De profesorul Ion V. Ionescu am auzit prima dată în vara anului 1980, când Poli Timișoara a luat Cupa României cu el antrenor. Cam de atunci am început să fiu microbist și mă și uitasem la meci. Că jucaseră finala cu Steaua, iar idolul meu pe atunci, era Marcel Răducanu. În fine, apoi tot „m-am lovit” de Jackie, cum era cunoscut în fotbalul din partea noastră de țară și nu numai.
L-am zărit în 83-84, când eram în ultimul an de liceu la Deva, în „Drumul socialismului”, cotidianul de atunci al județului Hunedoara. Era antrenor la Aurul Brad, echipă foarte bună, unde nu luai puncte numai cu „îngăduința” lor. Iar cu Jackie nu era ușor să ajungi la o înțelegere. Mai mult, după ce au plecat pe rând, Lucescu și apoi Remus Vlad de la Corvinul, recomandat de munca sa la Brad, hunedorenii l-au adus antrenor pe… Jackie. Cu trenciul lui lung – că așa era moda atunci, cu șapca cu cozoroc cu ținte pe lateral, care-i acoperea calviția, dar și cu o codiță șic, subțire, pe ceafă, Jackie a ținut Corvinul în normă. Norma hunedoreană. Explic pentru cei care nu știu: în 85-86, Corvinul a câștigat toate meciurile la Hunedoara, marcând minim trei goluri – normă devenită celebră. Doar Dinamo, a luat 2-1. Nah, nu se putea altfel. Am fost pe stadion la majoritatea meciurilor din acel campionat, cu celebrele 3-1 cu Steaua, proaspăt calificată în semifinalele Cupei Campionilor, cu acel 4-3 cu Sportul lui Hagi și Coraș, huedorenii revenind de la 1-3, sau la acel 9-0 cu Rapid!
În acel an al „normei”, s-a întâmplat că Jackie mi-a fost și profesor de sport la facultate la Timișoara. Îl suplinea pe profesorul Godeanu, care i-a fost secund la Poli. Aveam sport chiar luni dimineață de la 8. S-a întâmplat de multe ori ca duminică seara să ne „ciocnim” în gara Deva, noi studenții, cu dom’ profesor și-i spuneam că am fost la meci la Corvinu’ și că dimineață avem sport. Zâmbea, dar mă credeți, câte ore am făcut cu el, n-am văzut mingea de fotbal, nu ne-a lăsat să jucăm măcar o miuță! Doar teste, ture de teren, sărituri la groapa de nisip (în lungime, normal!).
Ca student la Timișoara, l-am prins ba pe bancă, ba după gard, la Poli. Era antrenorul tip „manta de vreme rea”. Nu chiar un „Napoli” din zilele noastre, dar Jackie a ajutat când a fost nevoie de el. În 86-88 și apoi, 91-92. În primul interval a fost și meciul celebru cu Dinamo, 2-1, cu Titi Varga gol la Moraru, „de la AEM”. Meci care l-a supărat tare pe Lucescu, care le-a și spus poliștilor la vestiare că „o să picați!”. Și așa a fost! Jackie s-a tot legat de afirmația lui „Il Luce”, dar și atunci am fost multe meciuri jucate de Poli pe „Dan Păltinișanu”! Și Poli a picat într-adevăr, dar echipa a fost de vină. Cu antrenor cu tot. Că au luat câteva bătăi acasă de la echipe de pluton. În fine!
Arădenii, druckeri vechi, știu că Jackie a fost și pe bancă la UTA în perioada 77-79, în ultimul an „Bătrâna Doamnă” retrogradând pentru prima dată în Divizia B. Dar nu am auzit multe voci care să-l incrimineze pe dom’ profesor. Iar peste ani, în campionatul 96-97, Jackie s-a întors la Arad, încercând să salte UTA în primul eșalon. Dar n-a putut! N-a depins numai de el. Îmi plăcea că Jackie spunea tot timpul că Aradul este o vatră pentru fotbal, în sensul că aici sunt multe talente native pentru acest sport. Și așa a fost. Atunci, că acum… Dar dom’ profesor a rămas același hâtru, dar savuros în grai. Mi-aduc aminte că deseori mergea de acasă la stadionul UTA – pe atunci – însoțit de prietenul Ovidiu Păcurariu. Și pe drum, uneori îi mai spunea prietenului meu: „Ovidiu, avem timp de un vole”, intrând într-un mic bar să „radă” una mică. Deși Jackie n-a fost niciodată „bun consumator”. La ultimul meci jucat de UTA cu el pe bancă, am fost și eu ca ziarist la Adevărul. A fost la Târgu Jiu un Minerul Motru-UTA, gazdele având stadionul în renovare. UTA a pierdut atunci, iar după meci, l-am chemat la declarații, mai mult cu ideea de a-l ruga să ne ia și pe noi ziariștii în autocar spre casă. Jackie nu obișnuia să facă acest lucru. Am încercat o întrebare de meci, a strâmbat din nas, dar imediat am fost mai radical și am reformulat întrebarea: „De ce UTA a jucat așa slab și meciul ăsta, dar și ultimele patru?”. Jackie a rămas câteva clipe pe gânduri, dar mi-a „tăiat-o” imediat: „Având în vedere că a fost ultimul joc al meu pe banca UTA-ei, puteți veni acasă cu noi cu autocarul”. Ăsta era dom’ profesor!
Am multe amintiri cu domnia sa. Și din campionatul 90-91, când a revenit pe banca Corvinului. N-a fost de acord cu blaturile! Dar poate un capitol dintr-o potențială carte pe care ar trebui să o scriu la pensie, va cuprinde mai multe povești din anturajul acestui antrenor deosebit. I-am savurat mereu editorialele la „Fotbal Vest”, în care insera mereu celebra frază „Moache, adă Balentainu”, am urmărit cu plăcere comentariile domniei sale în emisiunea lui Florin Mihoc la TVR Timișoara. Când odată, după un meci al celor de la Tricotaje Ineu, a spus că acea echipă „este de chiloței și sutiene”, făcând aluzie la fabrica care o sponsoriza.
În ultimul timp, l-am tot întrebat pe Sandu Ususan, colegul meu de la Timișoara, ce mai face dom’ profesor. „Bă, nici eu nu mai știu nimic. Nu mai iese și nu am mai avut demult o discuție cu dânsul”. Aseară, în ultima zi a lunii iunie, Jackie s-a stins. Avea 88 de ani. Rămân însă nestinse amintirile lăsate de un antrenor inteligent, cult, hazliu, dar și hâtru, cu principii, dar și cu știința vieții. Una lungă, frumoasă, c-așa-i în fotbal, dar presărată și cu deziluzii, tot pentru că așa-i în fotbal…
Dormi în pace, dom’ profesor!
Ca ultim omagiu, las aici acastă cronică, publicată în ,Adevărul” din 27 mai 1996, cu prilejul partidei Minerul Motru-UTA 2-0 – ultimul meci a lui Jackie Ionescu pe banca ,,Bătrânei Doamne”.
1 comentariu. Leave new
Odihnă veșnică!!!