Pe Ioana Burghel am cunoscut-o în calitate de poetă, în urmă cu un an, la tabăra de literatură din Lugoj, astfel că am fost puțin surprins când i-am descoperit acum volumul de proză scurtă Magia unei lumi amputate, proaspăt apărut la editura Neuma. Autoarea ne propune o proză fragmentară, confesivă și în mare parte autobiografică, o colecție de povestiri și instantanee existențiale, unite prin aceeași preocupare pentru fragilitatea omului contemporan. De la primele și până la ultimele pagini, se simte o tensiune permanentă între trecut și prezent, între inocență și deziluzie, între satul tradițional și lumea modernă, dezumanizată.
În prima povestire, „Azi, o să se-ntâmple ceva!”, autoarea redă atmosfera apăsătoare a provinciei și drama unei femei captive într-o relație fără sens. Ea este surprinsă într-o zi aparent banală, însă încărcată de un presentiment bizar: „Da, azi, o să se întâmple ceva!”. Finalul, în care își descoperă iubitul ieșind de la starea civilă cu altă femeie, are forță cinematografică și transmite sentimentul de prăbușire interioară.
Povestirea despre călătoria cu tramvaiul în Timișoara surprinde în mod realist agresivitatea și nepăsarea cotidiană. Imaginea bătrânului jefuit devine simbolică: „Dincolo de orice sclipici, asta e societatea noastră: un bătrân înlăcrimat târându-și piciorul pe o trecere cu dungi albe”. Ioana Burghel reușește aici să transforme un incident banal într-o reflecție amară despre degradarea solidarității umane.
Un alt punct forte al cărții este recuperarea lumii rurale și a copilăriei. În textele „O altă lumină” sau „Ne/liniști”, copilăria apare ca un spațiu al libertății, al fricii și al descoperirii de sine. Detaliile senzoriale sunt foarte expresive: mirosul de paie, saltelele umplute cu plante uscate, drumurile prin munți, școala de la sat, câinele Azor sau motocicleta tatălui. În fragmentul despre începutul școlii, emoția copilului este redată cu autenticitate: „În pieptul meu, slab, inima se face mică, mică”. Această sinceritate emoțională este una dintre marile calități ale volumului.
Cartea conține și numeroase reflecții lirice despre timp, moarte și memorie. În „Timp de gheață”, tonul devine aproape meditativ: „Viața nu-i decât o scurtătură spre o promisiune” . Astfel de pasaje arată că autoarea nu urmărește doar povestirea unor întâmplări, ci și transformarea lor în simboluri existențiale. Apoi, „Visul” este una dintre cele mai emoționante bucăți din volum, pentru că transformă dialogul cu bunicul mort într-o meditație despre schimbările României și despre destrămarea satului tradițional. Replica „Știi, bunicule, nimic nu mai e cum a fost și cum ai lăsat!” concentrează perfect sentimentul general al cărții: ruptura dintre lumi. Și povestirea „Cu șatra” impresionează prin lirism și atmosferă. Episodul copilului plecat cu țiganii are farmec de basm și de legendă autobiografică.
Din păcate, un aspect care afectează lectura este numărul mare de greșeli de redactare și de editare. Unele țin de lipsa diacriticelor sau de spațiere, altele de utilizarea inconsistentă a majusculelor și a semnelor de punctuație. Bineînțeles, aici nu este doar vina autorului, editura ar trebui să aibă un redactor sau măcar un corector, fiindcă toate aceste stângăcii diminuează impactul literar al textelor, chiar dacă ele sunt bine scrise.
Magia unei lumi amputate nu impresionează prin construcții sofisticate, ci prin autenticitate și prin capacitatea de a transforma amintirile personale în experiențe recognoscibile pentru cititor. Este o carte despre pierdere, copilărie, familie, moarte și supraviețuire interioară într-o lume tot mai rece și mai dezorientată. Chiar dacă editarea ar fi avut nevoie de mai multă atenție, forța emoțională a multor pagini rămâne incontestabilă.
Vezi și:
- [CRITIC GUEST] Ioana Burghel: „Vis pe bucăți”
- [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Ioana Bughel: „Cuvinte pentru păsări rare”
