Despre „relațiile de producție” în timpul comunismului. (1) PORUMBUL care ne-a salvat

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
(M. Eminescu, „Când aminitirile …”)

Așa mi-am adus și eu aminte de o întâmplare petrecută în Bărăgan, în timp ce eram tractorist la I.A.S. Pavel Tcacenco din Nicolești – Jianu.
Lucram pe un tractor KD – 35, cu șenile fabricate de Brașov, fostul oraș Stalin pentru oamenii care nu știu că a fost și astfel denumit. Făceam niște arături pe miriști, de fapt, dezmiriștiri, c-un plug cu trei brazde. Erau niște zile foarte călduroase, iar noi, tractoriștii, chiar ne opream din când în când să glisăm „căruciorele” pe care culisa șenila, deoarece vaselina se fluidiza și ieșea în exterior. Trebuia să gresăm cu pompa specială în care amestecam vaselină și ulei – se numea pompă-tavot – dar trebuia să mai adaugăm și apă în radiator, fiindcă apa, datorită căldurii extreme, fierbea, ventilatorul neputând face față.

La un moment dat, nu știu care dintre colegi a avut ideea să culegem niște porumb, de pe o tarla din apropiere, ce era în faza de lapte-ceară și să-l băgăm în radiator pentru a-l fierbe. Zis si făcut: am cules câțiva știuleți și i-am legat cu sârmă, plasându-i în radiator. După un timp, i-am scos și erau fierți. Aveau o culoare ruginie, însă gustul era plăcut, cu toate că porumbul era impregnat  cu rugină – deci adaus de fier… medicament nu altceva! Ne-a folosit nu doar de foame!
Porumbul (zea mays) are origini în America și a fost introdus în Europa la mijlocul secolului al XVII-lea, iar Mexicul a fost țara cu cele mai multe rase.
Iarna dintre 1953-54, când au fost niște viscole puternice în Bărăgan și nu puteam ieși din casă, ne-a prins fără mâncare; în afară de porumb din soiul „dinte de cal” care ne-a salvat fiindcă l-am prăjit pe plită, apoi am topit zăpadă bând-o în loc de apă, deoarece nu se putea ajunge la fântână, nu aveam niciun aliment. Așa am rezistat câteva zile. Îmi aduc aminte că  fratele cel mai mic (4 ani), când porumbul era pe plită, iar câte un bob mai exploda, se amuza foarte tare. Și mie mi-a plăcut porumbul fiert și cel copt pe jar, când eram mic, dar și cel nefiert. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost terciul, cu care, pe timpul foametei din 1946 -47, am trăit și era, de fapt, un pumn de făină aruncat într-un ceaun cu apă fiartă și care nu ne potolea foamea. Și mai era și porumbul din soiul Ciocantin, cu un procent de proteine mare (16%) – față de „dintele de cal” (8%), asta însemnând că pe lângă amidonul (zahărul) pe care îl are, porumbul vine cu proteina respectivă, care ajută la creșterea organismului. În alimentația modernă se urmărește echilibrul energo-proteic, și, dacă ținem cont, că porumbul are și un procent de aproximativ 5% grăsime, avem un aliment complex.

Apropo de grăsimea din porumb, în Arad s-a construit o fabrică de decorticat porumb în ideea obținerii de ulei, care se cerea pe vremea aceea la export (înainte de 1989). S-au mai construit în țară probabil 20 de asemenea fabrici, care, după ce au fost construite, nu și-au început producția din cauză că străinii au renunțat la ulei (eu cred că adevărul a fost legat de faptul că porumbul nostru a fost în mare parte cu mucegai). Au rămas în schimb construcțiile și utilajele care au ajuns la fier-vechi! La Arad se mai poate vedea clădirea la fosta fermă Ceala. Cunosc acest lucru deoarece în acea vreme eram inginer-șef la F.N.C. Arad.

În meseria mea ca medic veterinar am avut și un caz dramatic de intoxicație cu porumb în faza de lapte-cera, când se recolta acesta cu o combină CSU (combină pentru siloz universală). Aceasta acționa pe două rânduri și cuțitul care tăia tuleiul, tăia, uneori, și știuletele, care cădea pe jos și nu ajungea în remorcă. Tarlaua de porumb se afla lângă comuna Zăbrani, cam la 4-5 km de fermă. Directorul IAS-ului, trecând pe acolo cu mașina, a văzut că un angajat care era la pășunat cu 50 de juninci gestante, pe marginea tarlalei. S-a oprit și a ordonat omului să bage animalele să pască pe tarla, deoarece erau mulți ștuileți de porumb pe jos și ar fi fost păcat să nu-i mănânce animalele. În cursul nopții, junincile s-au întoxicat și s-a produs un timpanism cu avorturi, prolaps rectal și fenomene nervoase, dar și cu albeață pe un singur ochi. Când am ajuns eu, erau sacrificate deja 10 capete – probabil cele care au fost mai lacome și au mîncat mai mult. Totuși, împreună cu Inspectoratul Județean Arad, însoțit de regretatul doctor Parjol Dumitru, am recoltat probe, pentru a elimina niște substanțe azotate sau alte substanțe chimice (ierbicide). Nu voi descrie ceea ce se putea întâmpla în acea perioadă cu acest caz, fiindcă ar fi intervenit miliția, procuratura, securitatea etc. Împreună cu directorul am luat legătura cu Abatorul din Arad, cu regretatul doctor Văcaru, chiar în acea dimineață, și am dus cele 10 capete la abator, care, în urma rezultatelor de laborator, a reieșit că sunt bune de consum fără a fi confiscate.

Ce am învățat la economie politică privitor la „relațiile de producție (care) trec înaintea forțelor de producție” s-a aplicat în aproape toate experiențele mele.

N. red.: Vasile Aciocârlănoaei este medic veterinar pensionar și membru al „Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan”

Foto: Arhiva  Istorică a Agerpress