În fiecare dimineață, primul lucru când deschid calculatorul este să parcurg presa și încep cu Sport Arad. Nu neapărat cu știrile, ci cu comentariile suporterilor echipei de fotbal UTA. Și întotdeauna ei sunt prezenți. Pe lângă cei mereu aceiași, mai apar și semnături noi. Sunt oameni care trăiesc pentru echipa lor de suflet, simbol al Aradului, formează una dintre cele mai vii galerii de pe stadioanele din România, se bat cu autoritățiile locale pentru subvenții și sprijin. Sunt o comunitate puternică, entuziastă, vehementă, sacrificând timp și bani. Și își ating scopurile: au obținut reclădirea și amenajarea unui stadion modern pe locul fostei arene ridicate de baronul Francisc Neumann, știu să atragă fonduri (nu mici) pentru buna funcționare a instalațiilor, atrag, pe lângă forurile locale și tot mai mulți donatori. Și chiar și când echipa trece prin momente mai dificile, sunt alături de ea trup și suflet.
Echipa de fotbal UTA Arad reprezintă un brand al locului, la fel ca alte simboluri pentru Arad și, unele, chiar pentru țară.
Un șir lung de astfel de entități au fost șterse de pe suprafața pământului în ultimul timp și ceea ce nu a fost demolat sau lăsat să se prăbușească singur de către regimul așa-zis comunist, a fost distrus într-un ritm tot mai alert după 1989. Nu dispun de suficient spațiu pentru o simplă enumerare a tăvălugului manevrat de niște autorități antitradiție și mă restrâng doar la situația Teatrului Vechi (Hirschl) aflat încă în picioare, vândut și ajuns într-un patrimoniu din afara granițelor României. O firmă maghiară a cumpărat numeroase clădiri reprezentative din Transilvania cu sprijinul nemijlocit al celor investiți și plătiți să aibă grijă de patrimoniul național.
Teatrul Vechi din Arad, primul teatru de cărămidă (alături de cel din Oravița) de pe teritoriul actual al României, a devenit interesant nu numai pentru firma maghiară (care s-ar putea măcar să-l conserve), ci și pentru investitori locali care sperau să construiască pe acel aliniament ultracentral un bloc.
Aici revin la eficiența suporterilor echipei de fotbal care știu să lupte pentru UTA, spre deosebire de solidaritatea, mai bine spus, lipsa de solidaritate, a majorității oamenilor de cultură (creatori, interpreți, public). În primele luni ale anului 2021, am încercat să conving Primăria să cumpere clădirea cât nu este prea târziu, după ce Ministerul Culturii și Identității Naționale, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional, precum și Consiliul Județean Arad au refuzat să-și exercite dreptul la preemțiune. (Să repet cum se intitulează aceste instituții?) Primăria a mințit timp de zece luni că se află alături de societatea civilă care a cerut luarea în posesie a întregului complex pentru ca acesta să fie reabilitat cu fonduri europene, așa cum s-a întâmplat cu teatrul din Oravița. Doar că, spre deosebire de susținătorii echipei de fotbal, solidaritatea celor ce au semnat un apel pentru Teatrul Vechi s-a redus la vorbe frumoase. În fondul de sprijin nu s-au colectat decât foarte puțini bani, licitația plănuită a strâns puține obiecte de artă, insituțiile de spectacole și filialele artiștilor și scriitorilor n-au răspuns. Astfel, primăria a putut să continuie politica anticulturală și antinațională. În ședințele CLM, liberalii primarului au blocat toate încercările de achiziționare, făcându-și jocul, în speranța că uniții iubitori ai sportului reprezintă un bazin electoral, în vreme ce dezbinații oamenii de cultură nu. Dar „Cine a ieșit din cultură fără voință, fără suflet, fără bunătate, fără iubire de aproape, fără delicatețe, mai bine ședea acasă” a spus Nicolae Iorga. Lipsa de solidaritate și lehamitea au făcut din Arad ceea ce este astăzi: un loc tot mai lipsit de orizont, un oraș second hand, un loc al spațiilor goale (atât la propriu, cât și la figurat).
Teatrul Vechi mai poate fi al arădenilor, un centru multicultural complex, viu.
Chiar și în clipa de față, când populația este puternic lovită de pandemie, de barosul absurd al facturilor, de situația internațională amenințătoare, am sugerat mai multe soluții accesibile pentru Teatrul Hirschl. Dacă oamenii iubitori ai tradițiilor și ai Aradului s-ar uni la fel ca minunata galerie ce înconjoară UTA, totul ar mai fi posibil în pofida relei credințe a primarului și a consilierilor liberali. Mulțumindu-le celor ce au fost alături în acest proiect, repet îndemnul lui Nicolae Iorga: domnule primar „mai bine ați ședea acasă” și ne-ați lăsa să reconstruim vechea vatră de civilizație care a fost Aradul.
Gheorghe SCHWARTZ
P.S. Mulțumindu-le celor ce ne-au fost alături în această luptă, sper și acum că vom putea sprijini primul eveniment organizat în Teatrul Vechi al Arădenilor cu fondurile strânse și prin licitația organizată cu acel prilej. Acum totul depinde în ce măsură vom putea forma o masă critică suficientă de a răsturna reaua credință.
