ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XLVIII)

ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XLVIII) | „ION ILIESCU A  LUAT CU EL APROAPE UN SECOL DE ISTORIE  ROMÂNEASCĂ”… [ADRIAN NĂSTASE]

1. Atunci când moartea „(…) râde, cântă și dansează”…

Ceasul „răbdării timpului” s-a oprit și pentru tovarășul / domnul Ion Iliescu…

Scriu aceste rânduri în chiar ziua funeraliilor („de stat”, cf. legii în vigoare), joi, 7 august, A.D. 2025. A doua zi după „Schimbarea la față” (cf. calendarului creștin ortodox)… Menționez asta, pentru a fi în bon-ton cu… ceea ce s-a numit „Duminica orbului” – sintagmă atât de invocată acum peste trei decenii…

L-am citat pe Adrian Năstase, în titlul acestui episod, pentru că-i găsesc vorbele „profetice” pentru tot ce va urma… și nu numai în aceste zile. Dar, pe de altă parte, găsesc și că nicicând titlul acestui mini-serial nu s-a potrivit mai bine cu „profeticele” vorbe ale sus-menționatului „histrion”. 

Se spune că un om devine „cineva” din momentul în care își face dușmani. Însemnă că „este băgat în seamă”. Se mai spune că un om a devenit, a fost „cineva”, atunci când intră la „judecata istoriei”… Prima afirmație trebuie amendată: la români, „a-ți face dușmani” și „a fi băgat în seamă” echivalează sintetic cu „să moară și capra vecinului”; așa suntem noi (din  păcate!) – populație / popor / națiune veșnic măcinată de o ură viscerală, manifestare specifică a genei „specifice” speciei homo sapiens sapiens (?), i.e., conflictualitatea permanentă. A doua afirmație trebuie și ea amendată, mai precis, corectată: nu e vorba de „judecata istoriei”, ci de „bârfa istoriei”… În treacăt fie spus: de aceea „istoria e o curvă” iar ceea ce va bârfi „ea” în continuare,  nu poate avea loc decât în „lupanarul politicii”…

Nu vreau să „chibițez” despre controversatul defunct de o manieră similară cu ceea ce veți întâlni în mai toate comentariile din mass media: ori o duioșie contemplativă și comemorativă, ori scrâșnetul din dinți al unor suflete chinuite ce nu-și mai pot defula frustrările acumulate… Vreau să fiu mereu, eu, cu subiectivitatea proprie exacerbată… și declarată! De credeți că este un egocentrism sau (mai rău!) o egolatrie, vă asigur, boieri dumneavoastră, că vă înșelați. Este modul meu, personal, de a înțelege înțelepciunea latină – „De mortibus nil nisi bonum dicendum est”…

Când a venit anunțul oficial al decesului lui Ion Iliescu, în următoarele clipe, mi s-au reactivat în memoria de lungă durată – prin ricoșeu – două filme (am eu ce am cu filmele și noima pe care o lasă în urmă):

a) „Toată lumea râde, cântă și dansează” [„Vesiolîie rebiata”- 1934 (!), film sovietic, primul music-hall din URSS… compozitor – cunoscutul Isaak Dunaevski]. Probabil că raționamentul meu obscur o fi mers cam așa: Pe de o parte, Iliescu a studiat la Moscova și e foarte probabil să fi văzut „acolo”, în timpul liber, această peliculă; în fapt, reflectarea modului „clasic” stalinist de a te bucura de micile plăceri ale vieții; Pe de altă parte, tocmai pentru că filmul are „aer” rusesc-sovietic, m-oi fi gândit că așa trebuie să se bucure „o parte” a românașilor de moartea mult-hulitului lor prim-președinte (liber ales!) al Românicăi democratice, post-comuniste.

b) „Zorba Grecul” [1964, regie Michael Cacoyannis, co-producție britanico-helenă, cu magnificii Anthony Quinn, Alan Bates și Irene Papas; muzica și dansul piesei „Zorba” – alt nume celebru: Mikis Theodorakis; după romanul omonim al lui Nikos Kazantzakis, scris între 1941 și 1943]. Cu trei Oscar-uri și șapte nominalizări pentru același premiu, filmul a fost, desigur, cunoscut și savurat de multă lume. În cazul nostru „tematic” mă interesează un moment mai obscur al peliculei: scena morții Bubulinei (bătrâna franțuzoaică – Madame Hortense – fostă cântăreață de cabaret, retrasă pe insula acțiunii filmului și devenită „prietenă” «vreau să zic, amantă!» a lui Zorba)… Scena este supra-realistă: într-o cămăruță obscură Bubulina muribundă; peisajul sărăcăcios al încăperii mai păstra câteva amintiri „de tinerețe”; ușa era păzită de un „ciopor de babe”, cu chipurile hidoase de soli ai morții… Goya e mic copil pe lângă „portretele” construite în film… Când se produce „momentul”, toate năvălesc și spoliază tot, tot, tot, lăsând proaspăta decedată pe un pat de sârmă complet gol, așa cum aproape că rămăsese și ea. Scena din film merită o mențiune și o analiză specială, măcar filmografic… Pentru mine, a fost imaginea acelei „părți a populației” de la noi, disputându-și moștenirea lui Iliescu, cu binecuvântările și blestemele ei, imediat… după…

2.  Răii „buni” și răii „răi”…

Ceea ce m-a frapat în aceste zile a fost un fenomen siderant: o bună parte a generațiilor tinere (născute după ’80 – ’89) tinde să se radicalizeze pe o direcție pe care n-am „visat-o” nici în cele mai negre coșmaruri ale mele: pe măsură ce crește admirația pentru Ceaușescu (cel „bun”), se amplifică și ura față de Iliescu (cel „rău”)… De unde și până unde, Drace? N-au trăit în „Epoca de aur” a Motanului Arpagic & Ovarășei Codoi… sau, puținii ani, pe care i-au apucat cu „ăștia doi”,                  n-au putut modifica mentalul lor de copii sau tineri (foarte tineri!). La fel, nu aveau o vârstă aptă de discernământ în primii ani de ”prezidențiat” ai lui Iliescu (tocmai acei ani care sunt puși la stâlpul infamiei)… Chiar așa, „de unde și până unde”? Nu sunt deloc convins că au fost influențați într-un asemenea hal de „generațiile de nostalgici” sau de frustrații epocii… și ai prezentului…Pur și simplu, nu-mi pot explica! Chiar și unii analiști politici și sociologi (serioși, probi!) și-au mărturisit uluirea… Încă o enigma ne-elucidată și adăugată la „dosarele” Revoluției, „Teroriștilor”, Mineriadelor ș.a.m.d. … 

În altă ordine de idei, plutește și acum întrebarea „A fost Iliescu «omul rușilor» sau a fost un «bun român» dar care nu s-a putut debarasa, de la început, de metehnele dictaturii proletariatului”? 

O analiză logică, nu la rece, ci chiar la un fel de grad „0 absolut”, dacă ar fi posibilă, m-ar conduce spre câteva ipoteze:

(i) În 1989 „Gorbi”, cel al unei Uniuni Sovietice” ce se pregătea să intre în comă, nu mai putea face nimic în Europa de Est… Un „tsunami” nimicitor se pornea: mai întâi, Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria.., chiar Bulgaria… apoi în chiar interiorul „Măreței…” – Țările Baltice, Ukraina (!!!), țări din Asia Centrală… (Cazul României este unul atipic și a fost deja întors pe toate părțile…). Cred că știți deja cum e la un tsunami: întâi apele mării sau oceanului se retrag, surprinzător, în larg, pentru ca apoi… să vină tăvălugul nimicitor! „Retragerea apelor” a fost politica ciudată și confuză, gorbaciovistă, legată de posibilitatea unui glasnos’ti și a unei perestroika în țările (încă) „socialiste-frățești”. Ce-a urmat în fostele țări socialiste europene n-a fost, în nici un caz, o „De imitatione Christi” (pardon, „Gorbaciov”-i!)… Ideea de „socialism cu față umană” colapsase deja de mult, de la „Primăvara de la Praga”, din august-1968. E adevărat, între „Gorbi” și Motanul Arpagic exista o antipatie viscerală (motivul?… trebuie să-l mai numesc?…). Apoi, ceea ce s-a petrecut în Malta, la tete-a-tete-ul Gorbaciov – Bush, în același an ’89, nu se cunoaște nici azi (am în vedere ce s-a discutat și decis, cu adevărat,  „atunci” și „acolo”, nu ce s-a servit opiniei publice…). „Gura lumii” spune că soarta Motanului Arpagic era deja pecetluită… poate…

(ii) Iliescu era deja cunoscut (în cercuri tot mai largi) ca succesor (nu „urmaș”!) al Motanului Arpagic. „Patul psihologic” (mentalul populației) era deja pregătit… De aceea nu am crezut și nici nu cred că un Radu Câmpeanu, Ion Rațiu sau Corneliu Coposu etc. ar fi putut „prelua” Românica de „atunci”. Poate că iluștii – liberalul și tărăniștii – aveau gânduri revanșarde, poate că și Iliescu ajunsese ahtiat după putere… revolta populară, din acel Decembrie însângerat (atât cât o fi fost), a dus la „altceva”… Istoria va judeca (pardon, „va bârfi”)… 

(iii) „Genocid”… „crime împotriva umanității”… sunt acuzații de o gravitate deosebită, dovedirea lor ar cere pedeapsa capitală (Motanul Arpagic & Ovarășa Codoi și-au primit-o, dar fără o procedură juridică „beton”… s-ar fi putut, oare,  altfel… în acele „zile fierbinți”?). „Cine a tras în noi, după 22?!”, ce s-a petrecut la Mineriade (mai ales la „prima”) și alte întrebări grave vor rămâne probabil interogații formale pentru tot felul de istorici și, tot „probabil”, pentru eternitate… Cu „complicii” supraviețuitori (?)… nu prea văd ce se mai poate face! Măcar o reparație morală care să reabiliteze și istoria, ducând-o înapoi, de la bârfă la știință… Acesta este gustul amar al acestor zile, „nota de plată” pentru felul nostru de a fi, i.e., o lume multifracturată și mai ales sfâșiată de ură și uri viscerale…

(iv) Poporul român nici nu putea „visa”, în „acei” ani, la trecerea bruscă de la comunismul radical-naționalist-ceaușist la o democrație de tip occidental. Mentalitatea „tătucului” era prea înrădăcinată… De aceea valul (inițial!) de simpatie pentru Iliescu a „inundat” primele opțiuni de vot la primele „alegeri libere”… Ulterior, când unii „cârcotași” au îndrăznit să „răscolească rahatul”, totul a început să „pută” a altceva… S-a vorbit despre „revoluția furată”, de „ultima soluție… înc-o revoluție”… Cert este că mai toate marile cancelarii ale lumii l-au acceptat pe Iliescu (au dialogat cu el), pentru că au realizat că e ”singura soluție rezonabil-posibilă” atunci.

(v) A atribui lui Iliescu meritul incontestabil de a a fi „băgat”Românica în NATO și, apoi, de a fi „pregătit” și primirea în UE, este cel puțin discutabil: în realitate, cred eu, interesele Occidentului au prevalat în ambele cazuri: „ei” ne-au scos (cu forcepsul) din burta comunismului și chiar a post-comunismului și ne-au „aruncat”, vrând-nevrând, în lumea nouă. De care Românica a profitat din plin, lucru ce „sare-n uăchi” și în zilele noastre de azi… Celebrul „consens” de la Snagov, atât de invocat, poate i se datorează și lui Iliescu; eu aș marja mai mult pe mâna histrionului de Adrian Năstase (și alte capete „luminate”, provenind din pomenitul „eșalon II”). 

To sum up… Ion Iliescu a intrat totuși în istorie, „și cu bune și cu rele” și va râmâne așa! Odată cu funeraliile sale de stat (cf. legii) și a zilei de doliu național (cf. diriguitorilor de azi), Românica a închis un capitol de istorie contemporană, capitol ce va fi mereu redeschis de cei care vor elogia sau blestema acei (și acești) ani… 

3. Despre decența și responabilitatea la români… 

Indiferent de culoarea politică, o serie de minți luminate, lucide au susținut – pe bună dreptate – că odată ajuns demnitar de stat, un om nu-și mai aparține sieși în totalitate. El devine o „instituție” (sau ar trebui să simtă acest lucru!) și nu mai poate da frâu liber, public, tuturor simpatiilor, antipatiilor sau angoaselor sale. În orice societate civilizată există astfel de reguli „nescrise”. Este, la urma urmei, vorba de o anumită decență și responsabilitate! Nu așa s-au comportant toți „demnitarii noștri” cu ocazia funeraliilor lui Ion Iliescu. Au fost absențe notabile (în primul rând, președintele în exercițiu al țării, apoi ex-președintele Herr Klaus, Carmen re-împachetează, schnell!, apoi acei membri ai Guvernului ca aparțin de USR ș.a.m.d.). A lipsit (motivat!, solide rațiuni medicale…) chiar tovarășa de o viață (74 de ani!). Au fost osanale (unele îndreptățite sau nu), au fost injurii (la fel, la capitolul îndreptățire), a fost puhoiul de „gură cască”, au fost „reguli și restricții” de neînțeles (cel puțin, pentru mine), au fost de toate… 

Era – într-un fel!, normal – căci nici o personalitate care părăsește astă lume nu lasă în urmă doar admirație, regret, sau ură și dispreț… așa e viață și… moartea! Ceea ce este însă cert este decența discutabilă de care au dat dovadă românașii noștri verzi! Defunctul, care a avut o poziție deosebită în societate, merită un tratament pe măsură. E drept, unele „personalități istorice” n-au avut parte de așa ceva, din motive cunoscute de toți. E.g., la noi, Motanul Arpagic & Ovarășa Codoi… În definitiv, asemenea specimene nu pot fi numite „personalități”; din vocabular ne lipsește un antonim pe măsură… Îmi amintesc (eram încă în Anglia) când, cu ceva vreme în urmă, scriam chiar în Critic Arad, de o zi de Crăciun, că în „acel Crăciun ’89 ”, atât de însângerat, o maramureșancă cu suflet curat spune despre „cei doi executați”: „De nu i-ar primi pământul!”…  Ion Iliescu nu se poate totuși încadra în „ultima categorie”… Nu numai românașii, dar și multe figuri politice de aiurea i-au recunoscut atât meritele cât și „ne-meritele”. Este, repet, ceva normal. Dar gesturile la care s-au pretat unii politicieni, demnitari de rang înalt, de la noi (!) dau serios de gândit, generează serioase îndoieli cu privire la maturitatea noastră istorică – ca popor! 

Au oare românașii vocația macabrului?

„Protestatarul de serviciu” – Marian „Ceaușescu” (pe numele său adevărat, Moroșanu), nu s-a abătut de la prestarea „serviciului plătit” (de cine?): după ce, cu ceva zile înaintea decesului lui Ion Iliescu, defila mascat în „doamna cu coasa”, ținând o minipancartă pe care scria „Ilici te aștept”, în ziua fatidică a desfăcut o sticlă de șampanie… toate aceste „măscăreli” în fața spitalului S.R.I. unde era internat fostul președinte… Știu că a fost bătut și schinjuit la prima „mineriadă”, știu că nu mai e chiar în toate mințile („fericiți cei săraci cu duhul”!), el, bietu’, nu merită decât compasiune… Dar cine se află în spatele lui, cine trage sforile „paiaței”, cine îl întreține etc.? That’s the question!…

Au fost și cârcoteli pe aspectele formale ale funeraliilor: reprezentanți ai armatei au atenționat asupra gafei de a se pune coroana de flori (cea trimisă de Nina Iliescu?) peste drapelul tricolor în care era înfășurat sicriul (greșeală gravă în raport cu normele de protocol de stat ale României). Poate au dreptate, dar, dat fiind circumstanțele și starea de spirit a multor oameni, cred că se poate trece cu vederea… Apoi, s-a observat (foarte critic!) că de pe crucea de mormânt lipseau semnele obligatorii „INRC” (în lat. „Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum”), de aici s-a conchis „ceva” cu privire la crezul defunctului, cel de „liber-cugetător”, fapt pe care – eu, ateu convins – îl găsesc aiuristic, dat fiind aceleași circumstanțe…

„Rahatul de pe colivă” mi s-a părut a fi „altceva”. Să ne lămurim:

Cât timp am locuit în Anglia, „am prins” atât moartea M.S. Regina Elisabeta a II-a, cât și încoronarea M.S. Regele Charles al III-lea. Se știe tradiția „acolo”: pe lângă principiul lozincard „The King / Queen is Dead! Long Live the King / Queen!”, se cunoaște anticipat (!), public, desfășurătorul funeraliilor cât și al încoronării – foarte amânunțit!  La noi, chiar dacă e vorba de un președinte, amânuntele macabre ale ritualului / protocolului funeraliilor, mai ales dacă e încă în viață și se știe că zilele, poate orele îi sunt numerate, nu se dau (de obicei!?) publicității… La noi se vorbea deja de groapa săpată, se arătau fotografii (culmea într-un loc, la cimitirul Sf. Vineri… unde nu a avut loc înhumarea reală!) ș.a.m.d. Nu știu, dar cred că la noi, la ortodocși nu prea e „gustat” menționatul obicei macabru… Probabil că gustul românașilor pentru macabru a devenit ceva uzual în mentalul colectiv… cel nou… 

… În loc de epilog: „Parisul (pardon, Iliescu!) merită o liturghie”? 

«Expresia „Parisul merită o liturghie” (în franceză: „Paris vaut bien une messe”) este atribuită regelui Henric al IV-lea al Franței. Aceasta este o mărturie a importanței politice și a oportunității, sugerând că o schimbare de credință (în acest caz, de la protestantism la catolicism) a meritat efortul pentru a obține tronul Franței.» [dexonline.ro]   

„Începutul finalului”, la toate cele zise până acum, are un skepsis: am plecat cu un titlu de episod care a fost tot un citat, recte,  din Adrian Năstase: „Ion Iliescu a luat cu el aproape un secol de istorie românească”. O vorbă foarte deșteaptă… zic eu!… În ce sens? De obicei, o întrebare dă naștere la multe alte întrebări:

(i) Ne-a „răpit” oare nouă Iliescu acel aproape un secol de istorie? Mai corect fie zis, doar 1945 – 2025… Aveam dreptul la o altă „Istorie” după decembrie ’89? Dacă am pleca cu „ce s-ar fi întâmplat dacă…?” – un contrafactual absurd al abordării istorice – mai ales al unei întregi epoci, atunci ne-am fi rătăcit în labirintul speculațiilor sterile. Trebuie să ne asumăm această istorie (cu bune – puține, cu rele – mai multe…), vorba miticilor, „asta e!”. Acel „aproape un veac de istorie” nu-i aparține (exclusiv?) lui Ion Iliescu, ci și nouă, cei ce-am (mai) rămas… Că Ion Iliescu a avut un impact semnificativ asupra primilor 10-15 ani de după 1989 este un lucru cert. Cum se vede acest impact, depinde de platforma pe care ne aflăm. Tot un lucru cert este și faptul că cei care au suferit efectiv de pe urma faptelor lui Iliescu nu au cum să exprime „gânduri bune”… Oricum, Iliescu a plecat dintre noi, fantoma lui nu ne va bântui, la fel ca cea a Motanului Arpagic. Sper…

(ii) În cazul Iliescu, poate ne împăcăm cu istoria proaspăt trăită… poate nu… Unii vor spune că nu e cazul niciunei împăcări… Alții vor căuta o împăcare, resemnați că nu mai putem aduce timpul înapoi… Cu totul și cu totul alții vor vorbi de preluarea moștenirii lui Iliescu spre a fi dusă mai departe…

(iii) Henric al IV-lea al Franței (hughenot) a acceptat liturghia catolică pentru un scop mult mai mare: tronul Franței și nașterea dinastiei de Bourbon. Ion Iliescu va fi acceptat „liturghia” ieșirii din comunism pentru un scop mult mai mare: o singură „moșie” avem, noi, românii și suntem (toți!) datori să o facem liberă și prosperă. „Atunci” (în „acei” ani!) nu exista decât o cale…  Ion Iliescu și-a asumat-o. Cu bune, cu rele, dar și-a asumat-o! Asta e de ținut minte! Amintiți-vă, boieri dumneavoastră, de vorbele M.S. Regele Mihai I al României, în Parlamentul țării, la omagierea împlinirii vărstei de 90 de ani: M.S. ne atenționa că am luat doar cu împrumut „moșia” de la urmașii noștri … ca atare, avem o datorie…

N-am vrut și nici nu vreau să fiu patetic!…

  Citește și:

• Integral seria ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI – AICI
• Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii