„Până la urmă, cea mai mare pierdere în viață sunt drumurile nealese și poveștile nespuse (încă)!”
Punctul de plecare al acestui dialog îl constituie participarea lui Cristian Călbează, alături de trupa Amifran, la Festivalul Internațional de Teatru Nou, cu o piesă a lui Matei Vișniec, ocazie cu care tânărul regizor a revenit în Arad.
J.F.: Stimate domnule regizor Cristian Călbează, dincolo de participarea la Festivalul Internațional de Teatru Nou ce vă aduce în Arad?
C.C.: Arădean de a patra generație și absolvent al Colegiului Național „Moise Nicoară”, am simțit dorința de a pleca departe de casă, pe modelul eroului cu o mie de fețe descris de Joseph Campbell. Se spune că nimeni nu este profet în țara lui – acesta era și proverbul meu atribuit în timpul participărilor mele la „Amifran” în liceu. Iată însă că eterna reîntoarcere își spune cuvântul. După studii de antropologie în Marea Britanie și absolvirea dreptului la Cluj, urmate în paralel de studii de litere la Universitatea din Arad, am finalizat recent o a patra specializare, regia de teatru, tot la Cluj, actualmente fiind doctorand în Artele Spectacolului la aceeași universitate. După 10 ani de peregrinări, mă întorc acasă cu un spectacol cumva predestinat: „Întoarcerea acasă” de Matei Vișniec. Această piesă vorbește despre revenirea acasă a unor soldați din război, dar la un nivel metadiscursiv și autoreferențial, reflectând totodată la propria mea căutare și regăsire a identității.
J.F.: Lista preocupărilor dumneavoastră este extrem de variată – de la antropologie, la lingvistică, teatru (actorie, regie, scenografie) etc. Ele trădează o structură înclinată spre un enciclopedism de factură umanistă. Unde se află rădăcinile unor astfel de preocupări multiple, această multidisciplinaritate?
C.C.: Preocupările mele multiple și interesele de natură multidisciplinară mea se află adânc înrădăcinate în influențele din copilărie și în experiențele formative. Mama mea și bunica mea au jucat un rol esențial în acest sens, ele fiind cele care mi-au deschis ochii către lumea literaturii. Îmi amintesc cu drag serile în care îmi citeau povești, alimentându-mi imaginația și curiozitatea. Această pasiune pentru lectură a devenit o constantă în viața mea, hrănind un apetit nesățios pentru cunoaștere și descoperire. Interesul meu ulterior pentru pictură, istoria artei și artele vizuale a adăugat o dimensiune vizuală și estetică explorărilor mele intelectuale. Fiecare tablou, fiecare operă de artă studiată a contribuit la înțelegerea mai profundă a contextului cultural și istoric al umanității.
Colegiul „Moise Nicoară” a fost un mediu propice pentru creșterea și dezvoltarea mea. A sprijinit diversitatea intereselor și pasiunilor elevilor, oferind o gamă largă de activități extracurriculare, cum ar fi teatrul și studiul limbilor străine, care au completat perfect educația mea academică.
Această varietate de oportunități mi-a permis să mă descopăr și să mă dezvolt pe multiple planuri, indiferent de interesele mele individuale. În plus, atmosfera prietenoasă și suportul din partea colegilor și a cadrelor didactice au făcut din „Moise Nicoară” o adevărată comunitate, unde în opinia mea fiecare elev se simțea valorizat și încurajat să-și urmeze pasiunile sau să învețe să lupte pentru ele.
J.F.: Așadar, de la antropologie la teatru?
C.C.: Teatrul a fost și este o altă mare pasiune a mea (poate cea mai mare), cumva firească, pe care am cultivat-o încă din adolescență. Am devorat piesele de teatru, fascinat de complexitatea personajelor și de emoțiile intense pe care acestea le transmiteau. În liceu, am avut privilegiul de a face parte din trupa de teatru „Amifran”, unde am învățat nu doar despre actoria în sine, ci și despre regie și scenografie în contextul socio-cultural și lingvistic. Această experiență m-a învățat să apreciez arta teatrului în toate formele sale și m-a inspirat să explorez și alte domenii artistice. (voi reveni la aceasta, căci dincolo de aspectul subiectiv, al memoriei afective, ea merită să primească o prezentare separată).
J.F.: Și… restul?
C.C.: Studiile mele universitare au fost marcate de o puternică componentă multidisciplinară. Am fost mereu atras de intersecțiile dintre diferite domenii ale cunoașterii, cum ar fi lingvistica, antropologia și studiile culturale, dreptul, regia…
Această pasiune pentru multidisciplinaritate reflectă nu doar un interes intelectual, ci și o dorință profundă de a înțelege și de a conecta diversele aspecte ale experienței umane. Prin toate aceste influențe și experiențe, am dezvoltat o abordare enciclopedică și umanistă, care continuă să mă ghideze în activitățile mele și să îmi alimenteze curiozitatea neobosită pentru lumea înconjurătoare.
J.F.: La fel de lungă este și lista activităților, începând cu cele studențești și continuând cu cele din plan social-cultural. Am dori să menționați câteva dintre activitățile sau proiectele care v-au adus multă bucurie.
C.C.: Efortul și pasiunea mea pentru domeniul cultural și artistic sunt reflectate în diversele activități și proiecte la care am participat sau pe care le-am inițiat de-a lungul timpului. Printre acestea se numără colaborarea cu trupe de teatru, participarea la festivaluri internaționale de teatru, organizarea de evenimente culturale și proiecte artistice, precum și implicarea în proiecte de cercetare interdisciplinară și educație culturală. Aceste experiențe au constituit nu doar o modalitate de dezvoltare personală și profesională, ci și o sursă de bucurie și satisfacție în ceea ce fac.
Am avut privilegiul să particip la Festivalul de Ilustrație de Carte de la Bata, unde am adus în prim plan lucrări și proiecte creative, contribuind astfel la promovarea artei și culturii în comunitatea rurală. În cadrul „Amifran”, am avut privilegiul să lucrez atât ca regizor, cât și ca actor, contribuind la producția și regia unor spectacole de teatru care au avut un impact semnificativ în comunitatea noastră.
De asemenea, am fost implicat în plan editorial, oferind sprijin în dezvoltarea editurii tinere din Arad: e vorba de Editura Sens. Aici am organizat spectacole de teatru-lectură, dezbateri și lansări de carte, având oportunitatea de a întâlni și de a colabora cu personalități de seamă din domeniu. Am fost implicat apoi în diverse proiecte europene cu accent pus pe dezvoltarea unei platforme de streaming pentru arta performativă (activitate încă în curs de dezvoltare).
J.F.: Cum se împacă toate acestea cu viața personală?
C.C.: În viața personală am experimentat o serie de provocări din care am tras tot felul de învățăminte. Am realizat că nicio experiență nu se compară cu aventura și înțelepciunea oferite de dezvoltarea și echilibrul artistului, al tânărului care jonglează cu viața personală, familia, prietenii și persoana iubită, frizând misticul, tainicul, sacrul. A fost o lecție dificil de învățat, dar extrem de valoroasă, care mi-a adus o mai mare înțelegere a echilibrului și priorităților în viață. Provocarea pe care o întâmpinăm în această eră este una complexă și profundă, definind esența întregii noastre generații și culturi. Suntem martorii unei societăți axate pe individualism, egoism și acumulare oarbă, alimentată de un consumerism capitalist și de o tendință generală către izolare.
J.F.: După cum am putut vedea, activitatea ca actor e așezată în balanță cu aceea de regizor. Ați putea să detaliați, pentru cei neinițiați, diferența dintre ele, așa cum o resimțiți din perspectiva experienței dumneavoastră?
C.C.: Cu siguranță! Actor am fost, dar acum mă definesc mai mult ca regizor. Experiența mea ca actor mă ajută enorm în munca cu actorii și în înțelegerea limitelor teatrale. Regizorul este ca un actor pentru actori, el joacă într-un spectacol separat, numit repetiții sau probe. Actorul este regizor pentru propriile sale emoții și pentru cele ale spectatorilor. Cercul se completează când spectatorul devine regizorul propriei sale experiențe…
Dintr-un alt punct de vedere, în anul 2009 (când am intrat în trupa de teatru în liceu ca simplu actor), România tocmai intrase în Uniunea Europeană, iar contextul era marcat de fragilitatea granițelor, fie ele identitare, politice sau culturale. Observăm acum, mai mult ca oricând, că granițele europenității sunt extrem de fragile. În acea perioadă, Rusia trimitea multe trupe de teatru în Franța și în alte țări europene, iar în Arad aveam chiar și noi întâlniri culturale cu trupe rusești, inclusiv călătorii la Moscova (personal, am fost de două ori acolo cu Amifran).
În contextul actual, putem observa o refacere a unui fel de „cortină”, însă nu una teatrală, ci una care pare să redefinească teatrul (de război) ca un instrument al conflictelor. În spectacolul meu, am abordat și această temă, încercând să invit spre reflecție la modul în care diferitele națiuni europene percep amenințările geopolitice și se raportează la ideea de război. Observăm că perspectiva asupra acestui pericol poate varia considerabil între diferitele țări europene, inclusiv între Franța, Germania, Marea Britanie, și alte state, mai proxime, precum Lituania, Polonia, Ungaria ș.a.
J.F.: De ce teatrul în limba franceză?
C.C.: A face teatru în limba franceză, o limbă care a jucat un rol semnificativ în aducerea democrației în Europa și în lume, a fost și este în continuare o formă de luptă în rezistența pentru menținerea și promovarea frontierelor culturale europene. Chiar și o trupă de teatru și un festival în limba franceză, organizate într-un oraș precum Arad, oricât de mic ar fi, reprezintă un act de rezistență și un apel la menținerea diversității culturale și lingvistice în Europa. Așa cum am menționat și în Franța în toamna aceasta, în fața reprezentanților Tânărului Teatru European, noi ne aflăm în prima linie a acestei lupte. Sosindu-mi vremea de a porni pe front, mă lupt cum pot și mă străduiesc să duc mai departe cu cinste lupta aceasta pe care înaintașii mei au purtat-o din greu și să onorez astfel această memorie vie!
J.F.: Am înțeles că lucrați, în prezent, la o teză de doctorat. Cu ce gânduri de viitor pregătiți această lucrare?
C.C.: În momentul actual, teza mea de doctorat se concentrează pe un domeniu de studiu extrem de intrigant și promițător: intersecția dintre teatru și justiție, într-un proiect intitulat „Teatrul Tribunal: direcții de cercetare interdisciplinare emergente la intersecția dintre dramatic și juridic”. Motivația alegerii acestei teme, dincolo de dubla mea calitate de jurist și regizor, provine din convingerea că teatrul și justiția sunt două instituții sociale fundamentale, cu influențe și implicații profunde în viața oamenilor și în structura societății.
De-a lungul istoriei, am observat că sala de tribunal și scena de teatru au fost adesea asociate și chiar confundate. Atât procesul judiciar, cât și spectacolul teatral implică o teatralitate, o distribuție de roluri, un scenariu bine definit, momente de tensionare dramatică și un public care asistă și judecă. Am încercat să explorez această intersecție prin prisma studiilor culturale și sociale, abordând aspecte precum ritualurile, rolurile sociale, retorica și chiar impactul emoțional și psihologic al experienței teatrale și judiciare.
Prin această teză îmi propun să aduc în atenție conexiunile profunde dintre cele două domenii și să deschid calea pentru noi direcții de cercetare și dialog interdisciplinar. Sunt fascinat de potențialul acestui proiect de a influența atât domeniul academic, cât și pe cel cultural, oferind noi perspective asupra modului în care percepem și înțelegem atât justiția, cât și teatrul în societatea contemporană.
J.F.: Aș mai avea pentru dumneavoastră două întrebări provocatoare. Prima: care credeți că este rolul regizorului în raport cu societatea de azi?
C.C.: Regizorul poate fi comparat cu om de drept prin prisma rolului său de a aduce lumină asupra unor aspecte obscure sau nedrepte ale societății, de a evidenția și de a pune în discuție problemele și nedreptățile pentru a contribui la o schimbare pozitivă.
În era internetului și a social media (lucrez la un spectacol tocmai pe această temă la momentul actual), teatrul și alte forme tradiționale de artă se confruntă cu provocări și oportunități noi. Pe de o parte, accesul la conținut cultural este acum mult mai ușor și mai larg, iar platformele online oferă un spațiu pentru promovarea și distribuția spectacolelor de teatru, a filmelor și a altor forme de artă. Acest lucru poate ajuta la popularizarea și diversificarea ofertei culturale și artistice.
Pe de altă parte, mediul online poate să concureze cu atenția publicului și să fragmenteze experiența culturală. Cu atât de multe opțiuni disponibile online, oamenii pot fi tentați să aleagă conținutul care este mai ușor accesibil sau care se potrivește mai bine cu interesele lor imediate, ceea ce poate afecta participarea la evenimente culturale live, cum ar fi spectacolele de teatru.
Regizorii din zilele noastre trebuie să fie conștienți de aceste dinamici și să exploreze modalități inovatoare de a-și prezenta munca și de a atrage publicul, atât în mediul online, cât și în cel offline. Aceasta poate include folosirea rețelelor de socializare pentru a promova spectacolele sau pentru a crea conținut captivant legat de procesul de creație artistică. Totodată, regizorii pot explora și noi tehnologii pentru a aduce elemente interactive și immersive în spectacolele lor, ceea ce ar putea să atragă și să implice publicul într-un mod mai profund…inclusiv teatru VR (realitate virtuală).
Licența mea pe teatru fiind intitulată „De la Metateatru la Metavers-studiu asupra realului și al virtualului în construcția și receptarea imaginarului teatral”, reprezintă o explorare incitantă a intersecției dintre teatru și tehnologia realității virtuale. Acest proiect nu doar că aduce teatrul în era digitală, dar și deschide noi perspective asupra modului în care interacționăm cu spectacolul și experiențele culturale. Este o dovadă clară a modului în care arta continuă să se adapteze și să evolueze în lumea contemporană, mai cu seamă în contextul influenței tehnologice tot mai pronunțate.
J.F.: Și a doua întrebare: artă pentru artă sau artă pentru public? Cred că aceasta este una din întrebările pe care ar trebui să și le pună un regizor înainte de a lua o decizie cu privire la ceea CE, respectiv CUM pune în scenă… Ne amintim de „Manifestul activist către tinerime” al lui Ion Vinea, unde poetul procalma: „Jos Arta / căci s-a prostituat!” Sensul în care îl utiliza Vinea atunci, știm, era acela al reformării avangardiste a artei. Azi am senzația că asistăm la nevoia de a relua același maifest, însă invers, în sensul recuperării artei adevărate, ca să zic așa…
C.C.: În viziunea mea, raportul dintre „artă pentru artă” și „artă pentru public” este un subiect fascinant și complex. Personal, cred că ambele abordări au valoarea lor și pot coexista în mod armonios în lumea artistică.
„Artă pentru artă” este adesea asociată cu o exprimare sinceră și autentică a creativității, fără constrângeri externe sau preocupări pentru reacția publicului. Este ca un act de libertate și explorare a sinelui, în care artistul își urmează viziunea creativă cu devotament și integritate.
Pe de altă parte, „artă pentru public” recunoaște importanța interacțiunii cu audiența și a comunicării mesajului artistic într-un mod accesibil și relevant. Aici, artistul poate alege să se concentreze pe subiecte sau forme care să rezoneze mai puternic cu experiențele și intereselor publicului său.
În experiența mea, am observat că echilibrul între aceste două abordări poate fi esențial. Este important ca artistul să își exprime creativitatea și să urmeze propriile sale pasiuni și idei, dar în același timp să fie deschis la feedbackul și reacțiile publicului.
În mod cert însă, arta pentru artă include și arta pentru public. Chiar dacă un artist se concentrează pe exprimarea sa creativă personală, este esențial să fie conștient de impactul pe care lucrările sale îl pot avea asupra publicului și să fie deschis la interpretările acestuia. În fond, artiștii nu sunt asceți, pustnici…și în mod cert nu sunt sfinți…cel puțin nu în înțelesul aparent al conceptului.
J.F.: Pe lângă acest discurs plin de substanță, poate faceți publicului și o invitație la teatru!
C.C.: Cu siguranță! Vă invităm cu drag, pe această cale, se ne fiți alături în „luptă” marți, 21 mai, la ora 17:00, în sala Studio a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad pentru, poate ultima reprezentație a spectacolului „Întoarcerea acasă” de Matei Vișniec, în limba franceză, cu supratitrare în limba română. Spectacolul a fost realizat în parteneriat cu Facultatea de Teatru și Film, UBB Cluj-Napoca.
Este o ocazie unică să vă bucurați de experiența teatrului într-o limbă străină și să descoperiți universul creativ al lui Vișniec.
Totodată, anunțăm publicul arădean că la sfârșitul lunii iunie avem un spectacol nou pregătit pentru voi! Urmăriți-ne pe pagina de Facebook a Amifran pentru a fi la curent cu toate noutățile și evenimentele noastre viitoare. Vă așteptăm cu drag să ne bucurăm împreună de teatru!
J.F.: Vă mulțumim și vă dorim mult succes în continuare!
