– Eu l-am învățat pe al meu, când dă alt copil în el, mai ales dacă e mai mic decât el, să nu stea ca prostu’, să-i dea și el înapoi… mi se lăuda un tătic la o șuetă anexată unei petreceri de ziua unui copil.
– Nu te supăra, ești creștin? întreb eu.
– Sigur, răspunde el surprins de întrebare și puțin opărit.
– Și nu ne învață Biblia că dacă cineva ne lovește peste obrazul drept, să-l întoarcem și pe celălalt?
– Ăăăă, păi da, da’…ăăă…cât să-l întoarcă? Până când? întreabă el încurcat.
Nu am mai răspuns, pentru că era evident că suntem la niveluri diferite de interpretare a Bibliei, deși eu sunt agnostic. Ca o paranteză, învățătura lui Isus despre obrazul întors nu se referă la faptul că trebuie să stai pasiv și să iei bătaie până se plictisește celălalt de dat, după cum cred creștinii de Înviere (specia aia care dă pe la biserică doar când e sărbătoare ‘mare’). În cultura veche evreiască slugile erau bătute cu dosul palmei drepte, pentru că mâna stângă era folosită pentru a face treburi ‘necurate’ și loviturile cu palma sau pumnul erau rezervate pentru egali.
Cum e normal, cea mai la îndemână lovitură cu dosul palmei drepte era peste obrazul drept al slugii, iar întoarcerea obrazului stâng către stăpân echivala cu rugămintea de a nu mai fi lovit. În interpretările mai noi ale acestei învățături se spune că întoarcerea celuilalt obraz este o invitație la împăcare, un fel de ‘sunt pregătit să te privesc ca pe o persoană nouă, chiar dacă mi-ai greșit, hai să începem o relație nouă’. Oricum ar fi, învățătura asta nu ne spune să luăm bătaie ca proștii, ci să adoptăm o rezistență pasivă sau o atitudine împăciuitoare.
Revenind, episodul de mai sus a fost unul dintre multele în care am observat cum unii părinți nu-și iau deloc în serios copiii, educația și valorile pe care le transmit. Aș îndrăzni chiar să spun că unii părinți nu-și tratează copiii ca pe niște oameni mici, ci ca pe niște animale de companie ceva mai importante, tăticul din cazul de mai sus fiind genul de stăpân de pitbull care-și asmute patrupedul pe chestii, pentru ca mai apoi să se-ntrebe de ce e violent. Oare cât o trece până când copilul respectiv își va da seama că poate folosi forța nu doar să se apere ci și să-și impună punctul de vedere când nu are alte argumente?
Mai sunt și părinții moderni care au înlocuit clasica educație cu palme la cur din epoca ceaușistă cu minidictatura lui ‘nu-i voie’, de maniera în care-ți educi cățelul care tocmai a descoperit ce gustos e cablul de la iPhone. Ei doar comandă, sunt mult prea ocupați pentru a încerca ‘nu-i bine să/nu-i frumos/nu se cuvine […] pentru că’. Nu-i nevoie de explicații, că-i mic și oricum nu-nțelege. Nu-i voie și-atât. Și-apoi se miră că copiii sunt neascultători, nu-nțeleg că autoritatea lu’ nu-i voie se diluează în timp și de la o vreme atitudinea asta de comandant suprem care doar ordonă fără să dea explicații îl înciudează mai rău pe copil.
Ceilalți, cu ‘nu-i frumos să mă-ntrerupi, nu vezi că vorbesc cu cineva/mănânc/mă fut?’ se vor plânge că au copii necomunicativi. Sigur că nu-i frumos să te întrerupă, da’ nu te-aștepta să priceapă asta la trei-patru ani; el atunci vrea să știe și chiar dacă te întreabă vreo banalitate, pentru el e foarte important. Și dacă-l expediezi de câteva ori pentru că ‘nu-i frumos’, va înțelege că n-ai niciodată timp și chef să-i răspunzi și va căuta răspunsuri în altă parte.
Mai sunt multe astfel de situații, dar ideea generală e aceeași, majoritatea nu vă luați deloc copiii în serios, pe diferite motive. Și copiii cresc mari și-și dezvoltă personalitatea și vă plângeți că sunt răi, neastâmpărați, introvertiți; și (vă faceți că) nu-nțelegeți că de fapt comportamentul copilului îl copiază cu fidelitate pe al vostru…
