Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice (3)
Țara sovietelor avea o acută nevoie de muncă, prin urmare pe imensul ei teritoriu s-au amenajat numeroase lagăre, în special în apropiere de șantierele miniere, de șantierele de căi de comunicații, de construcție a unor obiective economice, la care au fost aduși prizonierii din ce în ce mai numeroși după bătălia Staliongradului. Kazahstanul, a primit și el mulți români. Sandu V. Cernat (Divizia 20 Infanterie), a fost dus în iulie 1943 în Lagărul nr. 29, Secţia I Pachta Aral (în sudul Kazahstanului, la marginea pustiului Kara-Kum). La 26 aprilie 1944 se afla încă acolo. Lagărul cuprindea la data aceea şapte secţii a câte 1.000 de prizonieri. Fostul şef al Biroului Subzistenţă al Diviziei 20 Infanterie română realizează o descriere detaliată a categoriilor de prizonieri, stabilite pe baza stării de sănătate, şi în funcţie de care se făcea repartiţia la diferitele munci:
Morții erau duși la șacali
„La sfârşitul fiecărei luni prizonierii erau examinaţi medical şi, după starea lor de sănătate, erau triaţi în şase categorii:
Categoria I – oameni complet sănătoşi, consideraţi valizi şi obligaţi să lucreze o normă întreagă. Numărul total al celor din această categorie era de 10-15 prizonieri şi în rândul lor intrau numai bucătarii, cei ce se ocupau cu tăiatul pâinii pentru porţii şi, poate, unii dintre brigadierii care nu erau obligaţi să muncească efectiv. Tăietorii de pâine erau majoritatea evrei, din Cehoslovacia, care fuseseră aduşi de nemţi pe front şi folosiţi la săparea tranşeelor;
Categoria a II-a – oameni ceva mai slabi, care aveau o reducere de 25 % faţă de norma întreagă de muncă;
Categoria a III-a – prizonieri slăbiţi, care erau obligaţi să efectueze numai 50 % din norma de lucru întreagă;
Categoria a IV-a – oameni foarte slăbiţi, scutiţi de munca la bumbac, dar obligaţi să facă toate corvezile lagărului, printre care: întreţinerea curăţeniei în barăci, căratul buruienilor uscate şi a spinilor, care erau folosiţi la focul bucătăriei prizonierilor şi a celei destinate personalului rusesc de supraveghere şi deservire a lagărului (este vorba de aşa-numita categorie OKA);
Categoria a V-a – distrofici, oameni bolnavi şi foarte slăbiţi, dar care puteau umbla pe picioare şi care erau scutiţi de orice fel de muncă;
Categoria a VI-a – oameni bolnavi la pat, extrem de slabi, care nu erau în stare nici să meargă la latrină pentru necesităţile fiziologice. Din păcate, în această categorie erau foarte mulţi prizonieri”.
«Morţii erau duşi la groapa comună, undeva în apropierea lagărului. Dar, prizonierii nici morţi nu-şi găseau liniştea. De cum se lăsa întunericul, haitele de şacali care dădeau târcoale lagărului, urlând şi schelălăind, dezgropau morţii şi-i mâncau. Le găseam ciolanele înşirate pe drumul nostru spre tarlalele de bumbac. Ceream atunci permisiunea celor din pază şi le adunam în grămezi, pe marginea drumului. Din cauza acestei situaţii, printe noi circula şi o glumă sinistră:„Bă, tu când te duci la şacali?”.»
Soldații dezumanizați
Existau însă şi soldaţi pe care prizonieratul îi dezumanizase de-a dreptul, îi transformase în nişte bestii care vindeau orice era posibil pentru a supravieţui; inclusiv carne de om. Moartea camarazilor devenea, pentru unii o binefacere:
„Trebuie s-o spun că mulţi dintre prizonieri erau aproape de treapta animalică, datorită foamei şi mizeriei îndurate. Era între prizonieri o adevărată luptă pentru supravieţuire. În lagăr se mânca orice: broaşte, râme, şerpi, arici, urzici, păpădie, susai, ştevie, lobodă, troscot şi altele, binenţeles toate crude. În primele luni de prizonierat, în lagărul de la Krasnoe-Armeisk, s-a mâncat chiar şi carne de om. Am dedus acest lucru deoarece găseam mulţi morţi cărora le lipseau părţile cărnoase, muşchii membrelor şi fesele. Erau câţiva, dintre care amintesc pe plutonierul de artilerie Savu Gheorghe, din fostul Regiment 30 sau 40 Artilerie, care aparţinuse de divizia noastră. Acesta, împreună cu alţii de teapa lui, formaseră un fel de bandă care jefuia prizonierii de obiectele personale (ceasuri, lame de ras, bricege, inele etc.), pe care reuşiseră şi ei să le ascundă, la controalele făcute de ruşi. Când toate acestea nu mai erau de găsit, ţi se fura încălţămintea, mantaua, pătura, gamela, lingura, pe care le vindeau apoi soldaţilor sovietici sau brigadierului de la sovhoz, contra unei bucăţi de pâine, a unui chiştoc de ţigară sau a unei mâini de mahoarcă rusească. În primul lagăr au ajuns chiar să ciopârţească morţii şi să ofere astfel carnea altor prizonieri, drept carne de cal, în schimbul porţiei de pâine sau a vreunui alt lucru. Odată obţinute, acestea erau date ruşilor, contra altor lucruri. Am scăpat de acest nemernic în lagărul de la Pachta-Aral, unde a murit de dezinterie. Devenise mai rău ca o hienă flămândă”.
Foamea, cel mai cumplit inamic
Foamea îndurată de prizonieri la minele de cărbuni din Karaganda le-a provocat prizonierilor suferința cel mai des invocată de toți și le-a rămas întipărită în memorie până în anii bătrâneții. Matica Teodor, țăran din satul Berechiu, județul Arad, își amintea în anul 2000 de faptul că foamea era cel mai cumplit chin pe care l-a suferit acolo.
«Primeam zilnic 400 gr. de pâine. Ca să tragă mai greu la cântar cei de la aprovizionare o udau cu apă.. O mâncam dimineața, iar la prânz aveam același meniu: foi de varză, rămase pe câmp după recoltarea căpățânelor puse la murat peste iarnă. Un deliciu era pentru când aveam la masă ciorbă de murături, de regulă ciorbă de gogonele, îngroșate cu mălai, rar cu tărâțe sau cu grâu măcinat pentru furajarea animalelor. Seara primeam un lichid negru, ce s-o fi numit cafea, cu gust sălciu, fără zahăr. Apoi venea la rând frigul, care își lua și el porția de morți. În prima iarnă petrecută acolo au murit atât de mulți, de toate naționalitățile: nemți, italieni, români, încât s-a umplut baraca cu morți, pe care din cauza înghețului și neputinței de a le face gropi până primăvara din cauza gerului de minus 50-60 de grade rămâneau acolo. Dacă aruncai apă în sus cădeau în jos cristale de gheață. I-au îngropat abia primăvara. Și totuși în condițiile acestea autoritatea lagărului cerea mai multă muncă, mai multă producție. „Dați-ne mâncare mai bună și noi o să vă dăm mai multă producție”. Așa că condițiile și regimul de muncă cmpletau șirul nenorocirilor.»
Frigul, o nenorocire cumplită
După trei săptămâni de mers, dintre care ultimele două cu trenul, Petru Trif a ajuns în Lagărul de muncă aflat dincolo de Urali. Ca pretutindeni în astfel de lagăre, primele operațiuni se refereau la deparazitare, spălare, internare în spital a celor foarte bolnavi și, bineînțeles, extrem de importante pentru sovietici erau interogatoriile. În lagăr erau construite adăposturi din lemn (era din belșug), cu paturi pe patru rânduri suprapuse. Pentru început au fost ținuți în lagăr, dar în câteva zile a început dezinteria, provocată de faptul că pentru a-și potoli setea teribilă, atunci când au debarcat din tren au mâncat pur și simplu zăpadă în exces.
„A-nceput după două trei zile să moară, dizenteria-i boală grea, nu pastile, nu ceaiuri, vai de noi. Au început să moară. Și în fiecare zi ieșeam afară la zăpadă să nu stau în mirosul acela greu. Acuma, afară era un ger de minus 50, minus 55 de grade, aproape minus 60 de grade frigul și noi în frig, cu hainele din România, n-am rezistat. După două săptămâni de stat afară la rânit zăpada în frigul mare care a fost, ne-am îmbolnăvit de pneumonie, am primit aprindere de plămâni de la frigul ăsta mare. Atât era de frig, încât dacă ai fi desfăcut daravera să te piși, dacă nu te-ai fi grăbit bine, n-o mai puteai băga înapoi. A rămas la mulți înghețată. A fost o nenorocire cumplită nu alta, așa frig a fost”.
Petru Trif a ajuns în aceste condiții la spital unde a beneficiat de o îngrijire relativ bună, având în vedere și posibilitățile de tratament și astfel s-a refăcut, mai ales că și hrana era îmbunătățită. Dar, din momentul internării la spital a rămas și cu un gust amar privind indiferența cu care doctorul, ofițer prizonier român, l-a tratat, vizavi de comportamentul uman al bătrânului doctor rus!
În primăvară a fost scos la muncă, la tăiat și cărat lemnele din pădure. Aveau normă de tăiat și dacă o îndeplinea primea 800 grame de pâine și 800 mililitri de ciorbă. Dar pentru că el și partenerul său n-au putut executa norma au fost trecuți la transport. Câte douăzeci de oameni trebuia să transporte bușteanul de 10-12 metri pe o distanță de 12 km. Până la locul de muncă erau duși pe jos, păziți de santinele, dotate cu puști automate, și cu câini lupi după ele. Mâncare era adusă în pădure din lagăr, iar pe lângă cele 800 grame pâine și 800 ml ciorbă la prânz mai primeau și mâncare scăzută; 500 gr cartofi scăzuți, arpacaș sau linte ori mei. Și așa s-au consumat anii de prizonierat. Dar cel mai cumplit era dorul de casă, așteptarea eliberării era tot mai grea, pe măsură ce treceau anotimpurile.
Munca prizonierilor își arată valoarea
Pe măsură ce munca produsă de prizonieri își arăta valoarea și politica faţă de ei s-a schimbat, punându-se accent pe folosirea lor la muncă conform pregătirii profesionale. La începutul anului 1945, numărul prizonierilor de război angrenaţi în procesul de producţie a crescut în mod substanţial, fenomenul fiind generat de creşterea fluxului de militari străini luaţi prizonieri de trupele sovietice, aflate în ofensivă. În lagărele NKVD al URSS se aflau aproximativ 700.000 de prizonieri de război. Conform unei note informative a Direcţiei Generale pentru Problemele Prizonierilor de Război şi ale Persoanelor Civile internate, la 1 martie 1945, în URSS erau deţinuţi 106.482 prizonieri de război români, din care 79.180 persoane (74%) erau concentrate în lagărele NKVD din zonele industriale sovetice: Donbass, Ural, regiunile Sverdlovsk, Celiabinsk, Zaporojie, exploatările de turbă din regiunea Ivanovo, şantierele de la Stalingrad, Astrahan, Dnepropetrovsk, Kiev, Odessa, portul de la Sevastopol, şantierele navale de la Nikolaev.
Lagărul de la Stalingrad
Românii au fost duși să lucreze și la refacerea Stalingradului, la a cărui ruinare contribuiseră. Atunci când din mersul trenului a zărit Volga, Gheorghe Butaci a exclamat: „Suntem iară la Stalingrad”. Căpitanul de securitate I.I.Korneev, șeful secției operative a Lagărului 163 Stalingrad, într-o adresă către general-locotenentul I.A.Petrov, șeful Direcției pentru Problemele Prizonierilor de Război prezintă astfel Lagărul, la 8 ianuarie 1945:
„Lagărul nr. 163 organizat la sfârșitul lunii iulie 1944 are în componență patru secții:
Secțiile nr 1 și 2 sunt dispuse în zona fabricii Octombrie Roșu, secția nr 3 în cea a fabricii Baricada, iar secția nr 4 în zona orășelului de lângă Fabrica de tractoare;
Potrivit evidențelor de la 01.01 1945 efectivul total al prizonierlor de război din toate cele 4 sectore de lagăr este: Secția nr 1 – 2615 persoane; secția nr 2 – 1602 persoane; secția nr. 3 1956 persoane; secția nr 4 – 1909 persoane;
Pe naționalități sau etnii: germani 3877; români 1742 persoane; moldoveni 458 persoane; maghiari 166 persoane; unguri 1093 persoane;”
Condițiile de locuire
„Fondul locativ. Pe teritoriul secției nr 1 există 9 corpuri de locuit din lemn de tip baracă cu o suprafață de 1896 mp, paturi insuficiente pentru dispunerea a 2695 de prizonieri, de aceea cantina a fost transformată în corp de locuit. În toate barăcile lipsesc uscătoarele pentru lenjerie. Cel de-al doilea rând de ferestre lipsește, nu există lumină în nici o baracă, nu au fost realizate acoperișuri la mansarde la barăcile 1 și 2, temperatura nu se menține întotdeauna din cauza întreruperilor din alimentarea cu combustibil.
Secția nr 2. Prizonierii sunt dispuși într-o clădire din cărămidă, cu două niveluri (o fostă școală). Suprafața locuibilă este insuficientă pentru cei 1602 prizonieri și de aceea locuiesc înghesuiți. Clădirea nu este încălzită regulat din cauza întreruperilor în alimentarea cu combustibil. În clădire este mizerie, întotdeauna este un aer umed și îmbâcsit, uscătoarele pentru lenjerie și încălțăminte lipsesc, nu au fost făcute ferestre pentru ventilație, baraca nu este dotată cu uși exterioare.
În secția nr. 3 toți prizonierii sunt dispuși în 4 clădiri din cărămidă, cu două,etaje, care sunt încălzite dar nu au uscătoare.
În secția nr. 4 contingentul de prizonieri de război este dispus în barăci de tipul bordeelor semiîngropate, pe deplin adaptate la locuit.
Blocul alimentar. În secțiile 1 și 3 blocurile alimentare sunt dispuse în clădiri standard, în timp ce la secțiile 2 și 4 în clădiri de tip baracă, acestea din urmă nefiind adaptate pentru funcționare pe timp de iarnă. Numărul cazanelor în toate bucătăriile este insuficient, fapt care îngreuneză pregătirea celui de al doilea fel de hrană. Mâncarea este distribuită în căldări. Personalul de serviciu lucrează în echipament murdar. Normele de hană nu pot fi asigurate din cauza întreruperilor în aprovizionare. Prozonierii bolnavi nu beneficiază de mâncare special gătită.
Rețeaua de băi și spălătoria. Băi și camere de dezinfecție există doar la secțiile 2,3,4. Din cauza înreruperilor în aprovizionarea cu combustibili, prizonierii se spală foarte rar, păduchii nu au fost lichidați. Frizerie există doar la secția 3.
Aprovizionarea cu alimente. Făină există pentru 30 de zile, ulei vegetal pentru 40 zile, grăsimi pentru 2 zile, carne nu există, cartofi pentru 32 zile, zarzavaturi pentru 5 zile, zahăr pentru 17 zile. Timp de trei luni, pâinea primită de la fabricile de pâine nr. 4 și 5 nu a fost de bună calitate (este necoaptă). Nici organismele economice, nici cele sanitare nu se ocupă de această problemă etc.
Aprovizionarea cu efecte militare. Contingentul de prizonieri este aprovizionat cu: Uniforme de vară în proporție de 90% în sect 1 și 3 și 100% în sect 2 și 4; mantale 0% respectiv 100%. pantaloni vătuiți 70%, încălțăminte 50%, căciuli 70%, obiele 50%, lenjeria de iarnă lipsește.
Atelierele. Pentru toate cele 4 secții au fost organizate ateliere de croitorie și de cizmărie – 67 croitori și 60 cizmari.
Folosirea la muncă. În medie fondul de muncă al lagărului în lunile octombrie-noiembrie-decembrie era format din 3589 persoane, adică 47,5% din totalul de 7755. În medie, în această perioadă, numărul prizonierilor ieșiți la muncă a fost de 2484 persoane sau 69,2%, ori 33,4 din media efectivului din listă. Cauze: lipsa îmbrăcăminții și a încălțăminții.
Starea sanitară. Starea sanitară a tuturor sectoarelor din lagăr este nesatisfăcătoare. Closetele și lăzile de gunoi sunt arhipline. Conținutul unora dintre hârdaie este aruncat în gropi săpate la 1,5 m-2 m de closete.
Clădirile de locuit sunt dotate cu paturi de lemn și cu hamace, alte dotări neexistând. Chiuvetele lipsesc, în clădiri este mizerie, nu se face curățenie etc. Nu a fost organizată hrănirea separată a bolnavilor. Activitatea băii este neregulată, prizonierii mergând în marea lor majoriate murdari și plini de păduchi. Starea fizică a prizonierilor cu fiecare zi este tot mai proastă, numai în luna decembrie fiind trimise la spital 300 persoane. În comparație cu luna preceentă fondul de muncă s-a diminuat. Bolnavii nu sunt spălați câte o lună și chiar mai mult, hainele nu sunt dezinfectate nu există lenjerie de schimb, iar aceștia sunt plini de păduchi. La muncă nu sunt asigurate cele mai elementare măsuri de proteție a muncii”.
Aceste analize reflectă destul de corect starea lagărului și a prizonierilor găzduiți acolo. Autoritățile erau conștiente de lipsurile constatate, dar lipseau măsurile necesare a fi înfăptuite, pentru a se elimina măcar parțial lipsurile. Numeroși români au trăit în acele condiții despre care au povestit la mulți ani de la tragdia trăită în lagărul de la Stalingrad.
În fiecare dimineață mașina pleca din lagăr încărcată cu morți
Alexandru Trânc, luat prizonier în august 1944 în Molova, după ce a cunoscut lagărele de tranzit a lucrat la Stalingrad:
„Am început lucrul prin a dărâma pereţii care mai erau în picioare, pentru a nu cădea singuri pe oameni. Unul se urca pe zid, îl lega cu o sârmă şi ceilalţi îl trăgeau. Toată compania mergea la lucru, că eram organizaţi pe companii. Pe unul care ştia puţin ruseşte l-au pus comandant. La fiecare pluton au fost repartizate câte două santinele. Erau şi rusoaice cu noi la lucru. Pe mine m-o luat santinela la ochi buni, că-s bun de lucru, pogan (harnic n.n) cum se spune la noi, şi le-o spus şi rusoaicelor că-s haraşo (bun n n.). Eu mă făceam că joc şi râdeau şi santinelele şi rusoaicele de mine. Când mergeai „afară” trebuia să te prezinţi santinelei şi să-i ceri voie. Dacă era o groapă în apropiere aveai noroc. Să vă spun o întâmplare care s-a lăsat cu un mort. Era unul cu noi, de vreo 50 de ani, din Basarabia, care avea 5 copii acasă. O fost luat în prizonierat din întâmplare, pentru că aveam un om lipsă şi el s-o găsit în locul nepotrivit când treceam pe o uliță dintr-un sat din Basarabia, aşa că l-or luat pe el ca să fie la număr. Într-o zi omul nostru a intrat într-o groapă şi o stat prea mult. Când o descoperit asta santinela, ne-o culcat pe toţi la pământ, s-o dus şi s-o uitat în groapă şi deodată am auzit: poc, poc. Cinci focuri o tras în el, dar nu o murit pe loc, abia în dormitor şi-o dat obştescul sfârşit. În lagăr eram cazaţi 400 într-o baracă. Erau podele pe jos. Dacă aveai o cărămidă la cap era bine. Dar, după ce te culcai nu te puteai întoarce numai dacă se întorceau toţi din rând. Uşa nu stătea o clipă închisă în timpul nopţii. Aveam un cântar să împărţim pâinea şi trăgeam la sorţi bucata cuvenită. Dacă nimereai mjlocul, care era aşa de moale încât de dădeai cu el de perete se lipea, atunci o încurcai. Se mai şi fura şi iar era scandal. Iarna nu mai puteam de frig, ne încălzeam unul de la altul şi sufeream de atacul păduchilor. Din cauza păduchilor am avut tifos în lagăr şi numai ce vedeai că vecinul din pat era mort. În fiecare dimineaţă pleca din lagăr maşina încărcată cu morţi. Îi duceau în pielea goală şi îi aruncau unul peste altul într-o groapă comună”.
Dilema lui Gheorghe Butaci din Nadăș!
„În cei doi ani cât am stat acolo (La Stalingrad n.n.) şi căcat am cărat”, spunea Gheorghe Butaci, țăran din Munții Zărandului. El vorbește totuși cu îngăduință și mult bun simț despre lucrul de la Stalingrad.
«Ce ne-or spus să facem, aceea am făcut. Acolo am învăţat şi strungărie. Până s-o terminat războiul am făcut proiectile de brand. Era o fabrică mare unde se făceau şi tancuri. Am lucrat, nu pot să spun că era o muncă prea grea şi nici nu pot să spun că ruşii erau oameni răi, dar nici ei nu aveau ce mânca. Ne-am putut cumpăra din când în când pită, care se dădea la o prăvălie, pe liber, de unde luau şi ruşii care aveau bani. Şi la prizonieri dădeau ceva copeici pă lucru. Alţii or luat duhan (tutun), dară eu am luat pită albă. Odată, în noaptea de Crăciun am înfundat coşul la un cazan încât s-o făcut fum şi atunci ne-o dat liber, pentru că nu se putea lucra, dar cred că şi ruşii s-or bucurat, dă asta nu or cercetat cauza. Ruşii veneau cu trenul la lucru, dar erau numai muieri pă tren, chiar şi mecanicii de locomotivă. Dar nu or făcut diferenţă între noi, că erai român, că erai ungur, ori neamţ. Într-o zi, un politruc, advocat din Bucureşti, care s-o retras cu ruşii din Basarabia, vine la noi în cameră şi ne spune că are sarcina să facă contract cu acela care vrea să rămână la lucru la Stalingrad. Eu stăteam pă patul dă deasupra. Şi mă întreabă. „Na, ce faci?”. „Ascultă, am zis, io când am plecat de acasă am plâns, când am ajuns aici am plâns şi mai tare, numa că o trebuit să plec că aşa o vrut Antonescu, acuma să facă Stalin ce-o vrea, da io nu închei contract. Că io şi după „Bundă” (câinele de acasă n.n.) plâng.»
Așa cum am afirmat mai sus, lagăre de prizonieri au existat peste tot în Uniunea Sovietică, iar pe măsură ce Armata Roșie avansa acestea erau organizate și în teritoriile eliberate spre refacerea structurilor de transport și economice. Condițiile din lagăre s-au mai ameliorat treptat, dar mortalitatea rămânea încă ridicată. Dar despre toate acestea în reportajul următor.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
