Chiar așa. Avem nevoie de adevăr sau ne place să trăim în minciună? Care dintre noi este capabil să-și definească ce tip de nevoie ne satisface? Mai înainte să ne răspundem poate că ar trebui să aflăm care sunt consecințele acestor opțiuni.
Noi avem o oarecare percepție despre adevăr. Nu-l putem accepta ca fiind absolut. Pentru că ne vulnerabilizează înaintea societății. Ne naștem cu ascunderea realității. Știm deja de când suntem copii faptul că unele lucruri nu avem voie și totuși le facem. Nu din spirit de nesupunere sau neascultare neapărat, cât mai mult din dorința de a cunoaște argumentul pentru care avem interizs. Și, din păcate așa creștem mari. Devenind o obișnuință vom opera cu ea toată viața fără a ne considera în culpă. Mai mari sau mai mici, minciunile noastre fac din noi oameni mincinoși. Nimeni nu ne va aprecia după măreția sau insignifianța ascunderii unui adevăr. În realitate minciuna, fiind opusul adevărului, nu intră în patrimoniul calității umane.
Acestea fiind spuse, putem presupune faptul că atunci când trebuie să alegem un om pentru a ne reprezenta ca națiune sau ca și grup politic acela care ne solicită votul este obligat să ne spună tot adevărul cu privire la modul cum va încerca el să-și facă treaba. Dacă, ales fiind, pe parcursul mandatului său omul ne dovedește că nu este după cum s-a prezentat, prin automatism constituțional el TREBUIE să fie retras imediat și fără apel. Indiferent de ce poziție ocupă el în stat. Abia atunci vom începe să devenim o națiune serioasă și responsabilă. Până atunci ne complacem să trăim conform zicalei din timpurile trecute: noi ne facem că muncim ei se fac că ne plătesc. Iar consecinaț este că vom bate pasul pe loc și asta nu face decât să răscolească praful. Care praf? Cel care se va alege de noi. Când? Ei, la întrebarea asta chiar mă tem să răspund. Pentru că deja pare că suntem praf cu toții.
În acest caz ce mai putem face? Dacă suntem praf. N-o spun eu neapărat. O fac cei care au acces la cifre și la statistică. Nu putem mai mult. Asta le place unora să spună despre noi. În parte putem fi de acord. Numai că istoria nu confirmă asta. Iar noi toți avem în familii înaintași care au adăugat acțiune națională nevoii de adevăr. Acest puternic argument ne îndreptățește pe fiecare să ne considerăm titulari de drept ai acestui pământ românesc astefl încât să nu cedăm din ceea ce Dumnezeu ne-a dat ca moștenire. Și nici nu avem drept s-o înstrăinăm. Nimeni nu are acest drept. Să pună în negoț ceea ce este peren. Dacă o fac TREBUIE neapărat trimiși în justiție.
Aici însă avem cu adevărat o mare problemă. Aș zice aproape imposibil de rezolvat. Justiția oprează și ea cu adevărul. Numai că, „adevărul ” ei fiind unul fabricat, face că soluțiile să nu fie cele care să confirme realitatea. Măcar că soluția poate fi corectă din punct de vedere juridic. Știm foarte bine că judecătorii iau ca probe înscrisuri oficiale și mărturii ale oamenilor. Toate acestea însă pot fi alterate de protagoniști și astfel soluția juridică poate fi corectă dar nu cea reală sau adevărată. Nu este cazul să dau exemple. Cu toții ne-am confruntat direct sau indirect cu astfel de situații. Avem pentru conformitate poezia din copilărie: și se jură că nu fură dar l-am prins cu rața-n gură. Nici cățelușul dar nici mulți hoți din vârful statului român n-au mai ajuns să dea cu subsemnatul în vreo anchetă. A dat însă mielul care a băut apă din josul râului în fața lupului care se adăpa oleacă mai sus. Cum? simplu, prin jupuire.
Ca și concluzie. Nu ne trebuie nimic altceva ca să ne reparăm țara. Avem nevoie de ADEVĂR. Iar acesta nu vine de capul lui singur. Și nici nu poate fi obligat nimeni să-l declare. Nici măcar forțat. Acela nu mai este adevăr. El vine strict din interiorul nostru. Este „lucrat” și provocat de Creatorul nostru. Cu singura condiție să acceptăm faptul că am greșit cu toții. Cum se poate face asta ca națiune? Asta desigur este mai complicat dar nu imposibil. Deși nu avem cultura majorității poate că vom reuși să impunem printr-o inițiativă cetățenească legislativă o zi dedicată tămăduirii națiunii noastre. Nu este nimic retrograd în a-L căuta pe Dumnezeu în 2026. Și, ce ne-ar costa? Americanii nici acum n-au scos de pe bancnota lor „In God we trust”. Și, demult au trimis oameni pe lună.
