DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM LA CLUJ, VIA ARAD (8)
VULPILE (CENUȘII) URBANE VS. URȘII („ECOLOGICI”) URBANI SAU CHATHAM UPON MEDWAY VĂZUT PRIN LENTILĂ „CLUJEAN”-ARDELENEASCĂ VS. CLUJUL VĂZUT PRIN LENTILĂ „KENTISH”-ENLGLEZEASCĂ
Pentru început: o „paralelă-parabolă ecologică” Anglia (Kent) – Cluj (Românica ardelenească)
Motto: „Binecuvântați animalele și copiii” [film]
– I –
Am să plec de la două filme britanice ce-au rulat și pe ecranele noastre (anii ’70). Unul este „After the Fox” („Caccia alla volpe”) [pe românește „După vulpe” sau „Prinde vulpea!”]. De fapt, acesta era o co-producție britanico-italiană (1966); regia Vittorio De Sica, cu celebrul și regretatul comic britanic Peter Sellers (1925 – 1980), Victor Mature și Britt Ekland (a fost și una din soțiile lui P.S.). O comedie polițistă spumoasă a l’italiano; a avut și un remake în Hindi („Tees Maar Khan” – 2010). Celălalt film – din din păcate, nu-i mai țin minte numele și nici prea multe amănunte tehnice – este un fel de dramă cu ingrediente „melo” și „comice” (tipice umorului englezesc) și de care cred că am mai pomenit în Critic Arad, din perioada când locuiam în Anglia (mult-pomenitul Chatham upon Medway): niște braconieri ucid cu sălbăticie o vulpe cu pui (nu vreau să pomenesc scenele sângeroase); „unul” dintre pui scapă, crește și devine un ditamai vulpoiul (standard, ca-n basme, roșcat și aspectuos), vânat în van de sadicii engleji, spre a fi și ei în pas cu timpul – „tradiționalele” vânători englezești de vulpi (modă „nobiliară”, încă din Evul Mediu – noroc că guvernele britanice, de după al Doilea Război Mondial, au pus, treptat, capăt acestei destrăbălări inutile…). În primul film, vulpea este o metaforă pricepută și la înțelegerea unor copii: preamărirea vicleniei mult pomenitului animal de prin fabule, cu „bătaie” la specia umană… Aici, (în film) vulpea (vulpoiul) este prototipul hoțului, gangsterului urmărit de polițiile de pe un întreg continent (și nu numai…). În al doilea film (pe care, din păcate, îl cam amestec, în memoria mea, cu primul) e vorba de cu totul altceva: contrapunerea sălbăticiei omenești la sălbăticia naturală (unde ultima învinge prin inteligența / „viclenia” ei – altă modalitate de a antropologiza natura vie și … sălbatică…).
De ce am pomenit de toate acestea?
Pentru că amintirile mele „clujene” [redate în texte anterioare] au fost și ele una din lentilele-șablon, preconcepute, prin care am privit realitatea englezească de la primul contact cu ea și până la a-mi lua (după ani buni!) un farewell de la Perfidul Albion; în noaptea când ne îndreptam spre Londra (Luton-Airport), la lumina farurilor, când treceam pe o străduță din Rochester, străluceau ochii unei vulpi „urbane” ce străbătea noaptea prea-englezească… Chiar că – pentru mine – a fost un trist și emblematic „farewell”!… (am iubit și iubesc în continuare Anglia, la fel cum îmi iubesc Clujul meu de obârșie și Aradul de adopțiune).
Pentru noi – cei de pe „Continent”, cum spun englezii – vulpea-standard este roșcată. Pe teritoriul Majestății Sale (cel puțin în Kent – „Grădina Angliei”) ea este cenușie. Poate vreo mutație adusă de peste „Gârla Atlanticului” de la „verișorii” yankei și canadieni… Dar, tot animale sălbatice „urbane” (mă rog, „urbanizate”) sunt și veverițele ce tronează (puzderie!) cam peste tot unde se găsește ceva verdeață și arbori (iar Anglia numai de așa ceva nu duce lipsă!). Și ele, în loc de blana roșcovană tradițională, au tot un „acoperământ” cenușiu… la fel cu „verișoarele lor trans-atlantice” (le-am văzut pe viu, și în campusul «Universității Harvard» [Mass. – USA]. Numai că „americancele” mi se păreau mult mai mari și mai grase (deh, cum se poartă la yankey: totul mult și mare).
Iar acum, să mutăm „camera de luat vederi” spre Românica noastră:
Probabil că v-ați fi așteptat să pomenesc de mâțe și câini „maidanezi”… Ei bine, aceste specimene sunt (în cea mai mare parte, „domesticite” de om, de mii și mii de ani) deci nu intră în discuție. În Anglia, n-am prea văzut mâțe maidaneze; de câini, nici vorbă… Englezii (britanicii în general) sunt renumiți pentru dragostea lor față de animale (mai ales câini și cai), bașca, există o legislație foarte dură ce nu permite lăsarea drăguțelor patrupede fără supraveghere (inclusiv și mai ales, în cazul câinilor, unde „stăpânul” trebuie să aibă lesa și eventual, botnița la îndemănă, plus eterna pungă de plastic pentru adunatul „urmelor” lăsate). La noi, câinii maidanezi (re-sălbăticiți!… prin indolența și chiar cruzimea stăpânului biped) au devenit o problemă cronică în multe localități, mai ales urbane. Ca fapt divers, cine merge la Roma, însă, în Forum-ul roman, va avea parte de o „junglă” de mâțe, pur-maidaneze…
„Ei” (britanicii) au vulpi și veverițe; „noi” (românașii) avem… urși! O bună parte dintre ei au devenit „urși urbani”… mai ales în localitățile montane și chiar peri-montane, cu consecințe grave pentru securitatea „bipezilor” – cică, raționali… În Anglia vulpile stârpesc la greu rozătoarele (mai ales șobolanii); de aceea sunt acceptate în mediul urban și au ajuns să se plimbe nestingherite chiar și în miezul zilei, cam peste tot… La Londra (aflată la o azvârlitură de băț de Chatham), în binecunoscutul Hyde Park, pe alei ceva mai lăturalnice, am dat bot-în-bot cu ele… ne tratează cu tradiționala indiferență și gomoșenie tipică Regatului. Există totuși ceva comun pentru Anglia și (foarte nou!) Românica: pantera neagră!… (era să spun „Pantera roz”, că tot pomenisem de Peter Sellers…). Și în Perfidul Albion se vorbește de legendare pantere negre aflate în sălbăticia naturală a teritoriului insular de ceva decenii (de unde naiba or fi scăpat?…nobody knows…). La noi, de scurt timp a apărut „pantera neagră bulgărească” (după locul evadării)… În ambele țări, „monștrii exotici” au fost văzuți de multe persoane, dar vreo dovadă științific-irefutabilă… nici pomeneală… So, Visit Britain, Visit Romania!… mană cerească pentru turism. Și, fiindcă veni vorba de turism, ursul carpatin a devenit și el foarte „turistic”, mai ales prin inconștiența oamenilor care-l hrănesc (pe drumuri de munte, unde ursoaice cu pui – ce duioșie! – stau ca la expoziție; să fie hrănite, să fie fotografiate, dacă se poate, în condiții cât mai „cascadorești”, dar să mai și „pape” câte vreun homo IN-sapiens, inconștient… Pe vremea Motanului Arpagic, ursul carpatin era TABU (chiar pentru vânători, chiar în situații iminente de „legitimă apărare”, pentru oameni, evident). Acum, legislația bâjbâită mai mult încurcă lucrurile; nu puține exemplare (inclusiv pui) sunt accidentate grav de către mașini, trenuri… Știm că avem cam între 10 și 12 mii de exemplare (cu mult peste 5-7 mii, cât ar suporta eco-sistemul țării)… nici o țară nu vrea să fie „cadorisită” cu vreo câțiva urși d’ai noști’ (că tot suntem în topul Europei)… Nu se pune problema unui măcel general al majestuaselor animale… nu suntem chiar nebuni… doar cu „inteligența ecologică” avem ceva probleme… Logic, ar trebui plecat de la axioma pe «ei» îi avem, cu «ei» defilăm… Iar „sanctuarul” din Munții Piatra Craiului nu mai este o soluție… Mă întreb ce-ar fi făcut britanicii de se trezeau cu o asemenea „pleașcă” pe cap… În fine, problema rămâne „deschisă”: „ei” cu vulpile, „noi” cu urșii… Tot în treacăt fie vorba, se vorbește tot mai mult de apariția, și la noi, de vulpi „urbane” (nu bipede, ci pe bune…). Numai că ale noastre nu sunt cenușii ca ploaia și ceața (poveste!) britanică, ci roșcate… am vrea noi, pentru viitorul nostru „luminos”, să devină… roz!…
Și în Anglia și în Românica, vulpile, urșii, lupii, râșii etc. au o „misiune” de ecologizare, de menținere a unui anumit echilibru între speciile-sălbăticiuni ce populează coclaurile „lor” și „ale noastre”. Numa’ că predispoziția la lene – tipic umană – s-a răspândit și în lumea lor: există puzderie de tomberoane de gunoi ce le oferă „un rai gastronomic” pe principiul minimului efort… La noi, în mod excepțional, urșii, aflați în „supra-numerar” nu mai găsesc suficientă hrană prin pădurile și codrii lor (!). Până și fructele de pădure se împuținează grație lăcomiei umane. Acum, n-o să pretindem vulpilor – de pildă – să-și schimbe dieta, trecând pe fructe de pădure… soha! Dacă ursul este cumva, omnivor, vulpile… nu prea… mai bine zis, nu! În Anglia nu prea mai sunt gospodării rurale cu cotețe de găini, de pildă… Ruralul britanic seamănă aproape leit cu stațiunile de odihnă, de lux (!) de la noi… În schimb există o puzderie de șobolani, șoareci… cum așa?…. într-o țară atât de sus situată civilizațional? Ei bine da! „Există o explicație!” (vorba lui țața Leana din „Vacanța mare”)… Cine este familiarizat, cât de cât, cu peisajul urban tipic englezesc (și nu numai!) – pe viu, din poze, din filme, din relatări ș.a.m.d. – află cum sunt construite marile sau micile aglomerări urbane tipic englezești: există o monotonie apăsătoare a stilului victorian (perioada revoluției industriale, mai ales sec. XVIII-XIX), când vine vorba de locuințele pentru ceea ce noi – în Est – numeam „clasa muncitoare”… Parcă sunt trase la indigo: străzi nesfârșite, de multe ori întortocheate, cu aceleași fațade, culori (predominant cenușiu-căcăniu), din același material de construcție (preferat de societatea timpului), recte, cărămizi și cu intrări ce dau direct din stradă. Spațiile interioare concurează cu succes „cutiile de chibrituri” din blocurile muncitorești de la noi, de la începutul „glorioasei” construcții a socialismului, orânduirea condusă de… clasa muncitoare! (ce glumă bună și sinistră!). Cu timpul, aceste cartiere, emblematice pentru orice localitate englezească mai răsărită, vor fi depășite, prin includere și înconjurare de cartiere ceva mai „domnești” pentru ceva ce ar aduce a patricieni („romani degenerați”). Aici, invariabil (chiar și ca stil) există un subsol (destul de adânc), o intrare pe scări, ce duc la intrare, direct din stradă, un mic spațiu verde de o parte și alta a scărilor, nelipsitele camere-bay [camere cu ferestre – golf] (tradiție, se pare, elisabetană), i.e., acestea ies în afara liniei fațadei, de obicei în formă rectangulară, cu ferestre mari; oricum măresc spațiul din spatele lor care ar corespunde unui living. După intrare, de pe un hol mai lung sau mai scurt, încep scările ce duc la unicul etaj (mai rar, două sau trei). Pe lateral se înșiruie mici apartamente unde, nici aici, nu se face risipă de spațiu… Sub scările din interior se află tot felul de debarale afectate instalațiilor electrice, de gaze, de apă, de canal… tot tacâmu’… e drept întreținute-lună și verificate (nu fușerit!) periodic de experți. La „ei”, un apartament cu o cameră înseamnă „un dormitor” (living-ul se subînțelege, din oficiu…). Bucătăria, baia sunt și ele „standard”, i.e., mici. Știu atât de multe amănunte pentru că și noi am locuit în Chatham, într-o astfel de locuință…(evident, cu chirie… destul de piperată…). În ciuda unor posibile obiecții, mărturisesc că m-am simțit extrem de bine într-un astfel de spațiu: îmi dădea un sentiment de liniște, de siguranță, dar mai ales de intimitate.
Dar să revin la „șobolanii noștri” și la … „vulpile noastre”…
[Acum, în Cluj e sâmbătă – 26 iulie, a.c. – după masa. După o zi de caniculă, atipică zonei (mi-e milă de restul dintre ai mei rămași la Arad!…), iată, veni o scurtă furtună, cu tot dichisu’… mare ușurare… am lăsat scrisul baltă și am ieșit pe balconul cel mare să savurez fenomenul meteo… și… o țigară… și o berică rece, rece, rece… Mi-a revenit pofta de a depăna amintiri „ecologice” englezești…]
Deși locuiam în proximitatea a ceea ce la Chatham upon Medway s-ar numi „centru”, recte High Street, zona urbană unde ne aflam era destul de veche (sec. XVIII-XIX). Clădiri ridicate englezește, i.e. temeinic, (vorba mamei lui Napoleon Buonaparte, Letiția – „… Dieu… pouvu que ca dure!…”); nu au aerul de masivitate și solemnitate ca acelea din Europa Centrală (habsburgică), dar sunt menite „să țină la tăvăleală”… Prin urmare, „englezoii” (!) nici nu se gândesc să le dărâme, cu una cu două… nu sunt maghernițe ca la noi, în Românica; urmașii lui Shakespeare mai întâi caută să conserve (tot temeinic) ceea ce ține de trecutul lor, fie și mai recent… De arhitectonica și mai veche au grijă ca de ochii din cap! Există în Chatham două biserici vechi (goticul tipic englezesc al sec. XII-XIV-XV). La fel, parcurile „englezești” se deosebesc radical de cele franțuzești sau italienești, unde dantelăria geometrică, aproape labirintică creează un acut sentiment de artificialitate. Spațiile verzi britanice sunt lăsate în „voia lor”, de aceea au acel aer de naturalețe încântătoare. Dar la fel și în zonele urbane: apar tot felul de hățișuri de nepătruns, le găsești mai în fiece curte (unde e cazul). E drept, unde sunt amenajări mai pretențioase, găsești peluze bine îngrijite, cu iarba tunsă perfect, așa cum se află și pe stadioanele lor de fotbal. La fel, în mini-curțile interioare, acolo unde e posibil. Vechimea clădirilor (mult apreciată de toată lumea, are și un „revers al medaliei”, un preț: aici s-au pricopsit, de veacuri, cohorte de șoareci și șobolani (îi mai vezi chiar și ziua pe străzile mai liniștite); în hățișurile verzi „au cuibărit” vulpile („urbane”) de care pomeneam, ele sunt „sanitarii” pseudo-păduricilor urbane… De aceea sunt tolerate și nu miră pe nimeni dacă are loc vreo „întâlnire de gradul III”… E drept, își mai completează meniul și cu ce găsesc în tomberoanele de gunoi (mai ales iarna; dacă „iarnă” se poate numi ceea ce se petrece calendaristic-standard pe aici, prin Kent…). Cum toată lumea își duce gunoiul pe trotuar (obligatoriu, în saci de plastic negru, bine închiși, pregătiți pentru „vizita din fiecare miercuri în zori –zona noastră), în multe dimineți se vede „trecerea în vizită de noapte” a vulpilor „urbane”, a șobolanilor și (după spusele unora)… și a bursucilor… „Restul” îl „rezolvă” pescărușii, foarte obraznici; (aici începe estuarul „fluviului de coastă” Medway care se îngemănează – la ieșirea în English Channel) cu estuarul Tamisei… Periodic, salubritatea orașului aruncă la fiecare scară saci (transparenți) pentru „reciclabile”, care se ridică separat, după alt program… Totul pare bine reglat… englezește (da’ nu nemțește – cârcotesc eu, cu ciudă româno-ardelenească…). Cum șoarecii abundă prin mai toate casele vechi (nu poți să-i stârpești pe toți, cu toată bunăvoința și sârgul!), municipalitatea trimite, regulat, echipe specializate care merg din casă în casă și „iau măsuri”… eficiente cam timp de 3-4 săptămâni; apoi, totul… da capo… Ei, măcar vreo câțiva „Moș Martin”-i de la noi de-acasă… ce „treabă bună” ar face… ce ziceți, boieri dumneavoastră?
Totuși, să nu uit „paralela” Chatham- Cluj!
Există multe asemănări între cele două orașe, dar și deosebiri („radicale”!). M-a șocat – foarte plăcut! – asemănarea „topografică”: ambele orașe sunt situate în niște văi mărginite de dealuri / coline dezvoltate tentacular, „caracatițist”: urci și cobori de ți se urăște (spaima lui Fuhrer-Mujer!); pentru mine, chiar de mă foloseam deja de baston, o plăcere!. Dacă Someșul este un firicel în raport cu „godzila” de Medway (numai estuarul!), cei doi versanți deluroși, ce cuprind „cu dragoste” orașele noastre, semănă foarte mult. Pe colina (nu atât de înaltă ca Feleacul) pe care o vedeam zilnic de la fereastra orientată spre sud-est (ca la Cluj!) se află un splendid obelisc ce cred că și dă icon-ul orașului. Este dedicat eroilor mării, căzuți în cele două războaie mondiale și care nu își mai au un mormânt. Am urcat până „acolo”, de mai multe ori, cu căruciorul, cu nepoțica mea cea mare (englezoaică prin naștere, la fel cu sora ei mai mică și cu frățiorul de abia un an și juma’, ce vreți, British citizens!). E o lucrare splendidă – păstrând diferențele – îmi evocă grupul statuar Matei Corvin din Cluj… Apoi, Clujul – zona clasic urbană – păstrează aerul aristocratic al arhitecturii de pe vremea imperiului (austro-ungar). Chatham și-a conservat, în ceea ce s-ar numi centru, clădiri mai „simadicoase”, ce evocă mereu măreția Imperiului (britanic!). De pe Felkvar (la Cluj – fosta cetate-fortificație austriacă) – de sus – poți admira tot Clujul vechi (clasic). Din parcul Victoria („Victoria Garden”) – tot de sus, dar cumva opus dealului cu obeliscul (cum ar veni la Cluj, „Lombul”) – poți admira „începutul” estuarului Medway, mareele (dacă ai destulă răbdare), vapoarele maritime ce brăzdează „zona”… și eternii și enervanții pescăruși. Pe partea opusă (cum ar veni, Feleacul, la Cluj) se află rămășițele unei fortificații zdravene, britanice (!), ce păzea începutul estuarului. Ceva foarte asemănător cu Felekvar-ul de la Cluj. De pe un ponton, unde mergeam adesea, cu mai sus pomenita nepoțică („aînnee”), încercam să hrănim cu pită porumbeii… dar slabă speranță, veneau „în picaj” nesuferiții de pescăruși ce înfulecau totul, chiar din zbor…. Peste estuar se află orașul Rochester (nu pot spune care este în continuarea cui, căci aici este un con-urbanism format din mai multe localități, unde nu se poate trasa o frontieră distinctă; doar semnele de circulație de atenționează că ai trecut dintr-un oraș în altul…). Despre Rochester voi vorbi (evident prin comparație „triangulară” cu Clujul și Aradul) altă dată; doar atât: aici istoria (cea medievală!) începe cu sec. XI-XII!
Ca să conchid:
Deși – din multe puncte de vedere – Chatham este foarte diferit de Cluj (ca să nu mai spun, de Arad…), imaginea lui de ansamblu, amintindu-mi prin multe, multe detalii, unele de ne-exprimat, de Clujul meu natal, a făcut să mă îndrăgostesc de Anglia… mi-a tare dor de ea, și zău, chiar de parșivele de vulpi cenușii… Parol! Nu voi încheia –deocamdată! – cu Bye, bye!, ci tot cu iubitul meu SERVUS, cu care tot încerc (de-o viață, credeți-mă!) să-i re-obișnuiesc pe ardelenii mei de pretutindeni (chiar și pe cei clujeni), care s-au țăcănit cu acel „ciao” al „lor” (?)… Or fi italienii „frații noștri”, dar „frate, frate, SERVUS e pe bani!”.
Dixit!
Citește și:
- seria DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD
- seria AMINTIRI DIN COPILĂRIA CRETINIEI MELE
- seria de reportaje UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE
