Mi-a plăcut înjurătura inocentă a lui Giuri, care-și începe unul dintre cele 45 de romane cu propoziția exclamativă „Fire-ar dracu – al dracului!”.
Înspre ieșirea din Arad, prin Grădiște, imediat după coborârea podului în stânga observ o clădire năpădită de buruieni, în care doar dracul dat dracului mai are curajul să umbrească vreo încăpere, iar prin zbegăraie poate șerpii-și au lăcașul lor liniștit.
E fosta Fabrică de tutun, îmi spune un grădiștean.
Caut pe net. Lucia Bibarț publică un articol lămuritor: fabrica a fost înființată în 1949, pentru prepararea tutunului în vederea confecționării țigărilor: avea „10 camere pentru fermentarea tutunului, o sală de comandă, o sală a agregatelor, o sală de furnizare a loturilor de fermentare, o sală de maturizare, o sală de alegere şi una de ambalare a tutunului”.
Clădirea dispune de 3 etaje, iar fabrica era animată de aproape 450 de angajați, ultimul director fiind Sasu, a cărui mașină Cielo e și acum abandonată în curtea depozitului (Ar 16 FFT). Fabrica FT și-a încetat activitatea în 2008. De atunci, clădirea și frumosul Conac administrativ, spațiul din jur („grădina”) zac, așteptând dreptul la viața: „Geamurile, cu cercevelele coşcovite, de care se anină cuiburi de păsări vorbesc despre uitare, despre trecerea timpului, sau de o revenire… A primăverii sau a noului patron?”, deplânge poeta Lucia Bibarț, indolența cuiva.
După vreo 500 metri în aceeași direcție, pe partea stângă, o clădire cu vreo 10 turnulețe, mascată de ierburi înalte și de neglijența (devenită vocație!) subcombă în tăcere.
E Sanevit, îmi spune grădișteanul de alături, fosta fabrică de seringi unifolosibile. Și-a început activitatea în anul 1995 și, deși funcționa doar la 30 % din capacitate, alimenta anual sistemul sanitar românesc cu „200 de milioane seringi de unică folosinţă şi de peste 500 de milioane ace medicale”, fiind singura din țară care producea așa ceva. În 2013, Fabrica de seringi şi ace de unică folosinţă și-a încetat activitatea, fără ca proprietarul, adică Statul român, să o mai poată revigora. De ce? Sanevit, fabrica Statului, avea datorii imposibil de recuperat de către Stat.Birocrație financiară sau interes? Importăm seringi de unică folosință, iar Sanevit a devenit „un fost”, destinat ruinării și vocației neglijenței.
Mai șofăm 500 de metri și în stânga șoselei, e Cimitirul evreiesc,
cu poarta larg deschisă, în interiorul căruia se observă neglijența și imaginea dezagreabilă care n-ar încăpea într-o fotografie onestă. De teama târâtoarelor n-am intrat, dar am observat câteva însemne mortuare de înaltă valoare arhitecturală. E cripta lui Áron Chorin (n. 3 august 1766, Hranice, Moravia – d. 24 august 1844, Arad, Transilvania), cruci ornamentale, mausoleu și alte asemenea valori culturale arădene.
Priviți în dreapta! Aici au fost Serele din Arad, Grădiște,
care ani de zile alimentau, printr-un avion, cu legume și flori, Viena și alte orașe românești și europene. Din frumusețea acestora, s-a ales pârloaga, împărțită acum pe tarlale spre a fi vândute.
Mai comentează un arădean pe net: „În Arad s-au făcut praf ( pardon s-au „privatizat”): UTA TEBA, Tr ROSU, ICIL, IFET, CPL, F-CA DE SPIRT, AMBELE ABATOARE NOI,
LIBERTATEA, IMAIA, STRUNGUL, VINALCOOL, REFACEREA, SERELE DIN GRADISTE Etc.”
Sunteți nostalgic, ar zice Primarul, în vreun Rond al său de seară.
Devenit orășean, n-am curajul să mă pronunț, dar dau cuvântul unui tânăr arădean: „Aradul din păcate arată ca o comună părăsită, rușine, e intrarea în țară, ar trebui să arate ca o bijuterie, dar interesele mârșave sunt altele, se construiesc clădiri fără a fi integrate în arhitectura orașului, pe locul clădirilor care ar trebui salvate, (nu așteptați să ajungă într-o stare în care nu se mai pot salva), se vând pe nimica toată, se dărâma și se fac niște oribilități, care strică toată imaginea orașului, rușine!!!! Dar la ce să ne așteptăm???”, scrie omul pe net.
Eh, de-ar fi dracu-al dracului, atunci cetățenii Aradului ar fi mândri de orașul lor, arătând ca o grădină îngrijită.
Ce-ar fi dacă din rămășițele fostului oraș industrial să se încropească un MUZEU AL INDUSTRIEI ARĂDENE? propune (și se miră) Anton ILICA
