Se spune că orice om are un preț. Dar pentru unii oameni, „prețul” e omul însuși.
Ne amintim cu toții (nu sunt chiar convinsă în legătură cu aceasta referitor la mai recentele generații) cum Moromete, străduindu-se să se mențină financiar pe linia de plutire și sfătuit de fiii mai mari, pleacă, împreună cu vecinul său, Bălosu, să-și vândă porumbul la munte.
Lui Moromete nu îi este tocmai familiar acest aspect al economiei care constă în vânzarea de produse. De aceea, atunci când se întoarce din prima călătorie, iar naratorul comentează că Moromete nu mai făcuse „comerț” niciodată, eroul povestește drumul său la munte „ca pe-o aventură”. În loc să se bucure de câștigul făcut, care-i poate acoperi datoriile, Moromete spune povestea drumului său aventuros, transformând încăperea în care toți îl ascultă cu uimire într-o veritabilă scenă de teatru al cărui unic povestitor-actor devine. Cu toții descoperă o nouă latură a ființei paterne: aceea că Moromete avea „ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”.
Astfel, dacă pentru Cocoșilă drumul la munte are un scop strict comercial, pentru Moromete drumul devine o veritabilă aventură: „negustoria ca atare nu i-ar fi plăcut dacă câștigul ar fi fost lipsit de peripeții”, așa încât „fie și comerț, dar să fim înțeleși că nu ăsta e scopul”. Naratorul ne mai dezvăluie, completând această perspectivă a eroului său, că „Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar existența banilor îi pricinuia o furie neputincioasă”.
Mai mult, atunci când femeia cea săracă îi roagă pe amândoi să dea porumbul mai ieftin că „n-are ce le da la copii”, Bălosu nici n-o aude, merge înainte până spre locul unde i se oferă cât cere pentru produse. Deși înglodat el însuși în datorii, și prin urmare i-ar fi prins bine bani în plus, Moromete deshamă caii și vinde porumbul…
Construcția monumentală a acestei scene, realizată printr-o antiteză fină dintre cele două persoanje, configurează două tipare umane, două mentalități diferite și prin aceasta, două modalități diferite ale omului de a se raporta la lume. Comerțul ca scop al călătoriei configurează personalitatea celui care se orientează, în existență, după valori materiale. Nu doar atât, ci mai ales în sensul în care, între valorile care ne modelează viața și comportament există, conștient sau nu, o ierarhie. Astfel, în vârful scării valorice a lui Bălosu se află banul. Banul dincolo de orice, dar mai ales dincolo de om, de suferința celuilalt (în treacăt fie spus, nu e întâmplător de ce Bălosu nu vine niciodată în poiana lui Iocan la discuțiile duminicale).
Ce înseamnă, în schimb, drumul ca aventură? Nicidecum scop comercial. Acesta pare a fi așezat de către Moromete undeva la coada ierarhiei. O bucurie existențială străbate aceste călătorii ale lui Moromete: bucuria de a întâlni oameni și locuri, de a trăi neașteptatul și de a vedea în viață, în oameni, ceea ce trebuie cu adevărat să vezi. Aventura presupune manifestarea neprevăzutului, a spontaneității în manifestarea evenimentelor vieții care, toate, îi revelează culorile și frumusețea.
Această mirare, încântare în fața spectacolului vieții, contemplat în același timp cu bucuria de a-i descoperi înțelesurile, e dublată, la Moromete, de o așezare a omului deasupra a orice. În ierarhia de valori a lui Moromete primează omul, pe care-l situează chiar deasupra propriilor probleme și mai sus decât propria persoană. Generozitatea lui Moromete are la bază un umanism care transformă personajul într-un erou sublim.
Un alt lucru pe care îl prețuiește Moromete și despre care, la finalul vieții, mărturisește că a constituit fundamentul existenței sale, este independența: „Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă”. Independentă în raport cu ce? În raport cu toate acele structuri economico-sociale ale lumii lui, care configurează, pentru ele însele parcă, o altă ierarhie de valori decât cea a lui Moromete: una în care omul în sine ca valoare, libertatea, puterea de a te bucura de viață, de a o contempla și a o înțelege nu există sau nu contează.
Toată această poveste este, până la urmă, despre valori. Ce are preț? Ce nu are preț?
Pentru un produs, care are o anumită valoare materială, prețul de pe piață este aproximarea valorii sale materiale. Nu va exista niciodată o identitate totală între adevărata valoare a unui produs („prețul” lui real rezultat în urma procesului producerii lui, a efortului uman implicat etc., etc.) și prețul vânzării lui pe piață. Evaluările de acest fel sunt întotdeauna relative, iar cel mai important factor este, de cele mai multe ori, definit de relația cerere-ofertă. Dar și de ceea ce oamenii prețuiesc, adică are valoare sau importanță pentru ei. Acest factor mai ales pare să domine piața actuală.
Amețim când ne gândim cât de mult preț (în ambele sensuri: ca valoare pe care o prețuiesc, dar și ca sumă pe care sunt dispuși unii să o cheltuie pentru a obține produsul/serviciul respectiv) se pune azi pe muzica de tip manelist, pe produsele de firmă (a căror calitate intrinsecă pare să fie mult sub eticheta firmei), pe sex și pornografie etc. E suficient să te uiți, în zilele de mare sărbătoare – nu neapărat în zilele libere fără semnificație spirituală, ci de Crăciun sau Paște – ce au oamenii în coșurile de cumpărături: băuturile fac serioasă concurență mâncării sau cadourilor luate pentru cei dragi. Am zice că, până la urmă, pe ce cheltuiește omul, ceea ce e de preț pentru el, e treaba lui. Când vine vorba de societate e cu totul altceva.
Cum prețuiește o societate o meserie? Cum ia în calcul ce oferă ea omului pentru ce oferă el societății?
Productivitatea este factorul decisiv, desigur, și nu poate fi altfel în condițiile unei societăți normale. Dar societatea în care trăim a depășit demult norma și normalitatea, dacă ar fi să ne referim la aspecte precum cele menționate anterior. La exemplele de mai sus putem adăuga situația în care ceea ce oferă omul societății e supraapreciat (nu neapărat „prețuit”) prin venituri fabuloase, care nu au o acoperire reală în serviciile pe care le aduc societății asemenea persoane. E clar că facem aici referire la tot ce e „special” și „unic” în modul actual de salarizare.
Evident că o meserie nu poate fi „egală” cu alta și, prin urmare, meserii diferite trebuie ierarhizate și evaluate (respectiv plătite) conform gradului lor de contribuție la bunăstarea socială, să zicem așa.
Doar că există pe lume lucruri care nu au preț. Sintagma poate fi interpretată în două feluri, cel puțin. A nu avea preț poate însemna a nu avea nicio valoare: nu pun niciun preț pe asta înseamnă că îl desconsider, că nu înseamnă nimic pentru mine. De aici sensurile opuse: prețuit vs. neprețuit. Dar cuvântul „neprețuit” își poate asocia un sens mai grav, care este exact opusul primului: neprețuit este ceva care are o valoare atât de mare încât nu există niciun preț (un echivalent economic, material) care să-i echivaleze sau acopere valoarea. De aceea vorbim de valori inestimabile precum marile realizări artistice ale umanității.
Cu cât pot plăti un zâmbet autentic? Cu cât pot plăti o strângere caldă de mână a unui prieten? Cu cât pot plăti gestul cuiva care mi-a salvat viața? Există meserii care au la baza lor o mare doză de gratuitate. Din nou, în dublu sens: că sunt neproductive, dar și că sunt de neprețuit prin valoarea pe care o exprimă. Aici se situează meseriile care au la bază ceea ce numim vocație, iar dintre acestea majoritatea vizează omul ca „obiect” al activității lor.
Meseria de dascăl este una dintre acestea. Dacă, asemenea altora, ea vizează omul ca obiect al ei, spre deosebire de celelalte, ea are drept țintă construcția omului. Nu oferirea de servicii (ceva „care servește” omul), ci procesul de modelare a ființei umane în totalitatea ei.
Deosebirea dintre meseriile care servesc omul și cea care construiește omul sunt mai multe, însă aș menționa aici două, cel mai ușor de sesizat.
Prima:
În spatele unui zâmbet pe care ți-l aruncă manichiurista sau coafeza sau croitoreasa etc. se află întotdeauna (cu micile excepții în care ea îți este chiar prietenă) interesul material. În asemenea meserii gesturile nu sunt dezinteresate. Ele intră în valoarea prețului pe care îl plătești pentru serviciile respective. Însă ce preț are zâmbetul încurajator al unui dascăl? Dăruirea fără de care munca sa nu este cu adevărat eficientă? Pasiunea cu care el te învață ce știe? Aprecierile lui, dar și vorbele de dojană care te ajută, ambele, să crești și contribuie la crearea imaginii tale despre tine? Șirul poate continua la infinit.
Se vede clar că nu ne referim la rezultatele măsurabile (vizibile la examene), nici la ceea ce s-ar numi strategii didactice, ci la acele imponderabile care țin de omenescul omului din fața ta ca elev, acel om pe care adesea, mărturisit sau nu, conștient sau nu, îl simți ca pe un al doilea părinte.
Cu cât poate fi plătită meseria de părinte? Ce valoare are ea? E inestimabilă, tot așa cum omul în sine, respectiv tot ce contribuie la clădirea lui ca ființă umană, e ceva care nu poate fi echivalat printr-o valoare materială. Se ivește atunci paradoxul că se pune un preț de nimic pe ceva pentru care nu se poate cere bani, dar care nici nu poate fi plătit, pentru că este inestimabil.
Al doilea aspect:
Rezultatele muncii celor care servesc omul se văd, de regulă, imediat: o haină sau o coafură bine făcute etc. Coafeza are și ea satisfacția muncii sale, se bucură atunci când îi iese bine ce face, iar clienta e mulțumită (dar asta înseamnă și că va mai reveni). În ce se pot vedea rezultatele construcției unui om? În primul rând, ele nu se văd imediat, ci în timp. Uneori, după mult timp. Nu are rost să repetăm aici adevărul despre care s-a scris deja mult, că lumea în care trăim azi e lumea așa cum am construit-o, prin educație, mai ieri.
Chiar dacă nu ești adeptul teoriilor conspiraționiste, aproape că te bate gândul că există un ceva care vrea cu orice preț distrugerea educației. Subsumată de atâția ani politicului, educația e subsumată acum factorului economic sub pretextul că trăim într-o perioadă de austeritate. Cine a distrus economia țării? Dascălii?
Moromete poate fi, totuși, fericit în lumea lui. Pentru el, doza de independență e posibilă (pentru că, totuși, avea ceva pământ și nu trebuia să se închine la alții, precum Boțoghină). El își poate păstra valorile în care crede și se poate bucura de viață.
Dascălii nu sunt unici. Sunt doar oameni care nu vor să renunțe la omenescul din ei, ca să poată construi, la rândul lor, oameni.














