De zile întregi mă apasă un gând, o întrebare . Dar ma apasă rău de tot, atât de rău încât nu mai sunt în stare să fac nimic în afară de treburi mecanice. Aproape toată ziua o stau în casă blocat în propria-mi dilemă.
În mod clar situația în care sunt nu e situația pe care mi-o doream când am plecat la drum. Adică sunt exact în același punct în care eram când am plecat și nu îmi dau seama în nici un fel ce dracu fac eu aici : Lupt sau mă complac ? Care e « granița » dintre a avea răbdare și a lupta să mergi în continuare pe drumul « X » chiar dacă nu vezi nimic în zare sperând că până la urmă va apare ceva în zare și a te complace în situația de a merge din inertie pe drumul « X » din lene sau din frica de a schimba o situație rea cu alta care poate fi și mai rea? Adică, până la cât timp de la începutul drumului pot spune că lupt și de la cât timp încolo trec « granița » și sunt în situația de a mă complace ? Există o limită cuantificabilă oare ? Dacă trece o lună fără rezultat și continui, înseamnă că lupt în continuare dar dacă trece un an fără rezultat și continui înseamnă că mă complac ? Care-i delimitarea dintre luptă și complacere ? Că e și firesc după părerea mea să acționez în consecința a ceea ce simt : dacă simt că lupt dar încă nu am rezultate, înseamnă că trebuie să lupt mai tare să apară rezultatele iar dacă simt că mă complac într-o situație gri, fără rezultate, trebuie obligatoriu schimbat drumul « X » cu drumul « Y » sau « Z » sau oricare altul în afară de « X ». Partea proastă e că nu îmi dau seama unde sunt. Poate stau chiar pe « granița » dintre situații și de-aia-s confuz ?
Oricum o iau nu pricep deloc în care dintre ipostaze sunt. Așa că, decât să risc să mă blochez definitiv, plec, așa fără chef, forțat, la plimbarea mea zilnică de o oră.
E miercuri, a doua zi după evenimentele triste de-aici din Bruxelles. Orașul începe încet-încet să-și revină iar transportul în comun a repornit. Mă miră faptul că, deși sunt soldați și polițiști pe străzi, nu mai sunt la fel de mulți ca în decembrie când era vorba doar de amenințări . La câte efective de poliție au (poliția comunei (cartierului), poliția regiunii (capitalei), poliția federală, patrule pe jos, pe bicicletă, pe segway, pe cai, pe motoare) mă așteptam să fie albastru tot centrul dar nu au exagerat. În afara cozilor datorate filtrelor de control din fața intrărilor la metrou totul e aproape normal.
O iau pe bld Anspach spre Place de la Bourse. După ce anul trecut au transformat bld. Anspach în spațiu pietonal, Place de la Bourse a devenit zona de liberă exprimare. Vara se instalează o mică scenă publică pe care urcă cine vrea și se exprimă cum îi trece lui prin cap. De obicei artistic. Se cantă, se dansează, e frumos. Azi lumea se exprimă printr-un priveghi. Se aprind lumânări, se desenează pe asfalt. S-au format « insulite » de lumânări și, în jurul fiecarei insule de lumânări, oamenii vorbesc, iși dau cu părerea, atmosferă de priveghi. Din când în când, câte un grup din jurul câte unei insule de lumânări aplaudă. Clar careva din grupul respectiv a enunțat o idee ce meriă aplauze. În jurul pieței, o gramadă de care de televiziune. Eu personal n-am mai văzut atâtea la un loc în viața mea. De curios am început să le numar dar la 31 m-am încurcat și n-am mai luat-o de la capăt. Profit de atmosfera liniștită și-mi mut privirea din exterior înspre interior. Aceeași « varză » cu care am ieșit din casă, același talmeș-balmeș. Plec ușurel spre Botaniq și las gândurile în pace să meargă haotic în voia lor. Dezordinea e prea mare și mă depășește. Oricum nu le mai pot așeza pe moment la locul lor așa că, mai bine le las să zburde până obosesc singure.
Dintr-un « sertaraș » iese o amintire care-și face loc peste restul și se impune.
Eram în Cehia. Lucram la fabrica Panasonic. Asamblam televizoare. A fost un noroc foarte mare pentru mine să am ocazia să observ în amănunt ce înseamnă organizare. Am rămas copleșit să văd cât de « ceas » se poate organiza o fabrică de 5000 de oameni care lucrează în 2 schimburi de câte 12 ore de luni până joi. 2500 de oameni ieșeau, 2500 intrau, dar nu existau timpi morți sau încurcături. Totul era « ceas » Uimitor pentru mine intrat pentru prima oară într-o fabrică cu o organizare atât de complexă și « milimetrică » în același timp. Munca însă era foarte grea, atât de grea încât un tip, constituție atletică, după prima zi de muncă a decis : « măi, fraților, eu plec de-aici, că eu m-am târât în genunchi kilometri întregi, câte 14 ore pe zi la capșuni sau arpagică prin toată Europa, dar n-am fost atât de spart la sfarșitul zilei ca aici ». Nu făceai efort de a ridica ceva că tot ce aveai de făcut era să pui piesele în plasmă sau lcd și să le prinzi în șuruburi, dar ritmul și faptul că făceai aceleași mișcări, în același ritm, în același interval de secunde de când începeai până terminai te făcea să te doară toți mușchii și toate articulațiile de parcă tocmai ai scăpat de un specialist în tortura care te-a lovit, ușor și sistematic, cu ciocanul, exact peste terminațiile nervoase din fiecare încheietură. Aveai exact 30 de secunde să-ți faci faza, faza pe care o terminai în ultima secundă, că așa era calculat, și apoi o luai de la capăt că, dacă făceai o pauză de 5 secunde, o recuperai foarte greu sau deloc și atunci opreai toată banda. Nimeni n-avea timp să stea după tine. Perioada de acomodare-învățare se făcea în atelierele firmelor de recrutare iar înainte de a intra în producție dădeai test practic, cronometrat și abia după ce te încadrai în timpi pășeai în fabrică.
Într-o seară, după prima pauză, se schimba modelul de televizoare pe banda noastră. Ajungem la banda cu toții, cu minim 30 de secunde (atât era calculat că îți trebuie să verifici schema operației tale) înainte să pornească bandă. Șefii de echipă ne anunță că în timpul pauzei s-a schimbat modelul și ne concentram fiecare pe schemele atârnate deasupra postului pe care-l aveam. La mine era ok, nu aveam mult : să bag 2 placi cu circuite, să prind 6 șuruburi și să fixez un cablu în fagașul lui. Unul dintre colegi însă n-avea pe poziția lui altceva de făcut decât să prindă șuruburi. Baiul e că erau 18 de trei feluri diferite. Ca termen de comparație, ca să treci testul de intrare în fabrică aveai de prins 12 șuruburi de același fel in 30 de secunde și era greu până reușeai și făceai zile întregi de antrenament, deci pentru colegul acela, poziția aia cu 18 șuruburi, de 3 feluri, în 30 de secunde era criminală. Pornește banda dar după nici 5 minute se oprește. Nu făcea față omul. În fabrica aia nici un șef nu se certa cu tine. Dacă vedeau că cineva nu face față, pur și simplu îl schimbau pe alta poziție, mai simplă, și aduceau omul de acolo pe poziția cu probleme. Și atâtea schimbări făceau până găseau omul potrivit pentru fiecare poziție, fără ceartă, fără nervi și fără să piardă mai mult de 5 secunde din producție. IÎn noaptea aceea au tot schimbat oameni la poziția aia din sfert în sfert de oră. Pe la 1 dimineața îl nimerește pe unul care aproape că făcea față, adică ducea banda mai mult de 15 minute fără s-o oprească. Și-l lasă pe el acolo definitiv. Concentrați fiecare cu treaba lui , după o perioadă, nici nu am mai observat că banda nu se mai oprește iar parametrii de producție afișați pe televizorul uriaș de deasupra fiecărei benzi se apropie de normal. Și, pe la 4 jumate dimineața, într-o liniște de oameni obosiți la maxim, spartă doar de bâzâitul șurubelnițelor electrice, omul nostru (nu-mi aduc aminte cum îl cheamă) strigă dintr-o dată cuprins de bucurie de se-aude în toată hala aia enormă cât 10 terenuri de fotbal : « Băăăăăă… Ce bine vezi când nu te uiți !!! » Normal că toți ne-am uitat la el. El, într-o poziție foarte relaxată, într-un picior, sprijinindu-se cu șoldul de cadrul bandei, cu celălalt picior ridicat și îndoit relaxat pe o ladă goală, fără să se aplece nici un pic să vadă gaura unde venea șurubul, băga pe șuruburi cu o viteză și o precizie de robot-robot, nu robot-uman cum eram restul. Așa cum a explicat apoi celor care nu au înțeles din prima la ce se referea a reușit să se desprindă de instinctul firesc de a-și concentra privirea pe filetul ăla de mai mic de un milimetru în diametru și pe șurubul ăla de 5-10 milimetrii lungime care urma să-l pună în filet. Practic s-a tot forțat să privească plăcile și întreg televizorul în ansamblu, nu fiecare gaură și fiecare șurub în parte așa cum în mod normal o faci instinctual. Și când a reușit intrau șuruburile alea minuscule parcă singure la locul lor, fără efort și concentrare. Similar cu băgatul aței în ac. Cu cât te holbezi mai tare să-i vezi gaura, cu atât iți e mai greu să bagi ața, când în schimb dacă te uiți la ac de la distanță și potrivești ața la capătul acului aceasta va intra cu siguranță că acolo e gaura , la capătul acului și chiar dacă nu o vezi nu are cum să fie în altă parte. Toți am înțeles că e cea mai bună metodă și toți am încercat până am reușit. Unora ne-a fost mai greu, altora mai ușor dar toți am răzbit.
Mă ridic de pe banca din Botaniq hotărât să aplic soluția asta și în situația mea de viață actuală. Nu mă mai uit ca să pot vedea mai bine. Poate reușesc și poate toate « șuruburile » intră la locul lor așa cum trebuie, în timpii în care trebuie.
**********
Azi parcă e mai bine. Încă n-am reușit de tot. Încă mă mai uit dar deja, azi, din ce în ce mai rar. Și încep să văd ceva mai bine. Încă nu bine de tot pentru că încă mă mai uit puțin la « șuruburile » care mă deranjează și nu vor nici de-a dracu să intre așa cum trebuie…
În Place de la Bourse priveghiul de ieri a fost inlocuit de o manifestare a rațiunii și a respectului pentru viața – cel puțin așa era în jurul orei 17, ora la care îmi fac plimbarea zilnică . Se scandau, se cântau mesaje pozitive și se bătea ritmic din palme. În esența cam toate scandările și cântecele spuneau același lucru : noi nu suntem răi, noi iubim și respectăm viața și de aceea răul nu ne va învinge. Așa cred și eu.
Radu Stepan
08.04.2016
