Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Excesele anglo-americane (6)
Englezii mai omenoși cu prizonierii
Englezii au avut în zona lor de ocupație din nordul Germaniei un comportament ceva mai decent decât americanii și francezii. Asta deși populația din Marea Britanie a cunoscut suferința pe propria piele prin bombardamentele nediscriminatorii asupra propriului teritoriu. Soldații britanici erau mai puțin instinctuali, iar ofițerii se supuneau ordinelor într-o mult mai mare măsură. Deasemenea, armata cunoștea faptul că germanii nu au supus prizonierii englezi la mari privațiuni și abuzuri. În plus, Winston Churchil era un mare anticomunist și îi vedea în perspectivă pe nemți aliați împotriva bolșevismului. Asta nu înseamnă că nu au avut loc abuzuri și crime împotriva prizonierilor germani, în special împotriva celor proveniți din Waffen SS. Mărturiile confirmă acest lucru, deși ele provin de la oameni interesați să accentueze greutățile, mai ales că veneau în contradicție cu așteptările.
Comisarul se plânge de tratament
Oameni care au făcut crime în exercitarea funcției lor și au torturat deținuții s-au arătat deranjați teribil că ajunși prizonieri la rândul lor au suferit în situația de victimă deși nu se compara cu ceea ce au făcut ei. Unul dintre aceștia a fost comisarul șef de poliție, Jozeph Bergher a comandat în reduta Ruhr, o unitate de jandarmerie de campanie. După ce grupul de armate comandat de generalul Model a capitulat la 18 aprilie 1945, Bergher a ajuns și el prizonier la armata engleză. Avea un grad înalt în ierarhia Gestapoului. Ca urmare, a fost internat într-un lagăr de lângă Poderborn, despre care povestea că timp de 11 luni a dus o viață foarte grea:
„La început am răbdat de foame și de frig pentru că nu era nimic amenajat acolo. Iar de tratat am fost tratați mizerabil, mai ales de polonezi, care fuseseră însărcinați cu paza lagărului. Au fost chiar și cazuri de brutalizare a deținuților”.
El socotea această internare ca o nedreptate strigătoare la cer, pe care el personal nu o merita. Din fericire pentru el, la un moment dat polonezii au fost schimbați cu soldați englezi și situația s-a îmbunătățit. Bergher a fost eliberat înainte de termen și și-a preluat până la urmă meseria de polițist. El nu s-a căit niciodată pentru ce a făcut, acuzând pentru fapte mult mai puțin crude pe învingători. (Bernt Engelmann, Până ce totul țăndări va fi, E. Cartea românească, p. 438)
SS-istul sas transilvănean ține la decorațiile sale
Fred Umbrich, sas transilvănean din Idiciu (Belleschdorf), născut în 24 aprilie 1925, a fost recrutat în Waffen SS, divizia de vânători de Munte „Prinz Eugen”, care a luptat în Balcani contra partizanilor. El a lăsat o descriere detaliată despre prima perioadă de prizonierat trăită în lagărele improvizate și redăm extrase mai largi din relatările sale pentru că reflectă modul în care au fost tratați foștii SS-iști.
Fred Umbrich a fost rănit în 4 mai 1945 în apropiere de Karlovac – Croația. A fost transportat în Austria la un spital din Klagenfurt, apoi a intrat de bună voie într-un lagăr de prizonieri de război, o tabără amenajată pe un versant de munte la St. Veit.
„Săptămânile care au urmat au fost ca o vacanță prelungită. Pentru prima dată în ultimii doi ani puteam dormi cât voiam. În plus aveam voie să ies din tabără când voiam. Nu exista nici apel, nici numărătoare, nu existau nici un fel de reguli care să ne oblige să rămânem în interiorul taberei. Munca se făcea pe bază de voluntariat. Alături de biscuiți și pâine, meniul nostru cuprindea câte o supă lungă și ocazional câte un castron de gulaș. Cu toate astea tot mâncam mai bine și regulat decât pe front”. (…) „În scurt timp am început să mă simt ca într-o tabără de vacanță”.
După o săptămână prizonierii au fost înregistrați, cu toate datele personale, inclusiv unitățile din care au făcut parte. El și-a declarat, din păcate, apartenența la o unitate Wafen SS. Urmarea a fost că de acolo a fost dus într-un lagăr de concentrare, iar pentru că a cerut cu insistență decorațiile de pe front a fost închis într-o celulă.
„Celula îngustă din lagărul de prizonieri de la Klagenfurt a fost căminul meu toată luna iulie și prima săptămână din august. De trei ori pe zi ieșeam din celulă, dar pentru scurt timp, și nu aveam voie să vorbesc cu nimeni. Într-o zi, înaintea apelului de dimineață i-am auzit pe gardieni convocându-i pe șvabii din Banatul românesc care ocupau celula alăturată celulei mele. După 15 minute când au ieșit pentru apel și ceilalți i-am văzut pe cei trei șvabi alergând de jur împrejurul curții. Când am ieșit din nou pentru apelul de la prânz încă alergau, de fapt mai mult mergeau la pas împleticindu-se. În cele din urmă s-au prăbușit epuizați. Altă dată am văzut doi ofițeri germani cărora li s-a ordonat să stea cu capul gol în mijlocul curții și să se uite drept la soare. Și aceștia au căzut din picioare”.
Mizeria din lagărul de la Rimini
De la Klagenfurt, Fred Umbrich a fost dus în Italia, în lagărul de la Rimini, pe coasta Adriaticii. Acolo era un lagăr așezat în câmpul gol. Toți prizonierii de acolo făcuseră parte din unități SS și erau de toate naționalitățile.
„Nu exista nici un fel de adăpost pentru prizonieri. Era la fel de rău și atunci când ne ardea nemilos soarele de august și atunci când cădeau asupra noastră ploi torențiale musonice. Când nu stăteam înghesuiți unul într-altul în pământul negru, uscat ca iasca, ne tăvăleam prin nămolul negru. Tot timpul petrecut în apropiere de Rimini, adică două luni și jumătate, nu ni s-a asigurat nici un fel de adăpost, nici măcar un cort. Eram atât de înghesuiți că stăteam aproape umăr la umăr. În timpul furtunii totul se transforma într-un ocean mocirlos.
La început, nu existau în lagărul din Rimini nici apă de băut, nici latrine. Dar în scurt timp după ce am ajuns în lagăr am primit lopeți și ni s-a spus să ne apucăm de săpat. Am săpat și am tot săpat, până ce groapa pe care am făcut-o a ajuns de mărimea unei piscine. Când am terminat ni s-a spus că vom folosi groapa aceea drept latrină. Dacă picai în ea sigur te înecai cu excremente. De altfel, în timp, fie mânat de impulsuri sinucigașe, fie din pricina foamei, fie a vremii neprielnice, fie a lipsei de activitate câțiva s-au și înecat în ea. Alții pur și simplu au leșinat și au căzut înăuntru”.
Mai rău decât căldura, noroiul, mizeria, mirosul de latrină și lipsa apei era foamea. Este de neînchipuit și de nedescris. După calculele unui doctor deținuții primeau 900 calorii pe zi. Astfel că moartea era extraordinar de mare. Inutil să spun că mâncam tot ce se putea mânca, dar și multe lucruri ce nu erau tocmai comestibile. În legume erau viermi. De la Rimini, Umrich a fost dus la Grottaglie.
„Luxul” de la Grotaglie!
După Rimini, la Grotaglie era un fel de lux – povestea el:
„Și acesta era împrejmuit cu garduri de sârmă ghimpată, înconjurate de niște colaci din sârmă încâlcită. Dar aici existau latrine. Altminteri viața de la Grotaglie era încă și mai grea decât la Rimini (…) Într-o zi, gândind să-i mai înveselesc pe colegi am mers până la duș, am adus de acolo niște apă în castronul din care mâncam și am aruncat-o pe cort, gândind că tovarășii mei vor fi încântați să audă clipocit de apă. Însă pânza cortului era atât de încinsă încât într-o secundă toată apa s-a transformat în aburi. Cei ce se aflau în cort s-au speriat îngrozitor și au năvălit afară. Cu gluma mea aproape că îi opărisem”.
„Obiectivul acestor lagăre – afirmă Fred Umbrich – era de a ne extermina. Nu prin tortură, bătaie sau gazare, ci prin înfometare lentă și prin interzicerea oricăror activități. De bătuți, nu eram bătuți, este adevărat, dar orice încălcare a regulilor era pedepsită. Și aici ca și la Grotaglie exista o celulă de pedeapsă. Acesta era un spațiu format dintr-o rețea de sârmă ghimpată, ca briciul de ascuțită, care era întinsă chiar deasupra nivelului solului. Era pusă așa de aproape de pământ că abia reușeai să te strecori pe sub ea tărâș pe burtă. Dacă încercai să te ridici sau să te întorci te alegeai cu câteva zgârâituri sau tăieturi groaznice. Așa că fie că ploa, fie că era soare, cel pedepsit trebuia să rămână nemișcat, întins fie pe spate, fie pe burtă, până ce i se spunea că este liber”.(Anna M. Wittmann, Coșmar în Balcani, Editura Cartier, pp 283- 3010)
Jurgen von Rose internat tot într-un lagăr din Italia afirmă că a avut mult de suferit din pricina păduchilor și dă vina pe această situație pe ceilalți prizonieri: „N-aveai încotro, trebuia să stai lângă ei, mulți prizonieri aveau păduchi fiindcă veniseră cu ei de pe front.” Rose mai vorbește și despre faptul că parcurgeau pe jos un kilometru și jumătate pentru a face baie în Mediterana. Dar s-a interzis după ce doi foști piloți au încercat să evadeze.
Căpitanul Wilhelm la cură de slăbire
Fost luptător pe frontul de răsărit, căpitanul Wilhelm Lubbecke a ajuns spre mulțumirea sa la Copenhaga. Căpitanul a fost transportat în lagărul de lângă portul Heiligenhafen din regiunea Schlesweig-Holstein, aflat la o distanță de 5-6 kilometri. Lagărul se afla amenajat pe o suprafață de 77 km pătrați, pe un teren agricol în pantă, unde au fost înghesuiți sute de mii de prizonieri. Câțiva soldați britanici patrulau la marginea teritoriului, care nici măcar nu era îngrădit. Evadarea în aceste condiții era posibilă, numai că prizonierii nu aveau unde merge fără acte oficiale. Ferma de vaci unde era cazată compania comandată de Lubbecke oferea un adăpost relativ bun însă altele erau problemele:
„Nu aveam decât rareori ocazia de a ne spăla și bărbieri, dar cea mai mare problemă a noastră era, de departe, lipsa hranei. Britanicii ne furnizau zilnic o rație formată din patru sau cinci biscuiți de mărimea unei mici felii de pâine și dieta aceasta inconsistentă a făcut din foame companionul nostru permanent. La un moment dat, din disperare, am început să mănânc frunze de păpădie, știind din copilărie că sunt comestibile. Din cauza penuriei de alimente toată lumea din lagăr a slăbit.” (William Lubbeck, La porțile Leningradului, p. 266-267)
Prizonierii se omorau între ei
Lângă Nurnberg, la Langwasser a fost deschis un loc de detenție cuprinzător pentru prizonierii de război, în care au fost adăpostiți inclusiv 15 oameni căutați pentru crime de război, între care Jochen Peiper. Despre Langwasser a vorbit anchetatorul american John M. Centner care spunea că
„Locul era neamenajat, ceva ca Vestul Sălbatic pentru apusul național-socialiștilor. Nori de DDT pluteau deasupra campamentului pentru a controla păduchii, iar dincolo de apus domnea dezastrul: În fiecare noapte se omorau între ei”, își amintea Centner. „Mulți dintre aceștia erau foști gardieni din lagărele de concentrare care îi ucideau pe cei cunoscuți ca potențiali martori importanți împotriva lor. După răsăritul soarelui, Lang (colega lui Centner) și Centner găseau cadavrele care zăceau în stradă, printre clădiri sau împrăștiate prin șanțurile pentru latrine, strangulate cu fâșii textile sau sârmă ghimpată. „Era un loc periculos”. (Danny. S. Parker, Războiul lui Parker, p. 643)
O problemă complicată, de ordin logistic, dar mai ales politic, au avut-o englezii care au gestionat prizonierii proveniți din rândurile unităților germane alcătuite din foști prizonieri de război, din voluntari de diferite naționalități încadrați în unitățile Waffen SS, sau din rândul unor minorități etnice care trăiau pe teritoriul URSS. Dar despre aceste probleme în reportajul următor.
Foto: baza Forțelor Aeriene Italine de la Grottaglie, ulterior a devenit lagăr pentru prizonieri / sursa: 449th.com
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL



