De când a-nceput nebunia asta, m-am rupt multe minute de lume. Unii ar spune, prea multe. Eu încă spun că nu m-am rupt suficient și tot caut prilejuri s-o fac. De vreo două săptămâni m-au înnebunit „viorile” din capul meu pe care le port oriunde merg, orice fac. Niște corzi invizibile pe care nu le pot defini, o prezență aproape fizică care bântuie-mprejurul meu dincolo de orice atenție ușor de definit. „Un spirit etern fără liniște” îl alint eu, dând vina pe o incipientă și încă nediagnosticată nebunie. O incredibilă perpetuare a „unui pact cu Diavolul” ar spune cei care nu acceptă că sublimul există, chiar dacă nu-i e palpabil oricui. În amalgamul de realități metafizice, dincolo de orice timp, undeva a rămas agățat Paganini în avatarurile mele sensibil inconștiente. Nu știu de ce, nu știu dacă vreau să aflu sau să urmez firul invizibil spre înapoi. Dar simt că universul, deși prea târziu în percepția noastră fizică, nu lasă niciun lucru neîmplinit sau nerezolvat. Nicio durere doar durere, nicio nedreptate – oricât de neintenționat s-a făcut – nereparată. În dimineața asta m-am trezit cu un „180” pe retină, la propriu. Doar un număr pe care habar nu aveam cum să-l interpretez, în ce cheie, în ce context să-l plasez. Deschid laptopul și brusc „ mai continuați vizionarea Paganini, Complete Violin Concertos?” sparge negrul monitorului. „Rupe-te 5 minute” îmi ziceam… am uitat de rubrica aia. „Rupe-te 5 minute din ce faci și ascultă” – e rubrica lui Valeriu. Caut „180” să văd ce vrea de la mine. Nimic relevant. Dau click pe „da” și continuă Paganini de ieri. Mă uit în gol, țesând legături cu semnificația lui „180”. Nu are capăt. Mă enervez. Încep alte chestii. Văd pe clip că a rămas la „1:59:21”. Mă bântuie „180”. Adun minutele cu secundele, n-are logică, știu… dar apare cumva „1:80” dacă le adun. Simt tot mai mult că este undeva aruncat un mesaj. Caut Paganini pe Google. Îmi sar în ochi datele biografice elementare, născut la 27 October 1782, decedat 27 May 1840. „Azi e 27 mai” – îmi zic. Fac niște calcule. Azi se împlinesc 180 de ani de la moartea lui! Evrika!, asta-i legătura cu „180”-ul meu.
Caut să citesc mai mult să găsesc cumva legătura. Era „un diavol şi un înger al viorii, acuzat că închisese sufletul amantei în sicriul sonor al instrumentului său. Era un inimitabil şi fantastic virtuoz, care făcea să se creadă în puterea vrăjilor“ (Theophile Gautier). „Am plîns doar de trei ori în viaţă“, spunea Gioachino Rossini, „atunci când prima operă pe care am scris-o s-a dovedit a fi un rateu, atunci când l-am auzit prima oară pe Paganini cântând la vioară şi atunci când, la un picnic pe vapor, un curcan umplut cu trufe a căzut peste bord!”. Legenda unui „pact cu Diavolul” ca justificare a sensibilității sale geniale este constanta întregii sale biografii, secondată de calomnii nesfârșite.
Doctorul Benneti, un tânăr medic care l-a îngrijit la Viena, într-un studiu despre fiziologia organismului lui Paganini: „după ce executa o piesă, părea un om cuprins de un acces de epilepsie; avea pielea rece şi acoperită de transpiraţie abundentă, ceea ce făcea necesar să i se pună o blăniţă; pulsul nu i se simţea şi dacă era întrebat ceva, ori nu răspundea, ori răspunsul său era scurt şi adesea fără legătură cu întrebarea. În noaptea următoare concertelor, nu putea să se odihnească, rămânea într-o stare de agitaţie continuă. Oricât ar fi fost de obositoare, concertele erau modul lui de a exista“.
Simt că „180”-ul care mă bântuie are mai mult legătură cu moartea lui, cu sufletul lui de „după” decât cu viața. Îmi aduc aminte de alintul meu „Un spirit etern fără liniște” și care ( fără să vreau sau să intuiesc încotro mă duce, citind despre cum a fost înhumat şi deshumat, timp de jumătate de secol), acum după experiența lui „180” mă înfioară. Citesc și că:
„ Pentru că Paganini fusese declarat eretic, episcopul Galvano refuză înhumarea în Cimitirul de la Nisa. Sicriul este depus în pivniţa casei unde a locuit. Superstiţioşii inventează scene nocturne despre un vânt sinistru şi gemete care se aud. Din pivniţă, coşciugul este îngropat lângă zidul unei rafinării de ulei. Pe motiv că l-ar fi distrus reziduurile uleioase, l-au dezgropat şi l-au transportat clandestin pe Coasta de Azur, unde n-a stat prea mult. Îmbălsămat şi pus într-o cutie albă, apoi într-una din lemn de nuc, apoi într-o cutie de zinc sigilată, este îmbarcat, în secret, pe vaporul ce pleca la Genova, în 1844. Cutia de zinc este depusă în vila Paganini, la Polcevera, apoi este îngropat, tot în mare secret. Fiul său, Achille, obţine, cu greu, în 1845, aprobarea unei slujbe religioase în biserica din Parma, apoi reînhumarea lui Paganini în grădina Vilei Gajona, lângă nişte chiparoşi, proprietatea familiei. Mulţi violonişti au trăit sub vraja lui Niccolò Paganini, atunci când era viu, dar František Ondricek a vrut să-l vadă mort. La insistenţa violonistului ceh, Achille a deschis sicriul tatălui său. Chipul defunctului era conservat impecabil, dar nu şi trupul. Hainele erau putrezite. Rămăşiţele pământeşti ale muzicianului de geniu se odihnesc în grădină timp de 20 de ani. În 1876, nepotul violonistului, Attila Paganini, obţine de la Vatican anularea hotărârii prin care era considerat eretic. În sfîrşit, Niccolò Paganini a putut să fie înmormântat într-un cimitir catolic, la Parma. După o viaţă furtunoasă, o moarte grea, şi curioşi doritori să-i vadă cadavrul, oasele nu-şi găsesc încă odihna în ţărână. În 1896, Primăria oraşului Parma hotărăşte mutarea cimitirului. Sicriul este pus într-o altă groapă. Trecuse mai bine de jumătate de secol de când decedase…”
Nu numai mâhnire și neputință am simțit. Nu numai scârbă față de oameni. Ci o bucurie fără margini că am avut norocul, cumva în imensitatea asta întunecată a eternității, să mi se arate, mie, „180”-ul și, cumva într-atâta neliniște a sufletului său, eu să-i aprind azi o lumânare. Al 25-lea Capriciu, o să-i spun eu, sperând că undeva, prin cineva, cândva o să și-l scrie…
