Despre ce și despre când vorbim? Nu vorbim despre istorie, nici despre viitor. Vorbim despre contextul social in care trăim în România zilelor noastre. Vorbim despre prezent și depre cum se raportează artistul român la spațiul și la timpul în care își trăiește viața. Vorbim despre condiția artistului într-o societate bazată pe un materialism feroce, societate în care artistul este un inadaptat și în care nu își găsește rostul în aceeași măsură în care societatea de acest fel nu găsește rostul și utilitatea artistului, atâta timp cât existența și inclinațiile omului de artă nu prezintă interes în această societate de consum a cărui singur scop este producția. Extins, aceasta ar fi condiția artistului din toate timpurile.
Adică? Ce înseamnă „producție” în contextul în care vorbim? Producția înseamnă ceea ce se cere și ceea ce trebuie îndeplinit sub orice formă posibilă astfel încât fiecare individ să fie capabil să își câștige existența, integrându-se și contribuind pragmatic și real în dezvoltarea societății.
Ce înseamnă și în ce constau inclinațiile omului de artă în societatea pur materialistă? Cu ce contribuie omul de artă la dezvoltarea societății în care trăiește, în ce mod o influențează și cât valorează un astfel de individ?
În momentul în care își consumă existența, omul de artă poate contribui la societatea în care trăiește și anume: prin capacitatea artei sale de a oglindi o anumită stare de fapt actuală, de a pătrunde în sufletele oamenilor astfel încât aceștia să își pună semne de întrebare care să adapteze viziunea despre viață și comportament. În această măsură omul poate contribui la schimbarea pozitivă a semenilor săi, dar acest lucru înseamnă prea puțin atâta timp cât interesul impus masei de oameni este de ordin strict financiar. Omul zilelor noastre nu are timp să trăiască un spectacol de teatru, să pătrundă tablourile dintr-o galerie de artă, să se dilueze într-un concert simfonic, să citească. Omului zilelor noastre i se impune să aibe griji strict pragmatice.
În măsura în care omului i se impune o astfel de conduită, existența umană devine absurdă și lipsită de orice sens… și cu atât mai mult pentru artist, în conditțile în care el este pe deplin conștient de această stare de fapt. Astfel, personalitatea umană, iubirea, adevărul sunt toate surclasate de necesitățile actuale de ordin economic iar valorile umane sunt reduse la zero.
Drama artistului într-o lume de acest gen constă în faptul că nu are la ce să se raporteze in contextul în care vorbim depsre subzistența umană în care fiecare individ este supus (mai mult sau mai puțin, elegant sau brutal) la necesitățile impuse de un sistem pur materialist.
Cum se poate rezolva această dramă a individului care este obligat să se adapteze unui sistem de acest gen? Rămâne etern retorică. Răspunsul gravitează în jurul fiecărei generații de artiști. Singura certitudine e aceea că, Artistul, față de el însuși si față de ceilalți indivizi, are datoria să existe, să-și facă arta cunoscută, să-și propage ideile… Să-și aducă aportul estetic la pragmatismul societății în care trăiește.
(text de Daniel Ghib Stanus)
