Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză (1)
Prizonierii de război constitituiau o categorie socială aflată pe ultimul loc în preocupările autorităților care îi dețineau în custodie. Existau, cei drept, convenții internaționale la care au aderat majoritatea combatanților, însă tratamentul varia de la un stat la altul, de la un regim politic la altul, de la un sistem moral la altul și nu în ultimul rând de la un individ la altul. Apoi mai existau și condiții specifice care țineau de posibilitățile existente la un moment dat, de asigurare a cazării, distribuirii hranei, a medicamentelor etc. În continuarea demersului nostru vom face o analiză comparativă a situației prizonierilor de război din cele patru mari puteri militare participante la război: Japonia; Germania; Uniunea Sovietică și Alianța Anglo-Americană. Vom începe cu Japonia, „Țara Soarelui Răsare”, prima putere intrată în război.
„Codul Bushido” | Onoarea de castă, spiritul sacrificiului
Japonezii erau, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, o națiune asiatică în care se manifestau încă vechi reguli de conduită și predominau mentalități încorporate timp de secole în viața societății în ansamblu ei și a fiecărui individ în parte. Prin urmare, militarii japonezi, în timpul războiului, s-au comportat cu totul altfel decât cerea umanismul cultivat în Europa și America. În Japonia, odată cu introducerea funcției de șhogun, în 1186, care va deține puterea reală, în detrimentul Împăratului, începe și o perioadă în care se exaltă spiritul militar, cultul trecutului eroic, lealitatea, forța morală, curajul și onoarea de castă, spiritul de sacrificiu. Toate se aflau încorporate în așa numitul cod Bushido, care se traduce prin „Calea războinicului”. Codul Bushido a fost adoptat de clanurile samurailor (mici nobili) și transmis din generație în generație, desigur cu unele schimbări pe parcursul secolelor. Între numeroasele principii precum: bunătatea, integritatea, sinceritatea, politețea etc existau altele mult cultivate și chiar exacerbate pe timp de război. Între acestea pe loc central era simțul onoarei, care implica o conștiință vie a demnității. Un nume și o imagine bune în societate reprezentau partea nemuritoare a vieții, iar orice atingere a renumelui reprezenta pentru individ o rușine. Teama de dispreț era așa de mare, încât, de-a lungul timpului, s-au iscat multe certuri între samurai în numele onoarei. Păstrarea onoarei clanului și a reputației sale a antrenat după sine vindicte în lanț. În 1701, pentru a-și răzbuna stăpânul insultat, cei 47 samurai din Ako, o așezare din apropiere de Kobe, au asasinat pe calomniator, pentru ca apoi, din ordinul shogunului, să se sinucidă pe mormântul stăpânului lor. Deasemenea, pentru samurai și pentru poporul japonez loialitatea era o virtute fundamentală, cu o semnificație diferită de a europenilor. Pentru samurai a fi loial însemna să-și cunoască foarte bine datoria și să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile sale; a rămâne alături de cineva indiferent de situație; trebuia să aibă curajul pentru a proteja bunul renume a persoanei în slujba căreia se afla, dar să nu se dezică de principii chiar și atunci când se părea că speranța era pierdută. Această virtute a avut un loc însemnat în istoria Japoniei, mai ales în perioada în care misionarii europeni au încercat să creștineze Japonia. Japonezii neconvertiți nu înțelegeau cum un creștin putea sluji la doi stăpâni: unul spiritual, Dumnezeu, și unul pământean, respectiv împăratul, ceea ce a provocat conflicte și persecuții (La japonezi împăratul era pogorâtor din zei). Pentru samurai curajul era considerat o virtute atât timp cât era folosit pentru a face dreptate. Această virtute a fost exacerbată în așa fel încât curajul a devenit uneori sinonim cu sinuciderea, manifestându-se un dispreț suveran față de propria viață pe câmpul de luptă.
(Foto: historyonthenet.com)
Loialitatea – valoare absolută
Capitularea în fața inamicului era de neconceput, învinșii preferând să își ia viața decât să cadă prizonieri. În cursul istoriei, codul „Bushido”, care statua modul de luptă și de comportare ale luptătorului, a evoluat în așa fel încât cerea loialitate absolută, iar jurământul către împărat devenea imperativ și se respecta cu prețul vieții. După ce casta războinică a samurailor a fost abolită oficial în 1876 și s-a trecut la armata statală, bazată pe recrutări, loialitatea față de senior a trecut la împărat, mai ales că mulți dintre foștii samurai au intrat în noua armată dotată cu arme moderne. Dar adversitatea față de occidentali, care începuseră a cutreiera țara după deschiderea spre lume operată de Japonia după iulie 1853, a rămas, deoarece se confruntau valori culturale și morale mult diferite. Iată ce spunea Sakuma Shozan, cărturar și om politic japonez, altfel foarte familiarizat cu cuceririle tehnice occidentale:
„Practic sunt barbari (occidentalii n. n.) care nu înțeleg moralitatea, omenia sau dreptatea; se pricep doar la ceea ce le aduce profit, (…) Iar odată ce se pregătesc de război, se așteaptă să profite pe tot parcursul său. Drept urmare chiar dacă nu o fac cu ură, pot să realizeze tot felul de atrocități”.
Cultul eroului
Valorile umane acumulate în secole de istorie s-au perpetuat și s-au îmbogățit formal în epoca modernă, prin crearea cultului eroului desăvârșit, care își dă viața pe câmpul de luptă. Un exemplu concludent de comportament al luptătorului japonez a fost oferit de trei infanteriști subofițeri, în ziua de 21 februarie 1932, la Shanghai care, purtând o mare încărcătură de dinamită, s-au plasat în rețeaua de sârmă ghimpată chineză cu scopul de a crea o breșă pentru declanșarea unei operațiuni ofensive. Ei au pierit odată cu explozia. Rămășițele lor glorificate au fost depuse la Muzeul Militar din Tokyo. „Sacrificiul celor trei tineri”, (san youshi – trei eroi), a fost celebrat în toată Japonia. Mamele lor, într-un tren special, au făcut turul țării. În gări zeci de mii de oameni ieșeau în întâmpinarea trenului, să vadă pe cele care au dat viață unor asemenea eroi și, copleșiți, îngenuncheau și le sărutau poalele chimonourilor. Acest comportament sinucigaș a fost remarcat de europeni mai ales după intrarea Japoniei în Al Doilea Război Mondial, când s-a transpus faptic în ceea ce au devenit oamenii torpilă sau mai cunoscuții kamikadze.
Predarea la inamic era de neimaginat
Multe dintre valorile morale încorporate de lumea japoneză erau transferate asupra inamicilor și nu înțelegea deloc felul de a fi al europenilor. Ofițerii japonezi care priveau capitularea ca pe o dezonoare se uitau cu dispreț la soldații inamici care depuneau armele. „E de neimaginat să fii un prizonier de război”, se exprima un soldat japonez. Această atitudine a influențat și comportamentul față de cei prinși, care nu erau socotiți ființe umane și împotriva cărora se exercitau pedepse corporale și se putea merge chiar până la anihilarea lor fizică. De aici și procentul foarte ridicat al celor morți în captivitatea japoneză. Codul „Bushido” al onoarei și fidelității față de împărat acționa și în ceea ce-i privește pe soldații japonezi, care nu se predau inamicului decât atunci când pur și simplu nu mai puteau lupta, preferând în cele mai multe cazuri să-și ia viața. Soldații japonezi erau învățați că era o rușine să se predea și că rudele de acasă vor suporta și ele dezonoarea pe viață. Dar, acest comportament era transferat și asupra inamicului, prizonierii fiind și ei priviți cu dispreț, supuși la tortură, munci inferioare, viața lor valorând foarte puțin. Un ultim și suprem exemplu al devotamentului nelimitat al japonezului față de superiori și față de împărat oferă cazul extraordinar al sergentului fostei armate imperiale, Yukoi, descoperit în 1971 într-o grotă din Guam, unde a stat singur, ascuns timp de 28 de ani, fără să accepte să se predea forțelor militare americane.
Disprețul față de aliații care se predau
Un exemplu al disprețului față de soldații aliați care se predau era de multe ori masacrarea lor în momentul capturării. De exemplu, când a fost capturată nava „Vyner Brooke”, în largul coastelor insulei Banka, în februarie 1942, supraviețuitorii: soldați, asistente medicale, civili s-au chinuit să ajungă la mal doar pentru a fi împușcați de soldații japonezi. Față de captivii asiatici exista o politică deosebită, urmărindu-se atragerea și aservirea lor în cadrul a ceea ce numeau japonezii „Sfera de Coprosperitate Asiatică”, opusă imperiilor coloniale europene. Japonezii au capturat mii de chinezi, indieni, filipinezi și indonezieni aflați în seviciul armatelor coloniale europene. Unii dintre ei au fost masacrați imediat după ce au fost capturați, dar majoritatea au fost eliberați după câteva luni. Cei rămași în captivitate au suferit cumplit de foame, însă chiar dacă japonezii ar fi fost dispuși să le ofere prizonierilor mâncare bună aceasta era insuficintă, fiindcă submarinele și flota aliaților distruseseră cea mai mare parte a navelor comerciale japoneze.
Convenția de la Geneva | „Codul lașilor”
Dacă prizonierii de război europeni se credeau victime care ar fi trebuit să beneficieze de anumite drepturi, pentru japonezi nu erau decât o mulțime dezonorată, decăzută din drepturi, pe care o tratau ca atare. Iată ce scrie căpitanul R.M. Horner din această perspectivă:
«Din motive absolut evidente, prizonierii trăiesc întotdeauna cu sentimentul că se află pe marginea unui vulcan și găsim că mentalitatea gardienilor noștri este atât de complexă în comparație cu a noastră, încât este foarte greu de apreciat ce va urma. De fapt prăpastia culturală dintre japonezi și prizonierii lor de război era, practic, imposibil de trecut și nu putea duce decât la foarte multă suferință, atât intenționată cât și involuntară. Deși guvernul japonez semnase Convenția de la Geneva, tratatul nu fusese sancționat și de Dietă, astfel încât forțele armate japoneze nu se considerau obligate să îl respecte. Japonezii numeau Convenția de la Geneva „Codul Lașilor”. Soldații aliați își pierdeau în ochii lor statutul de combatanți în momentul în care ridicau steagul alb și deveneau efectiv „persona non grata”. Unii prizonieri au fost puși să poarte banderole cu inscripția: „Unul care a fost capturat în luptă și trebuie decapitat sau castrat după voia Împăratului”»
Necruțători cu ei înșiși
Japonezii au fost neîndurători chiar și față de ei înșiși și de conaționalii lor. În societatea japoneză puternic militarizată, toți cetățenii erau îndoctrinați neîntrerupt, din fragedă copilărie, cu ideea că a fi luat prizonier în război reprezintă o rușine insuportabilă. Codul militar de luptă japonez stabilea clar ce trebuia să facă un soldat pus în situația de a fi capturat:
„În primul rând, arată că-ți respecți familia. Decât să trăiască și să poarte povara rușinii prizonieratului, soldatul mai bine moare și evită în acest fel să lase în urmă un nume dezonorat”.
Drept urmare, în numeroase bătălii, în care era clar că nu aveau nici o șansă de izbândă, practic toți soldații japonezi luptau până la moarte. Un exemplu concludent este cel din bătălia pentru insula Peleliu, din Pacific, pornită de Divizia 1 Infanterie Marină americană, în data de 15 septembrie 1944. Acolo, americanii au avut pierderi totale de 6526 oameni (1252 morți, 5274 răniți) în timp ce majoritatea japonezilor din garnizoana insulei a fost ucisă. Numărul aproximativ de victime din rândul garnizoanei japoneze a fost de minimum 10.900 de soldați și 302 prizonieri (dintre care doar 7 erau soldați și 12 marinari, iar restul fiind forță de muncă din alte țări asiatice).
În schimb, la un soldat din alianța antijaponeză ucis, patru erau capturați; la 120 de japonezi uciși unul singur era capturat. În câteva bătălii care păreau pierdute, soldații japonezi s-au sinucis în masă ca să nu fie luați prizonieri. Cei câțiva care erau totuși prinși, își declarau adesea o identitate falsă, fiind convinși că este mai bine ca familiile lor să afle că fuseseră uciși în luptă. Profunzimea acestei convingeri s-a manifestat pe deplin în anul 1944, în tabăra australiană de prizonieri de război Cowra, când sute de japonezi au atacat mitralierele bazei militare și au dat foc spațiilor de locuit într-un act de sinucidere în masă, care a rămas cunoscut sub numele de „Noaptea celor o mie de sinucideri”. Disprețul pentru semenii care se predau se revărsa și asupra soldaților din rândurile aliaților.
Japonezii îi sfidau pe americani
Iată și o întâmplare în care prizonierii japonezi îi sfidau pe americani, arătându-și astfel superioritatea morală de luptători care nu se închină dușmanului. Astfel, în timp ce o companie americană trecea pe lângă un grup de 20 de prizonieri japonezi, unul dintre ei s-a așezat în fața coloanei cu o expresie arogantă, cu mâinile pe piept, nelăsând-o să treacă:
„Eu și amicul meu ne-am înfuriat rapid” – spune E. B. Sledge în memoriile sale – „El i-a dat un brânci soldatului japonez trântindu-l la pământ. Soldatul inamic a sărit imediat în picioare și a reluat poziția”.
Incidentul i-a înfuriat teribil pe pușcașii marini americani care l-ar fi răpus pe soldatul japonez dacă nu ar fi intervenit un locotenent ca să-i potolească, amintindu-le că japonezii erau prizonieri de război, sub protecția Convenției de la Geneva.
„În tot acest timp japonezii n-au părut nicio clipă speriați, doar abătuți și rușinați pentru că se predaseră, ceea ce era un gest dezonorant. Poate că cel care se comportase cu atâta aroganță își imaginase că un ultim gest de sfidare o să-i aline cumva mustrările de conștiință”.
Atac inutil, la sacrificiu
Faptul că japonezii nu se predau pe câmpul de luptă, luptând cu disperare, chiar dorindu-și o moarte eroică în numele împăratului, s-a văzut și în noaptea de 6/7 iulie 1944, în timpul luptelor pentru Insula Saipan. Simțind că sfârșitul este aproape, 3000 de japonezi au lansat un atac inutil, de sacrificiu, în urma căruia, după o luptă disperată, au fost secerați cu mitralierele americane. „Eram aproape neînarmați”, spunea un supraviețuitor, Noda Mitsuharu, intendent în marină: „Unii aveau doar niște lopeți, alții niște bețe”.
Mitsuharu, zăcând în fața liniilor americane cu două gloanțe în burtă, a văzut un grup de camarazi târându-se către el. Unul a ridicat o grenadă și i-a spus:
«„Hei matelot! Nu vrei să vii cu noi?” Apoi, japonezul rănit a auzit o voce strigând: „Trăiască Împăratul”! și o explozie. Mai mulți oameni au sărit în aer, prefăcându-se într-o clipită în bucățele de carne și cranii despicate, din care ieșea fum”.»
Mitsuharu a fost luat prizonier. Mici grupuri de supraviețuitori au continuat să-i hărțuiască pe americani săptămâni întregi după încetarea, în 8 iulie, a oricărei apărări organizate. Numeroși soldați și civili, unii dintre civili prin constrângere, s-au sinucis sărind de pe stâncile capului Marpi.
Mai exemplificăm spiritul de luptă al japonezilor și fidelitatea față de „Codul Bushido” cu cifrele rezultate în urma luptelor pentru Okinava, începute în 1 aprilie 1945, primele desfășurate pe pământ japonez. Se estimează că atunci, din 62 548 de soldați japonezi uciși doar 465 au fost luați prizonieri, în răstimpul de 61 de zile de lupte care trecuseră din ziua Z a debarcării. În același interval, rândul americanilor s-au înregistrat 5309 morți, 23. 909 răniți și 346 dispăruți.
Aceste exemple le-am dat pentru a înțelege resorturile interioare ale japonezilor pentru modul în care au tratat prizonierii europeni, dar acest tip de gândire nu putea justifica crimele produse contra lor, deoarece Japonia era un stat deja conectat la schimburile tehnologice și culturale cu lumea vestică și, prin urmare, avea experiență în relațiile cu oamenii proveniți din America și Europa și ar fi trebuit să prevaleze alte judecăți de valoare, chiar dacă exista un profund dispreț față de vestici.
Evadatul era considerat un dezertor
Puține reguli care funcționau în Europa se aplicau și în Orientul Îndepărtat. Astfel, dacă în Europa Occidentală evadarea se pedepsea cu închisoarea, iar cei evadați puteau să o comită din nou, evadații nefiind pedepsiți, în Orientul Îndepărtat pe un evadat prins nu-l aștepta decât moartea. Japonezii își tratau prizonierii conform codului lor militar și nu așa cum o cerea „Convenția de la Geneva”, așa încât evadatul era considerat un dezertor și primea pedeapsa cu moartea în fața plutonului de execuție, sau era decapitat în piața publică. În cazul unora, pedeapsa cu moartea era comutată în pedeapsă cu închisoare pe diferite termene. În lagărul Changi, locotenent colonelul Charles, comandantul celui de Al 9-lea Regiment al artileriei regale de coastă, a fost forțat să privească execuția a trei dintre oamenii săi care încercaseră să evadeze, în martie 1942. Aceștia, pentru că au fost găsiți înafara lagărului, au fost condamnați la moarte prin împușcare. Cu toate intervențiile energice ale generalului britanic Percival, japonezii nu au renunțat la planul lor și astfel gărzile i-au condus pe condamnați până la marginea mormântului.
„Erau legați la ochi și au fost puși să îngenuncheze pe buza mormântului, la o distanță de aproape 1,5 m unul de altul. Plutonul de execuție japonez, format din trei oameni, s-a poziționat la aproape 30 de metri distanță de unde a tras o rafală de gloanțe la ordinul subofițerului japonez însărcinat cu această misiune. Cei trei condamnați s-au prăbușit aproape simultan, dar nu toți erau morți. Soldații japonezi, împreună cu subofițerul, s-au deplasat la marginea gropii și s-au asigurat cu cel puțin încă trei focuri de armă că nu mai era nici unul în viață”.
Execuții făcute din răzbunare
În multe cazuri, execuțiile aveau drept cauză răzbunarea. În aprilie 1942, americanii au bombardat pentru prima dată Tokyo. Cu acel prilej, au fost luați prizonieri opt aviatori americani. Dintre aceștia, trei au primit pedeapsa capitală iar cinci închisoare pe viață. Execuțiile nu țineau cont de gradul militarilor prinși.
„Cei trei ofițeri: colonelul Lan Lewnham, locotenentul de zbor John Gray și căpitanul Douglas Ford au fost duși pe o plajă pentru a fi împușcați. Erau murdari, aveau părul plin de pământ și sânge închegat, erau nebărbieriți, iar hainele pe care le purtau erau făcute ferfeniță și pătate. Doi dintre ei erau în mod evident foarte bolnavi, cel mai tânăr se chinuia să-i ajute să meargă. Imediat s-a auzit un ordin, mai mult răcnit decât rostit, într-o japoneză guturală după care trei lopeți au fost aruncate la picioarele celor trei, izbindu-se metalic de pământ, japonezii ordonându-le să-și sape singuri mormântul. Timp de o oră cei trei au săpat în tăcere, gărzile japoneze urmărindu-i de undeva din lateral, fumând și vorbind încet până când britanicii și-au îndeplinit în sfârșit această cumplită misiune” – mărturisea Mark Felton, în cartea sa „Evadări spectaculoase din lagărele japoneze”.
Un motiv al relelor tratamente – umilirea occidentalior!
În spatele relelor tratamente aplicate prizonierilor britanici și americani existau totuși și alte motive decât educația în spiritul Codului Bushido, mentalitatea sau chiar traducerea la modul propriu a Convenției de la Geneva. În 1944, autoritățile britanice începuseră să suspecteze „o politică oficială de umilire a prizonierilor de război albi cu scopul de a le diminua prestigiul în ochii populației indigene.” Aveau dreptate. În 1942, Seishiro Itagaki, comandant șef al armatei japoneze din Coreea, i-a spus premierului Hideki Tojo:
„Scopul nostru este să-i închidem pe prizonierii de război americani și britanici în Coreea, ca să-i facem pe coreeni să înțeleagă clar adevărata forță a imperiului nostru și totodată ca să contribuim la acțiunea de propagandă psihologică necesară pentru a elimina orice idee de preamărire a Europei și Americii, pe care cea mai mare parte a coreenilor încă o mai păstrează în adâncul lor”.
Iată cum descrie un asiatic spectacolul prizonierilor de război occidentali, duși la muncă silnică împreună cu indigenii: „Am avut mereu impresia că ne sunt superiori. Japonezii ne-au deschis ochii, fiindcă (albii) măturau podelele cot la cot cu mine (…) desculți”. Această revelație s-a dovedit a fi una durabilă și s-a voit să întărească și să justifice lupta coloniilor asiatice pentru dobândirea suveranității după război.
Provocarea anglo-mericanilor!
Aversiunea față de occidentali era întreținută și de modul acestora de comportare cu asiaticii. Ofițerii englezi i-au privit cu superioritate pe japonezi încă de la începutul luptelor. Iată ce spunea locotenentul John Randle, din Regimentul Baluch, care apăra o poziție la vest de râul Salween (Din Birmania):
„Mi-am trimis curierul, gornistul companiei, cu un mesaj către comandant, informându-l că sunt mulți japonezi în zonă. S-au strecurat în spatele nostru și l-am auzit cu toții pe curier urlând în timp ce-l omorau cu săbiile și baionetele (…) Japonezii i-au măcelărit pe toți răniții noștri”.
Randle spunea mai departe:
„Am fost aroganți în privința japonezilor, i-am privit ca pe niște slugi. I-am considerat de mâna a treia. Dumnezeule, ce repede ne-am schimbat apoi părerea. Japonezii au luptat cu multă sălbăticie și curaj. Noi nu aveam habar de a lupta în junglă, nu aveam broșuri, doctrină etc. Nu numai că eram lipsiți de experiență dar încercam și să facem ceva nou”.
Americanii i-au numit cu dispreț, în batjocură, pe asiatici drept „gălbejiți” și asta s-a întâmplat și mult mai târziu, în timpul războiului din Vietnam unde, deasemenea, omul alb a primit o lecție usturătoare.
În episoadele următoare vom exemplifica, cu ajutorul a numeroase mărturii, despre silniciile și torturile la care au fost supuși prizonierii de război, ajungându-se până la genocid. Cutremurător este modul în care japonezii s-au comportat în China, pe care o considerau un imperiu decăzut. Despre episodul chinezesc data viitoare.
Foto: anzacportal.dva.gov.au
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
