Într-una din cele cinci descinderi ale scriitorului ȘTEFAN MITROI la Arad (Colegiul Național Pedagogic „Preparandia Dimitrie Țichindeal” și Colegiul Național „Elena Ghiba Birta”), Sântana, Andrei Șaguna și Sintea Mică, acesta a rămas mirat și încântat de aspectul satului SINTEA MICĂ, pe care l-a descris într-un eseu, fiind „tot ceea ce s-a spus mai frumos despre Satul meu”, după opinia, împărtășită de noi, a lui Aurel USCA. O prezentăm mai jos, venind din partea unui poet bucureștean, originar din Siliștea – Vitănești, autorul unor volume lirice (Buzunare cu grâu, Memoria fumului, Om de pământ), romane (La moartea lui Gheorghe), proze scurte (Pisica surdo-mută, Povești ale cerului și povești ale pământului), precum și articole în ziarul Lumina al Patriarhiei Române.
„SINTEA MICĂ e un sat dinspre marginea de vest a țării, pe care nu-l poți lua cu ușurință în palmă. Iar dacă tot l-ai luat, e musai îl duci în dreptul inimii. Bătăile acesteia par să se ia la întrecere cu bătăile clopotului din curtea Bisericii, ajunsă în centrul palmei tale, chiar pe linia vieții.
E cea mai frumoasă vârstă a primăverii. Șiruri lungi de pomi înfloriți trec la pas pe linia orizontului, care e totuna cu linia dragostei. Biserica e plină de oameni. Doamne, ce tare poate să bată inima scriitorului din fața acestor oameni. Stă la o măsuță în fața catapetesmei. Laolaltă cu sfinții. Sub ochii mirați ai acestora. Poate că e pentru prima oară, și pentru oamenii de acolo, și pentru sfinți, când participă la o asemenea întâlnire. Scriitorului e sigur că nu i s-a mai întâmplat niciodată.
Cum eu sunt scriitorul, nu există nici cea mai mică îndoială în privința aceasta. Cum să nu tremur de emoție? Cum să nu-mi fie un pic frică. Lansez cea mai recentă carte a mea într-un astfel de loc. N-or să se supere sfinții? Dar Dumnezeu, ai cărui ochi îi văd peste tot și-a Cărui mână o simt, ca atunci când scriu, așezată pe umărul meu stâng, cel de deasupra inimii ce bate cu tot mai mare putere, asurzindu-mi cuvintele pe care urmează să le rostesc?
Cine m-a pus să iau satul în palmă? Să-l ridic, cu tot cu biserică, de jos, și cu mine înăuntrul bisericii în fața unor oameni ce ar trebui să fie pe la casele lor acum, e sâmbătă, ora prânzului, poate că nici nu e real ceea ce se întâmplă, doar mi se pare. E poate ca în poveștile cerului și pământului din cartea pe care urmează s-o lansez. O poveste ce tocmai o scriu în gând, în timp ce Aurel Usca, omul care a pus toate acestea la cale, de dragul consătenilor săi și poate nițel și de dragul cărților mele, îmi liniștește inima cu câteva vorbe de întâmpinare. Va trebui să spun și eu ceva.
Deslușesc o mare fluturare de aripi pe întinderea catapetesmei în spate. Ele au ridicat satul și biserica de la pământ. De la ele vine puterea cu care reușesc să țin Sintea Mică în palmă. Dar și de la frumusețea cuvintelor spuse de AUREL USCA și de tânărul preot paroh CRISTIAN TEODOR COSMA.
Parcă nici n-ar fi fost. Parcă e și acum, deși au trecut câteva săptămâni bune de atunci. Ziua aceea de sâmbătă o să-mi rămână multă vreme în minte. Să-ți lansezi o carte într-o biserică mică de țară, departe de București, chiar că înseamnă să fii un scriitor norocos. Săru-mâna, dragule sătuc SINTEA MICĂ. Îngăduie-mi să nu te dau prea curând jos din inima mea.” (2026)
















