Clocotea viața-n el cum apa în ceaun cînd pui de mămăligă, iar mintea-i sfîrîia cum oul în tigaie cînd se preface-n omletă. Vorbind cuvinte din gură și cuvîntînd fulgerări năstrușnice din ochi, te făceai deodată bine oricît de tare te-ar fi durut ficații. De-l vedeai umblînd pe trotuare, ți se părea că dănțuiește pe muzici cu ritmuri numai de el știute – da-ți venea și ție să țopăi în ritmurile lui. Nu știu cît era de cult, cîte cărți citise și ce soi de cărți citise, dar se vedea de la o poștie că citise cu nesaț viața cum s-ar citi cu nesaț o bere rece într-o zi toridă de vară. De cele mai multe ori părea că n-ar fi om, ci mai degrabă abur – un abur suprasaturat și cîntător.
Avea un umor aproape sălbatic, aproape distrugător, și dacă-ți dădea c-o poantă-n chelie, te sculai din morți ca să faci infarct de rîs. Maliția lui avea precizia laserului, tăișul lamei unei spade de Toledo și greutatea buzduganului lui Greuceanu: te franjura pe de-a-ntregul, dar te făcea om pe veci. Zicerile lui ar trebui adunate și scrise-ntr-un catastif al neuitării pe doagele căruia să se tipărească cu litere de foc numele-i.
Cînta. Îi plăcea nebunește să cînte; tocmai din această pricină s-a făcut cîntăreț. Avea el o unealtă din abanos negru (c-o fi fost paltin sau arțar n-am știut niciodată, dar n-avea și n-are nici o importanță). În unealta asta erau niște borte, multe borte, și pe ea era un fel de armură din fier lustruit (habar n-am dacă era argint sau zirconiu, dar ce contează?), care avea un soi de clapete și… clapete: apăsa pe-o clapetă – și capătul celălalt al clapetei astupa o bortă. Cîteodată apăsa pe-o clapetă și două-trei clapete ascultau de clapeta apăsată și astupau două trei borte – după cum cerea sufletul lui și deștele-i miraculoase. La vîrf, drăcia asta avea o drăcie subțire de tot, cică făcută din bambus (eu cred, mai degrabă, că era din prun înmugurit sau din viță dată-n pîrg). Cînd i se făcea dor de cîntat, sufla în prun sau în viță (bambus???), deștele astupau și destupau borte și unealta scotea niște tînguiri de ți se subția sufletul cum se subțiază lumina la orizont în amurguri clare. La cîntat din unealta asta cu borte și clapete nu-l întrecea nimeni între fruntariile țării; a fost cel mai bun!
A cîntat în Filarmonica Aradului o viață de om și zeci de vieți de muzici, ba chiar sute, ba chiar mii. De fiecare dată, la porunca maistorului, se făcea liniște și el sufla-n prun (viță sau bambus), iar ceilalți își ciuleau urechile și-și dregeau după prunul lui fiecare ce-avea: scripcă, dubă, bas, torogoată – și nimeni n-a crîcnit vreodată că de ce să ne luăm noi după prun.
Uneori, cînd era nevoie, mai sufla-tr-o sculă ceva mai măricică și care-avea un fel de balon (mai degrabă butelcuță) – și-a trebuit să albesc de-atîta tinerețe ca să aflu că i se spune corn englez. Nici la aia cu butelcă nu-i stătea nimeni înainte, nu pentru că era el grozav de bun, ci fiindcă el, suflătorul în prun (viță, bambus), era 100% muzici și 100% sunete – o alcătuire imposibilă și căreia i s-a spus pe scurt Andrei Kelemen.
Un punct minuscul al Aradului, anume Filarmonica; adunase-n ea cîțiva inegalabili: Oleg Rudic, Erwin Czuczu, Peter Freiman, Gheorghe Mureșan, Dan Chiș, Viorel Giurgioiu, Ionel Sandici, Sandu Moldovan, Dorel Bîc, Samica și Tibi Varyas, Ioan Cădariu, Corneliu Drăgoi, Titus Avrămuț, Victor Varadi – și lista ar putea continua mult și bine, că pe-atunci Aradul filarmonic era sus de tot, taman în vîrful țării muzicale. Printre ei, la fel de strălucitor ca aceștia, se prenumăra Andrei Kelemen (i se spunea cu drag András; c-o fi fost așa sau invers n-are nici cea mai mică relevanță, că nu despre un nume vorbesc eu aici, ci despre un om – și omul ăsta era ungur pînă-n măduva oaselor și pînă-n albul ochilor, dar niciodată n-a cîntat din prunul lui în ungurește sau în românește, ci în dumnezeiește).
Gelos pe Arad, Dumnezeu a-nceput a-i chema la El, în orchestra cerului, unu cîte unu. Se vede că acolo, în Rai, nu era nici un suflător în prun și n-avea cine da ton ca să se-acordeze scripcile Edenului – și l-a chemat pe András ca să-i fie de-ajutor. Ascultător (că era nu doar un bun muzicant, ci și un extraordinar ascultător), a plecat ca să-și verse și pe-acolo tînguirile pe care le scotea din borte, spre bucuria lui Dumnezeu și-a hoardelor cerului și spre marea-mi, cumplita-mi tristețe.
Doamne, chiar așa de mult îți trebuia Andrei?
Și tu, omule bun, îți poți închipui cît mă aflu de sărac pentru că te-ai dus?
(text de Eugen Puiu)
