Mă uitam zilele astea la Erdogan. M-a frapat expresia aia dârză, de om care ştie ce vrea şi ia tot ce poate lua, fără grijă, fără remuşcări, cu ochi reci, fără vreo licărire de umanitate. Singura lumină era cea a dorinţei de putere. Nici un zâmbet, nici măcar atunci când a devenit clar că povestea, cusută cu o aţă mai mult decât albă, a loviturii de stat eşuate, i-a scos oameni în stradă, legitimându-l ca sultan şi încheind, irefutabil, kemalismul. Nici o urmă de umor, de umanitate, ceva. Doar puterea, puterea absolută,
Dictatorii nu au umor. Şi mulţi nu au nici simţul ridicolului. Nici Saddam nu râdea, nici Mobutu, nici Pol Pot, nici Stalin. Cel din urmă avea doar un fel de zâmbet forţat, de gospodar georgian mulţumit. Toţi ăştia râdeau doar când aveau (își creau) ocazia să îşi bată joc de cineva. Ceea ce e bolnav, din start. Bine, există şi o excepţie, e vorba de Idi Amin, dar acela nu era un om cu simţul umorului, ci un clovn ucigaş. Deci, tehnic vorbin, nu intră în categoria mai sus menţionată. Nu, dictatorii nu simt nevoia râsului, ba chiar îl consideră foarte periculos. Pentru că râsul îi face pe oameni vii, umani, nu maşini. Râsul îndeamnă la rebeliune, chiar dacă în joacă, râsul e duşmanul de moarte al dictaturii, al ignoranţei, al cizmei care calcă, fin sau brutal, pe ceafă.
Am văzut astăzi o nouă dovadă a lipsei de umor a unui dictator. Chiar dacă e vorba de un dictator insignifiant, de un pseudohitler, de un hilar aproape trist, dacă ar fi să facem o analiză pertinentă. Dar, pentru că, nu-i aşa, eu sunt un impertinent, o să vă spun unde şi cum am văzut acest nou moment de bolboroseală dictatorială. Am fost la şedinţa CLM, tot spun că nu o să mai merg, dar satana, stăpânul scriitorilor adevăraţi, mă trimite încolo. De asemenea, şi curiozitatea morbidă de a vedea circul democraţiei originale, în direct şi necenzurat. Şi, din nou, oamenii buni adunaţi în primărie mi-au dat jumătate din ce aveam nevoie. Adică circ. Azi chiar aş fi vrut să văd, având în vedere importanţa ordinii de zi, aş fi vrut să văd un dialog constructiv. Că doar e vorba de mulţi bani, ai noştri, şi e vorba de schimbarea în bine a unui oraş aflat în moarte clinică accelerată. Când colo, am dat de veşnicul discurs de sorginte băsesciană, cel cu „dacă nu eşti de acord cu mine, nu îţi iubeşti oraşul, ţara, neamul, galaxia etc”. Aceleaşi momente didactice cu primarul Aradului, când el explică, şi explică, şi explică, până dincolo de saţietate, cum că el e bun, şi ştie carte, şi cei ce-i sunt potrivnici sunt răi, şi incompetenţi, şi nu îşi văd de treaba lor. Lui Don Teflon îi plac unanimitatea şi consensul, şi oricum ştie el mai bine, doar e Realesul, acest mini Neo în acest Matrix de căcat numit aşezarea în care trăim. Iar apoi, după momentul educaţional pe care nimeni nu l-a cerut, după apostrofările necesare şi suficiente, a venit răbufnirea lipsei de umor. Pe scurt, primarul a primit un cadou, mai exact un cronometru, absolut haois gestul, dădea bine şi pe sticlă dacă era primit cu umor sau cu un text spiritual. Nu s-a întâmplat asta, deoarece toţi semiepigonii ăştia ce se cred Putin nu râd, nu vor să fie percepuţi altfel decât edili serioşi, atât de implicaţi în problemele comunităţii, încât suferă de constipaţie permanentă. Unde oricine altcineva ar fi văzut o glumă, chiar şi una cu direcţie, parte a jocului politic, Don Teflon a văzut-o ca un afront, un atac nu atât la adresa sa, cât la adresa democraţiei, a bunului simţ şi moralităţii. Pentru că suntem atât de importanţi, nu? Pentru că, dacă suntem morocănoşi şi născuţi jigniţi şi plini de morgă, nimeni nu o să conteste. Nimeni nu va pune la îndoială abilităţile discutabile. Nimeni nu va ţine contra.
Mă uit la oamenii din oraş. Lumea nu mai râde. Lumea e resemnată, e ok oricum, oricum ar fi, e bine. Uitaţi-vă şi voi în jur, e un semn clar că frica şi nepăsarea şi ignoranţa au învins. Pentru că dictatorilor nu le place râsul.
2 comentarii. Leave new
Turcia este statul din ziua de astazi datorita unui dictator. Un dictator elegant, intr-adevar, dar al carui portret se afla in majoritatea institutiilor de stat si mai interesant, in casele oamenilor. Toate schimbarile majore din lume s-au facut de catre dictatori. Nu spun ca e bine, sau rau, dar este un adevar al istoriei. Dar, daca iau doar ultima parte, dictatorul nostru nu are in comun cu marii dictatori ai istoriei decat grandomania si capacitatea de a se impune prin frica. Intelectual, profesional sau in orce alt mod, este un mediocru fals cu zambet larg.
bgc 81
Ce ma descumpaneste este dezamagirea creata de tine, cand afirmi ca „e ok oricum, oricum ar fi, e bine”; nu e putin contradictoriu cu restul evocat? Blaga spunea printre altele: ne cufundam in ignoranta si murim… Imi pare rau ca, parca prin spusele tale, ai subcombat. Basil, dragule, turcul e la putere in urma demos kratos!