(Pamflet de sezon)
La Palat Președintele se plimbă nervos prin cabinet. În jur domnea o agitație cum nu se mai văzuse de la ultima remaniere, când trei miniștri au fost demiși înainte de a afla că fuseseră numiți.
Țara avea nevoie de un premier.
Partidele aveau nevoie de altceva.
Președintele avea nevoie de răbdare.
Iar consilierii prezidențiali aveau nevoie de cafea.
În jurul unei mese ovale, pe care harta României era acoperită aproape în întregime de dosare, ștampile și cornuri cu susan, stăteau cei trei mari strategi ai națiunii: Costache Musceleanu, Nestor Golescu și Gogu Bugheanu.
Musceleanu își drese glasul.
— Domnilor, înainte de orice, trebuie să stabilim criteriile. Nu putem pune pe oricine premier. Țara asta are tradiții!
— Exact! aprobă Golescu. Mai ales tradiția de a greși alegerea.
Bugheanu își scoase carnetul.
— Să notăm.
Musceleanu ridică solemn degetul.
— Candidatul trebuie să fie, pe cât posibil, din oraș. Dacă nu chiar din Otopeni sau Voluntari, măcar să fi zburat odată cu avionul. Dacă se poate, să fie rudă, fie și prin alianță imaginară, cu Nae Ionescu. Omul care nu are rădăcini nu poate conduce o țară.
— Excelent! spuse Golescu. Al doilea criteriu: să fi fost membru în cât mai multe partide. Omul care a schimbat șapte doctrine într-o viață știe să se adapteze. Totuși, excludem UDMR și SOS. Să nu complicăm biografia.
Bugheanu își netezi cravata.
— Eu zic altfel. Să nu fie bogat.
— Din motive morale?
— Nu. Din motive practice. Dacă e bogat, nu-l mai putem convinge. Dacă depinde de partid, ascultă. Dacă ascultă, e bun.
Cei trei rămaseră câteva clipe pe gânduri.
— Mai avem vreun nume? întrebă președintele.
Se lăsă o tăcere grea.
Apoi Musceleanu șopti conspirativ:
— Eustațiu Vălimăreanu…
Toți tresăriră.
— Generalul?
— Chiar el. General la tunuri.
— Dar n-a mai tras niciun foc de douăzeci de ani.
— Tocmai de aceea! Nu poate fi acuzat că provoacă poporul.
— Ce experiență administrativă are?
— Și-a administrat familia corespunzător.
— Câți sunt?
— După ultimul recensământ… vreo paisprezece. Dar se mai schimbă.
Bugheanu făcu ochii mari.
— Perfect! Cine conduce o familie atât de numeroasă poate conduce și un guvern minoritar.
— Cu o singură problemă…
— Care?
— În familie nu decide dânsul. A cedat frâiele puterii. Îi convine.
— Atunci cine?
— Soacra. Expertă în management familial.
Toți trei se ridicară instinctiv în picioare.
— Atunci, domnilor, nu mergem prima dată la candidat…
— Mergem la autoritatea competentă!
Tabloul II
Familia Vălimăreanu era adunată complet.
Nu lipsea decât câinele, care, după ce aflase subiectul ședinței, plecase singur în curte.
Soacra prezida masa.
Generalul stătea smerit într-un colț.
Musceleanu începu diplomatic.
— Onorată familie Vălimăreanu, am venit cu o rugăminte patriotică.
Soacra îl măsură din cap până în picioare.
— Patriotică pentru cine?
— Pentru țară.
— Țara nu spală vasele aici.
Golescu interveni.
— Doamnă, România are nevoie de domnul general.
— România poate să mai aștepte. Eu am nevoie să-mi repare gardul.
Generalul încercă timid.
— Mamă-soacră… poate…
— Taci, Eustație! Când te-am lăsat eu să vorbești în probleme importante?
Consilierii înțeleseră imediat cine conducea efectiv executivul… familiei.
După două ceasuri de negocieri și trei tăvi cu plăcinte, soacra rosti verdictul.
— Bine. Îl las.
Cei trei răsuflară ușurați.
— Dar…
Tăcură toți.
— Acceptăm numai dacă se respectă următoarele condiții.
Musceleanu scoase imediat stiloul.
— Spuneți!
— Programul de guvernare să nu înceapă înainte de ora nouă. Eustație se trezește greu.
— Notat.
— Miercurea vine acasă la sarmale. Indiferent dacă e ședință de guvern.
— Notat.
— În fiecare delegație externă merge și nevasta. Ca să nu se rătăcească.
— Notat.
— Iar dacă apare vreo criză politică…
— Da?
— O rezolv eu.
Consilierii se priviră.
— Doamnă… sincer… aceasta este singura condiție care ne inspiră încredere.
Generalul, care până atunci nu spusese nimic, își drese glasul.
— Eu… dacă tot mă puneți premier… am și eu câteva condiții.
— În sfârșit! zise Musceleanu.
— Prima: să nu mă întrebe nimeni ce-am promis în program. Nu eu l-am scris.
— Se aprobă.
— A doua: dacă economia merge prost, să fie de vină guvernul anterior.
— Tradițional. Se aprobă.
— A treia: dacă merge bine, meritul să fie al meu.
— Și asta este tradiție.
— A patra: la fiecare ședință de guvern să existe cafea, apă minerală și cineva care să știe despre ce discutăm.
Consilierii se priviră lung.
— Ultima condiție nu poate fi garantată…
Tabloul al III-lea,
cu discursul din Parlament și finalul în spiritul lui Necșulescu, poate culmina cu o încurcătură savuroasă: Vălimăreanu citește din greșeală discursul destinat opoziției, parlamentarii îl aplaudă fără să înțeleagă mare lucru, iar la numărarea voturilor este ales cu o majoritate zdrobitoare, deoarece jumătate dintre deputați au votat din disciplină de partid, iar cealaltă jumătate au încurcat bilele.
Ajuns acasă, familia îl întâmpină ca pe un erou.
Soacra, cu lacrimi în ochi, oftează:
— Vedeți? Eu v-am spus că băiatul are viitor!
Nevasta îi pune pe umeri un ștergar țesut.
Copiii scandează:
— Trăiască tata!
Iar generalul, încă buimac, murmură:
— Eu tot nu pricep cum am ajuns premier…
Soacra îi răspunde calm:
— Cum ajung toți: au hotărât alții.
Duminica următoare, întreaga familie participă la o slujbă de mulțumire.
Preotul întreabă cu sfială:
— Pentru ce facem Te Deumul?
Soacra răspunde fără ezitare:
— Pentru că Dumnezeu, în marea Lui înțelepciune, ne-a ascultat rugăciunea… iar țara încă nu știe ce i s-a întâmplat!
A doua zi Vălimăreanu se prezintă la Președinte. După cca o oră iese zâmbind. Mușetoiu îl întâmpină sperând că alegerea lui a fost reușită. Generalul se oprește și cu aceiași mină destinsă, îi spune degajat.
— Mi-am dat demisia!
— Cum? Ești nebun?
— Eu v-am spus de la început: pe mine să nu mă propuneți!
Și acum țara caută premier.
- Vezi mai multe articole ale autorului – AICI
