N-a fost întâmplare, ci chemare | „Trompetre cu prieteníi”, la Mănăstirea Maria Radna din Lipova

Chiar și acum, încă se mai povestește, într-o șoaptă, de parcă ar fi deocheat să fie rostit cu glas tare, că undeva, unde pădurea își strânge frunza ca o bătrână care-și trage șalul peste umeri, există această cărare care nu duce nicăieri, sau poate tocmai acolo unde începe ființa să se dezlege de ea însăși. Unii o numesc drumul dintre Tristețe și Bucurie, dar bătrânii satelor din josul dealului spun că nu sunt două, ci una singură, străjuită de mai mulți îngeri surzi, care nu știu să aleagă dacă omul trebuie să râdă sau să plângă.

Și acolo, într-o seară de septembrie, sunetul începe să curgă, nu din vreun loc anume, ci dintr-o adâncime fără margini, cum curg visurile pruncilor betegi, cu o liniște apăsătoare, de parcă fiecare notă ar fi un pas pe un podeț care scârțâie de veacuri. „Trompetre cu prieteníi”, zic unii că s-ar numi întâmplarea. Dar n-a fost întâmplare, ci chemare, dar nicidecum un strigăt, ci freamăt. Ceva dinaintea vorbelor și dincolo de liniște, ceva ce nu se ascultă, ci se trăiește cu ochii închiși și palmele deschise, ca și când ai întâmpina o apă ce nu se bea, ci te limpezește.

Se spune că Petre Ionuțescu a visat locul acesta cu mult înainte ca pașii să-i ajungă în lumină. Că i s-a șoptit, că aici va începe o călătorie fără hartă, una care nu cere un scop, ci doar umblet. Și că acolo s-au întovărășit toți oamenii cu sufletele-cânt, nu pentru a crea un concert, ci pentru a îngemăna respirațiile într-o vibrație comună, un cerc viu care nu are centru, ci doar puls.

Instrumentele acestea nu par alese cu mâna umană, ci, mai cu seamă, s-au ales între ele, ca niște frați care nu s-au mai văzut din alte vieți. Tulnicele, înalte și tăcute, murmură o durere pe care pădurea o recunoaște și o îmbrățișează. Thereminul plânge ca o mândruță nevăzută la fereastra unei case părăsite. Chitara și contrabasul vorbesc între ele ca doi prieteni care nu se mai pot minți. Li se alătură trompeta, cu glasul ei străveziu, ca un ecou răsucit prin galeriile unei peșteri de cristal. Tobele încep să bată în ritm sacadat cadența călătorului prin munte. Cavalul, veșnic rătăcitor, doinește fără început și fără sfârșit. Tuba străpunge desișul pădurii. Iar în tot acest amestec, harpa cade ca o frunză arsă de toamnă pe un drum de piatră veche, și răsună în piepturi, nu în aer.

Și totul s-a petrecut acolo, pe colina care știe mai multe decât spune, în umbra Mănăstirii Radna, care nu mai este lăcaș, ci simbol tăcut al unei aduceri-aminte fără obiect. Nu se pomenesc sfinți, nu se fac semne, nu se rostește nimic sacru. Doar pădurea stă martoră, ca o bătrână care a văzut prea mult și tace din milă. Fiecare copac devine altar vegetal, iar fiecare frunză, un ochi care clipește încet, cu resemnare.

Aici, acum, lumina nu pare să vină de sus, ci izvorăște din pământ, de sub rădăcini, din crăpăturile pietrei, din pânzele pe care pictorii le ating nu ca pe niște suprafețe, ci ca pe niște răni. Marian Ștefan își scutură umbra pe pânză, așa cum își scutură cerșetorii visurile pe treptele catedralei în care nu mai intră. Fiecare linie este un suspin; fiecare culoare, o întrebare fără răspuns. Iar Ana Maria Szöllösi, cu mâna tremurândă a celor care au cunoscut mila, amestecă roșu cu tăcere, verde cu uitare, alb cu sfârșit, până când tabloul nu mai e imagine, ci sunet prins în formă, un țipăt învățat să zâmbească.