Am fost cândva Poarta de Vest a României. După Decembrie ’89, în ciuda haosului, am avut un elan pe care puține orașe l-au simțit. Aradul a fost, intuitiv, un oraș al afacerilor, al logisticii și al oamenilor care credeau că munca cinstită este drumul spre Europa. Această primă clasă de mijloc nu a așteptat, ci a clădit. Știam, în adâncul sufletului nostru, ce voiam să devenim.
Când Viziunea s-a oprit la bani
Apoi, undeva după 2004, încrederea cetățenilor, dată printr-un vot masiv, a fost transformată într-o oportunitate. Mandatul de a dezvolta orașul a devenit un pretext pentru a facilita îmbogățirea unor grupuri restrânse.
O mare decizie strategică – construcția autostrăzilor care să ne conecteze la Vest – a fost imediat umbrită. În loc să fie un simbol al progresului, a devenit o poveste despre speculă și informații șoptite. Banii destinați dezvoltării au ajuns să fie deturnați.
Același lucru s-a întâmplat și cu inima orașului: Ștrandul Arădean, o oază de vară pentru mii de familii, nu a fost modernizat, ci sufocat. Nu s-a vrut refacerea lui, ci distrugerea. Un spațiu al bucuriei a devenit o amintire, un simbol al faptului că administrația nu mai iubea locul de întâlnire al cetățenilor.
Fabrici de Diplome, nu de Viitor
Tragedia nu s-a oprit la banii furați și la spațiile distruse. A afectat și viitorul: educația. Universitatea, care ar fi trebuit să fie farul nostru spre inovație, a ajuns să fie văzută de mulți drept o simplă „fabrică de diplome”. S-au produs generații de tineri cu titluri, dar fără acele competențe reale de care avea nevoie economia noastră orientată spre export.
Fără specialiști formați acasă, am rămas prizonieri ai unei dezvoltări care depinde doar de costul forței de muncă, nu de valoarea pe care o putem crea.
Orașul închis și Strategia Fricii
Astăzi, în 2025, vedem rezultatul acestor ani de derapaje. Am ajuns să trăim într-un oraș grii, al nervilor încordați. Haosul din trafic – generat de șantiere eterne precum viaductele și centurile lăsate în paragină – transformă simpla navetă într-un act de autoapărare.
Sistemul de termoficare, odată cu distrugerea CET-urilor, a lăsat în urmă nu doar frig, ci și nesiguranță. Iar când cumpărăm microbuze electrice la suprapreț, care nu funcționează iarna, sau când un pod mult lăudat ajunge în pericol de prăbușire, vedem consecința finală: calitatea este sacrificată pentru clientelism.
Această stare de fapt ne-a transformat în cetățeni izolați. Stresul ne-a canalizat furia spre ceilalți, nu spre sursa problemei. Așa s-a născut Strategia Fricii: când oamenii se tem, când sunt obosiți și izolați, ei nu se mai revoltă, ci se resemnează.
Unde Găsim Ieșirea?
Nu putem continua să acceptăm ca administrația să fie un generator de risipă și pericol, în loc să fie un garant al siguranței.
Totuși, Aradul mai are o șansă. O șansă dată de economia privată onestă, acele firme care lucrează cu Vestul și care supraviețuiesc în ciuda birocrației. Acestea sunt singurele noastre motoare de meritocrație.
Pentru a ne regăsi sufletul de oraș, trebuie să ne întoarcem la acea primă viziune, dar cu o lecție învățată:
Trebuie să cerem transparență totală – fiecare leu cheltuit pentru poduri și microbuze trebuie să fie justificat.
Trebuie să ne recâștigăm spațiile de bucurie și de întâlnire, pentru a ne reface încrederea unii în alții.
Trebuie să forțăm o alianță reală între oamenii de afaceri competenți și tineri, pentru a reconstrui educația.
Adevărata strategie nu stă în cifre și statistici, ci în oameni. Este timpul ca Aradul să treacă de la statutul de oraș obosit, închis, la cel de oraș care știe ce vrea, și care cere să fie administrat cu respect și viziune.
În urmatoarele articole vom detalia.
Organizaţia Municipală a Partidului AUR Arad.
1 comentariu. Leave new
Nu aveti voi cerneala sa descrieti toate rautatile facute de cei permanent la putere in Arad…plus ca zilnic se mai face cate o combinatie imobiliara…sau pe bani publici!