mare, negru și urât ca dracu, unei doamne care… noroc că-i era mașina foarte aproape – că iarăși aveam de-un breaking-news oribil.
Evenimentul respectiv s-a corelat (halal corelare!…) cu postarea din urmă cu câteva ore a Adelei Cristea – o doamnă care știe „cu ce se mănâncă” toate cele din politică, administrație, urbanism, care își iubește orașul ca pe propria sa familie și care, ca și concitadina sa de mai sus cu o frază, știe și să se bată, și să fugă, și să țipe când trebuie.
O postare care merită citită și citată (L.V.):
https://www.facebook.com/adela.cristea/posts/10218218227910157
«Aceste poze nu sunt dintr-un ghetou. Nici dintr-o zonă prost famată a vreunei periferii de oraș obscur. Sunt poze din centrul Aradului, în anul 2019.
„Clădirea din imagine e situată în inima orașului, la câțiva metri de Teatru. Până recent în ea se mai adăposteau câțiva boschetari. Acum nici pentru ei nu mai prezintă importanță.
Evident, situația ei de azi are un complex de cauze: naționalizarea, anii de comunism și nepăsare, retrocedările târzii, statutul juridic de azi (în multe cazuri incert și încă brăzdat de litigii), nepăsarea autorităților locale și lipsa lor de implicare, etc. De multe ori însă sunt și interese obscure. O clădire veche din centru e mai greu de restaurat. Însă terenul de sub ea valorează mulți bani, locația e excelentă, deci o degradare avansată, până la punctul în care doar demolarea mai poate fi o soluție, e de multe ori calea aleasă de proprietari în cârdășie cu unii reprezentanți ai autorităților și rechini imobiliari.
Fix vis-a-vis de clădirea asta exista o altă clădire veche, lăsată în ruină până când n-a mai rămas nimic din ea. Pe terenul liber rămas, un investitor (habar nu am cine și nici nu mă interesează) a ridicat un bloc (ultima poză). Omul nu are nici o vină, ba chiar unii ar putea spune că în loc de un teren viran pe care s-au adunat gunoaie se ridică acum o clădire „modernă”.
Vinovați sunt însă cei care conduc orașul și dau voie ca astfel de clădiri să se transforme în ruină (pentru că ele aparțin patrimoniului arhitectural al orașului, făcând parte din zona protejată), iar în locul lor, atunci când se construiește altceva, nu pun nici un fel de condiții de integrare arhitecturală a acestora în peisajul urban (fațade, decorații, culori, stiluri).
Chiar lângă clădirea din imagine mai e un teren viran, pe care azi e o spălătorie de mașini. Poate puțini știu că și acolo se afla o clădire care a fost demolată (cu acte în regulă!) în anii ’90. Era una din clădirile vechi ale Aradului, cu o poveste deosebită. În trecut acolo se afla Hotelul Stadtwien, unde a fost cazat Împăratul Franz Josef atunci când a poposit la Arad pentru inaugurarea Teatrului, în anul 1874. În urmă cu doar câțiva ani (într-o noapte, ca hoții) a fost demolată o altă clădire frumoasă aflată la doar câțiva metri de acest loc, clădire construită la 1829 (care se afla într-o stare bună, dar exista un interes imobiliar pentru acel teren), iar lângă ea se afla cea mai veche clădire din oraș, (demolată la rândul ei în urmă cu doar câțiva ani).
Aradul pierde an după an clădiri care aparțin poveștii sale și care i-au definit de-a lungul anilor identitatea. În locul lor rămân doar gunoaie, terenuri virane sau clădiri anoste din beton sau sticlă, care nu mai au nimic de-a face cu spiritul orașului 🙁
Iar asta, din păcate, se întâmplă pentru că orașul e condus de oameni care nu sunt doar inculți („Viorica style”), dar nici nu au absolut nimic de-a face cu spiritul lui.” »
Foto: Adela Cristea@facebook.
1 comentariu. Leave new
atita meritam