Întâlnirea cu Pasquale Marino în cadrul Festivalului de Teatru Circ a fost ca o intrare într-o lume paralelă: fragilă, poetică, uneori melancolică, dar mereu luminoasă. Sub numele său de scenă, Bergamotto, el și-a construit un univers propriu, un spațiu unde clovnul nu este doar un personaj menit să stârnească râsul, ci un arhetip cultural și spiritual. Din Italia în Spania și până în Mexic, traseul său artistic este o călătorie în căutarea esenței umorului și a sensibilității, cu o adâncă conexiune față de originile folclorice ale artei.
Mai întâi de toate, de ce Bergamotto?
Pasquale Marino: În sudul Italiei, bergamotto este o plantă, asemănătoare cu lămâia. Îmi păstrez o conexiune cu originile prin nume.
De ce ai parăsit Italia?
Pasquale Marino: Pentru muncă. Am studiat la Roma—teatru fizic, comedie, clovnerie. Îmi plăcea munca fără cuvinte, munca de proiecție. Și, ca vântul, munca m-a dus dintr-o țară în alta. Am ajuns în Mexic, Guatemala, lucrând la proiecte. În Mexic am primit o invitație pentru un proiect la Madrid. Am ajuns acolo, am stat trei ani, apoi m-am mutat la Barcelona.
Iar compania cu care lucrezi—Bergamotto Company, pe care am văzut-o pe site-ul tău—are și alți clovni sau ești doar tu?
Pasquale Marino: Este proiectul meu individual, dar pentru spectacole și ateliere colaborez cu mulți artiști. Pentru un spectacol, poate 30–40 de artiști mă ajută—cu regia, costumele, păpușile. Este mereu un proiect de comunitate, dar personajul îl trăiesc eu singur.
Există mai multe tipuri de clovni—unii cu machiaj alb, alții mai apropiați de mimi, fără machiaj, ca tine. Câte tipuri de clovni există?
Pasquale Marino: Este o întrebare foarte interesantă. Eu am studiat pedagogia și teoria clovnului. În tradiția clovnului vorbim, de obicei, de patru tipuri principale:
-
Clovnul Alb – figura autorității, sever, serios.
-
Auguste – bufonul, mereu în conflict cu Clovnul Alb, aducând umor prin greșeli.
-
Contra-Auguste – undeva la mijloc, o figură de mediator.
-
Clovnul fragil – fragil, poetic, sensibil.
Spania, mai ales Catalonia, are o istorie bogată în arta clovneriei?
Pasquale Marino: Da. În Catalonia există o tradiție puternică, dar în Franța și mai mult. Desigur, totul vine din Italia—din commedia dell’arte. Personaje ca Arlecchino s-au născut acolo, apoi au ajuns în Franța și au influențat clovnul modern.
Și ce tip de clovn am văzut în spectacolul tău?
Pasquale Marino: Clovnul meu aparține „tipului al patrulea”—clovnul poetic, fragil. Când joc într-un grup, eu sunt cel care nu înțelege, care e pe dinafară. Acea fragilitate creează poezie.
Este greu să lași personajul deoparte în viața de zi cu zi? Ești mereu clovn?
Pasquale Marino: Nu, este doar o parte a personalității mele. Pentru mine este cercetare. Nu toți clovnii cercetează în același fel, dar, asemenea unui actor, eu explorez dramaturgia. Muzica mă ajută—îmi place să cânt la acordeon. În viața de zi cu zi sunt tot Pasquale.
Astăzi mulți oameni consideră clovnii înfricoșători, mai ales din cauza filmelor. Este mai greu acum să fii clovn decât înainte? Copiii se sperie de tine când ești costumat?
Pasquale Marino: Nu cred. Clovnul este un arhetip în cultura umană. În toate societățile—Africa, America Latină, Europa—a existat mereu figura clovnului: cineva care aduce zâmbetul în momentele dificile, cineva legat de ritual. În vechime, clovnul era ca un șaman—putea vorbi cu morții, să privească dincolo.
Dar în ultimii 50 de ani, societatea s-a schimbat. Oamenii cumpără mașini, haine—consumerismul este „anti-șaman.” Clovnul este mai puțin valorizat. Totuși, clovneria înseamnă reflecție emoțională, conectare prin privire, prin simțire. De aceea, în spectacole, aduc copiii pe scenă, dau bomboane, implic pe toată lumea—pentru că clovnul există doar în relație cu publicul.
Crezi că rolul clovnilor ca monștri în cultura modernă păstrează totuși spiritul clovneriei?
Pasquale Marino: Da, într-un fel. Pentru că arhetipul clovnului are mereu două fețe: bucuria și frica, sacrul și ridicolul. Chiar și în horror, clovnul poartă această putere.
La final, rămâne clar că pentru Pasquale, clovnul nu este doar o mască sau o meserie, ci o formă de căutare personală și culturală. Între arta spectacolului și rolul ritualic, între fragilitate și poezie, clovnul său devine o oglindă a societății. Într-o eră în care clovnul e adesea redus la caricatură, Bergamotto readuce în prim-plan adevăratul sens al acestei figuri: un mesager al umanității, al emoției și al conexiunii directe cu publicul.
